Calcule greşite şi oportunităţi ratate ce au dus la războiul din Ucraina: cum s-au deteriorat relaţiile dintre Putin şi Occident

FOTO SHUTTERSTOCK

Fostul preşedinte american Bill Clinton l-a văzut pe preşedintele rus ca pe un partener valoros în lumea post-Război Rece – şi nu a fost singurul: şi premierul britanic la acea vreme Tony Blair credea că Vladimir Putin „admiră America şi doreşte relaţii puternice cu ea”, arată Philip Short într-o nouă biografie dedicată lui Putin.

Revista Time a publicat un fragment intitulat „The Miscalculations and Missed Opportunities that Led Putin to War in Ukraine”. 

Succesorul lui Clinton, George W. Bush, a salutat sprijinul acordat de Moscova după atacurile teroriste de la 11 septembrie: „am apreciat disponibilitatea lui de a depăşi suspiciunile din trecut”. Totuşi, acestea nu s-au risipit niciodată pe deplin, scrie Philip Short.

Suspiciunile

„Dar NATO continuă să existe? În ce scop? Cu toţii susţinem că nu vrem ca Europa să fie dezbinată, că nu ne dorim noi graniţe şi bariere, noi Ziduri ale Berlinului care să împartă continentul. Doar că în momentul în care NATO se extinde, graniţa nu dispare, ci doar se mută ceva mai aproape de Rusia”, îşi arăta Putin nemulţumirea.

Deşi vina pentru aceste suspiciuni a fost a ambelor părţi – Pentagonul era condus de un om „alergic” la tot ce ar putea constrânge libertatea de acţiune a Americii; Statul Major al Rusiei era „obsedat” de ideea că NATO plănuieşte să trimită trupe aproape de graniţele Rusiei, şi chiar Putin remarca faptul că „multe lucruri ce par perfect în regulă în negocieri se împotmolesc în cele din urmă în practică” – Occidentul dădea impresia că amână mereu lucrurile.

Şeful agenţiei britanice pentru securitate naţională (Government Communications Headquarters -GCHQ) şi-a amintit că, deşi SUA şi Marea Britanie îi erau cu adevărat recunoscătoare lui Putin pentru sprijinul acordat în urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie, nu „i-am arătat-o prea mult”. În opinia sa, „Rusia a simţit în tot acest timp că în privinţa problemelor [ţinând de NATO] era dusă cu vorba. Ceea era adevărat”.

Vladimir Lukin, primul ambasador rus în SUA în mandatul lui Elţîn, a simţit nevoia să protesteze: „Paşii unilaterali nu pot fi făcuţi la nesfârşit. Deciziile să aibă loc în ambele sensuri şi nu să se termine totul doar cu zâmbete şi încurajare”.

Protestele faţă de ceea ce se considera o „politică a concesiilor”, ce nu aduce niciun beneficiu tangibil Rusiei, veneau nu numai din interiorul armatei, ci şi din administraţia prezidenţială. Putin apăra însă o „alegere strategică”: „În prezent, dacă Rusia cooperează cu Occidentul nu o face pentru că doreşte să se facă plăcută sau ca să obţină ceva în schimb. Nu stăm cu mâna întinsă şi nu implorăm pe nimeni pentru nimic. Singura pricină pentru care duc această politică este pentru că am convingerea că împlineşte pe deplin interesele noastre naţionale. O reapropiere de Occident nu este politica lui Putin, ci politica Rusiei”.

„La finele întâiului său mandat, în 2004, a devenit o poziţie mai greu de apărat. Rusia făcuse tot ce îi ceruse Bush şi chiar mai mult: împărtăşise informaţii de la servicii, oferise americanilor drepturi de survol şi îşi încurajase aliaţii să furnizeze instalaţii pentru baze militare. Dar ce a primit în schimb?: America a insistat asupra abrogării Tratatului Anti-rachete balistice în loc să-i aducă modificări aşa cum propuseseră ruşii; a mers înainte cu planurile privind un program naţional de rachete defensive în ciuda obiecţiilor Rusiei; lărgirea NATO continua în ritm grăbit şi avea curând să ajungă lângă graniţele Rusiei, în timp ce îngrijorările Rusiei privind invazia americană a Irakului, şi care erau împărtăşite de proprii aliaţi ai Americii, fuseseră respinse fără prea multă discuţie. Ultima picătură a fost sprijinirea Revoluţiei Portocalii din Ucraina, care, din punctul de vedere al Kremlinului, echivala cu promovarea schimbării de regim la graniţele Rusiei. 

Oficialii americani vedeau destul de diferit aceste lucruri. Ei s-au axat în schimb pe regresul Rusiei în privinţa problemelor în materie de drepturi ale omului şi democraţie. Doar că puţini ruşi erau de părere că acestea sunt treaba Americii. Până şi liberalii care au criticat dur regimul lui Putin s-au zbârlit la criticile străine deosebit de dure. Putin a vorbit în numele unui segment larg al societăţii ruse când a făcut comentarii cu privire la criticile americane ale alegerilor din Rusia: nici noi nu suntem fericiţi cu tot ce se întâmplă în SUA. Credeţi cumva că sistemul electoral din SUA este perfect? 

La suprafaţă, relaţiile au rămas echilibrate şi corecte, însă apăruseră influenţe subterane îngrijorătoare. Administraţia Bush, credea Putin, voia să menţină Rusia la un nivel inferior, fiind pregătită să meargă oricât de departe în acest scop. Dacă şi în ce măsură era o intuiţie corectă aproape că nici nu conta. Mai importantă era percepţia, or percepţiile reciproce ale liderilor şi obiectivelor lor începeau să fie divergente.

În momentul în care Putin a dat în sfârşit frâu liber nemulţumirilor, într-un discurs virulent la conferinţa de securitate de la Munchen din februarie 2007, oficialii americani au rămas cu gura căscată. De fapt, prea puţin din ce rostise nu mai auziseră şi înainte. Ce se schimbase era tonul folosit. Ceea ce lui Putin îi plăcea să numească „baza falsă” a relaţiilor ruso-americane – prefăcătoria că totul este bine, că Rusia şi America sunt parteneri strategici solizi, iar problemele lor sunt doar unele tactice mărunte  – fusese înlăturată [...] America, concluzionase Putin, nu auzea preocupările Rusiei şi nu urma să o facă decât dacă primea un şoc salutar. <<Nu are importanţă ce facem noi>>, spunea Putin unui grup de jurnalişti câteva zile mai târziu. <<Fie că protestăm, fie că păstrăm tăcerea – întotdeauna va exista un pretext pentru a ataca Rusia. În această situaţie, e mai bine să fii cât se poate de franc”, scrie Philip Short.

Reflectând, 10 ani mai târziu, la cum s-au deteriorat relaţiile dintre Rusia şi America după venirea la Putere a lui Putin, Bill Burns, ambasadorul american la Moscova din acea perioadă, a spus: „Iluzia Rusiei a fost faptul că cumva va ajunge să fie acceptată ca un coleg egal, ca un partener plin, chiar dacă realităţile de putere suferiseră enorme schimbări”.

Iluziile

Pe de altă parte, iluzia Americii a fost că „puteam mereu să manevrăm în jurul sau peste Rusia”, or urma să vină sigur momentul în care Rusia să riposteze, întrucât apăruseră deja anumite fricţiuni şi coliziuni.

Privind retrospectiv, este surprinzător faptul că asta s-a întâmplat atât de târziu: Putin nu a fost niciodată un liberal natural, ci un realist care, cântărind opţiunile la dispoziţie după destrămarea URSS, a ajuns la concluzia că singura politică de bun simţ este să coopereze cu Vestul. Cultural, spiritual şi parţial geografic, Rusia aparţinea Europei.

A existat şi un motiv mai personal pentru ca Putin să nu renunţe la încercarea de reapropiere de Vest – în demersurile sale de promovare a cooperării cu foştii adversari ai Rusiei, el trecuse peste rezervele birocraţilor şi militarilor apropiaţi, aşa-numiţii „siloviki”, care au fost sceptici de la bun început că guvernele occidentale ar ajunge să relaţioneze cu ruşii în calitate de parteneri autentici. De aceea Putin nu se grăbea să recunoască că s-a înşelat.

Credinţa SUA că Moscova ar putea deveni un partener, dacă nu un aliat, ce animase politica SUA faţă de Rusia de la începutul anilor `90, s-a dovedit o speranţă zadrnică: America a descoperit cu surprindere că are de-a face cu un excepţionalism rusesc nu mai puţin tenace decât cel propriu.

Se putea proceda altfel? Au existat oportunităţi pierdute ce ar fi putut duce la un alt rezultat? Nu se poate şti cu certitudine. Ar fi fost aproape imposibil de ajuns la un numitor comun în contextul ideologiei şi al convingerilor administraţiei Bush – în 2008, când Putin îşi încheia al doilea mandat, fisura era deja prea mare pentru a fi remediată.

Riposta lui Putin

În următorii 10 ani, decepţia lui Putin s-a adâncit şi mai tare, astfel că majoritatea iniţiativelor sale de politică externă ce au urmat au fost o ripostă faţă de ceea ce Kremlinul considera drept mişcări antiruseşti ale Occidentului.

Anexarea Crimeei a fost un răspuns pentru ce s-a întâmplat în Kosovo, care s-a separat de aliatul Rusiei, Serbia, cu sprijin occidental – a fost primul dintre cele trei păcate capitale ale Occidentului, celelalte două fiind lărgirea NATO şi retragerea Americii din Tratatul privind rachetele balistice, care a distrus speranţele la pace deopotrivă ale Rusiei şi Americii.

Decizia de a oferi azil în Rusia avertizorului de integritate Edward Snowden (2013) şi interdicţia adopţiilor pentru americani au venit ca răspuns pentru legislaţia Magniţki prin care America putea impune sancţiuni oficialilor ruşi suspectaţi de corupţie sau abuzuri ale drepturilor omului.

Intervenţia Rusiei în Siria (2015) de partea regimului brutal al preşedintelui Assad a fost o ripostă la intervenţia americană în Libia şi Irak.

Interferenţa Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 a fost o replică la eforturile americane de a răspândi sau „impune” propriul sistem de valori altor naţiuni.

Aceste represalii au fost parte a unei riposte mai ample la presiunile economice şi militare exercitate de SUA şi aliaţii săi asupra Rusiei, reprezentând în ultimă instanţă tentativa Rusiei de a se afirma în calitate de actor independent într-o lume tot mai multipolară. În viziunea lui Putin, o lume în care SUA sunt sortite să-şi piardă rolul de putere dominantă.

„Anii pierduţi”

Pe parcursul celui de-al treilea mandat, Putin şi-a închegat viziunea asupra relaţiilor Rusiei cu Vestul din ultimii 25 de ani pe care i-a numit „anii pierduţi”.

În concepţia lui Putin, lucrurile au mers rău de la bun început: în loc să stabilească o nouă balanţă de putere în Europa, Occidentul a creat noi dezbinări: argumentul că NATO nu a avut alte opţiuni decât să accepte ca membre ţări din Europa centrală şi de est a fost unul fals, pentru că celelalte membre nu aveau nicidecum obligaţia să o facă dacă asta ar fi contravenit propriilor interese naţionale: „Ar fi putut spune: suntem bucuroşi că îţi doreşti să ni te alături, dar noi nu intenţionăm să ne extindem organizaţia, căci avem o altă viziune asupra viitorului Europei. Dacă ar fi dorit, puteau să refuze, doar că nu vrut să o facă”.

Însă pentru Washington primirea de noi membri în NATO era o modalitate de a consolida influenţa Americii asupra aliaţilor săi europeni, chiar dacă asta presupunea obligaţii în cazul unui război, pe care poate că ar fi ezitat să le îndeplinească. Nu este prea clar ce avantaje ar fi avut, de pildă, Franţa şi Germania – cum ar fi îmbunătăţit securitatea lor angajamentul faţă de apărarea Statelor Baltice, şi cu atât mai puţin a Georgiei sau Ucrainei, de o potenţială agresiune rusă. Numai că, în mijlocul euforiei ce a marcat sfârşitul Războiului Rece, când Occidentul pornea de la asumpţia că destinul Rusiei este să devină parte a lumii conduse de America, Moscova fiind prea slabă să se opună, niciunul din partenerii SUA nu s-a gândit că s-ar cuveni să vină cu obiecţii.

Rezultatul: infrastructura militară NATO a sosit lângă graniţele Rusiei. „Şi dacă Rusia ar fi amplasat sisteme de rachete la graniţa Americii cu Mexicul sau cu Canada?”, a întrebat Putin.

Oficialii americani resping comparaţiile cu criza rachetelor din Cuba din 1962, când lumea a fost adusă în pragul unui război nuclear, argumentând că  SUA au susţinut lărgirea NATO nu pentru a ameninţa Rusia, ci pentru a-i asigura pe aliaţii europeni.

„Cea mai mare greşeală a noastră a fost să ne punem atâta încredere în voi. Greşeala voastră a fost să vedeţi în acea încredere o slăbiciune şi să abuzaţi ea”, i-a spus Putin unui cercetător occidental.

Pe măsură ce a crescut ostilitatea între Rusia şi Occident, regresul în privinţa democraţiei pe care oficialii americani l-au deplâns de la bun început s-a accentuat: liberalii pro-occidentali au fost excluşi din viaţa politică, iar cei ce militau pentru valorile democratice marginalizaţi.

S-a creat un cerc vicios: ascensiunea siloviki a intensificat represiunea internă şi a înrăutăţit relaţiile cu Vestul. Începând din 2018, regimul autoritarist relativ liber a devenit o dictatură chiar dacă nu neapărat un totalitarism.

Schimbarea retoricii lui Putin

Retorica lui Putin s-a schimbat: Occidentul a sprijinit „o invazie teroristă internaţională a Rusiei. Acesta este un fapt stabilit, pe care toată lumea îl cunoaşte”. Un limbaj specific propagandei sovietice din anii `60 şi `70, s-a potrivit bine narativei Kremlinului privind o lume occidentală ostilă, condusă de o putere hegemonică slăbită care, în străduinţa sa de a-şi opri declinul, încerca să rupă Rusia.

În 2019, Putin a început să se gândească serios la tranziţia politică şi a modificat Constituţia pentru a-şi da posibilitatea să rămână la putere pe termen nedefinit – a fost de fapt un tertip pentru a preîntâmpina bătăliile pentru putere în anturajul său. El voia să rezolve o ultimă problemă: statutul Ucrainei.

Fixaţia lui Putin pentru Ucraina datează dinaintea preşedinţiei sale: declararea independenţei Ucrainei a declanşat destrămarea URSS şi tot Ucraina, 13 ani mai târziu i-a dat şi prima lovitură politică după ce izbucnirea Revoluţiei Portocalii a împiedicat alegerea preşedintelui pro-rus Viktor Ianukovici.

Apoi, după anexarea Crimeii şi acordurile de la Minsk, Putin a sperat la apariţia unui sistem federal care să garanteze neutralitatea ţării- nu doar că nu s-a întâmplat asta, ci Ucraina a devenit un avanpost militar şi un partener apropiat al alianţei.

Motivul principal pentru declanşarea invaziei nu a fost însă asta, ci faptul că Rusia a vrut să aibă ocazia să demonstreze că SUA e neputincioasă să o împiedice.

„Asta nu priveşte deloc de fapt sau cel puţin nu primordial Ucraina. Reprezintă o bătălie cu privire la viitoarea ordine a lumii. Va fi o lume în care Occidentul îi va comanda pe toţi cu impunitate, fără discuţii, sau va arăta cu totul diferit?”, a observat ministrul rus de externe Serghei Lavrov.

Putin şi-a făcut calculul că, dacă prezintă conflictul ca un război care să pună punct hegemoniei SUA,  îi va fi mult mai uşor să convingă publicul rus, precum şi India şi China ce sunt în favoarea unui sistem de putere multipolar – iar un eventual succes ar nărui fatal structurile securităţii europene ridicate sub conducerea americană post-Război Rece.

Din perspectiva lui Putin, chiar dacă Rusia nu ar reuşi să împiedice lărgirea NATO, ar avea posibilitatea să sădească îndoială cu privire la fiabilitatea alianţei şi la sprijinul pe care SUA ar fi dispuse să-l ofere statelor de lângă graniţele Moscovei, membre NATO sau nu.

La prima vedere, Putin care a ales mereu puterea sa şi poziţia Rusiei în lume în faţa atragerii duşmăniei Occidentului, şi-a făcut calcule greşite: preşedintele Ucrainei a devenit un lider admirat. economia Rusiei a fost lovită dur de sancţiuni. 

În urma invadării Ucrainei, SUA au declarat ca obiective slăbirea Rusiei, un Occident mai unit şi chiar provocarea unui „eşec strategic” Rusiei – ceea ce pare o reluare mai radicală, prin diminuarea puterii Rusiei de a ameninţa alte state, a politicii americane de conţinere din timpul războiului Rece.

„Dacă, în acest proces, o nouă Cortina de Fier se coboară peste continent, ţelul ei va fi diferit de cel impus de Stalin pentru a subjuga Europa de Est. De data aceasta, el va consta în păstrarea libertăţii Europei şi ţinerea ruşilor în afara ei. Spre deosebire de Cortina de Fier a lui Stalin, va fi pus în aplicare cu ajutorul armelor economice mai degrabă decât cu pază şi sârmă ghimpată – un memorial pentru o Europă care ar fi putut să existe, dar care nu s-a realizat niciodată, deoarece liderii de toate părţile nu au reuşit să înţeleagă oportunităţile oferite de dispariţia Uniunii Sovietice”, scrie Philip Short.