„The Atlantic”: Motivul trecut cu vederea al eşecului armatei lui Putin în a obţine o victorie rapidă în Ucraina

Avion al forţelor aeriene ruse doborât de armata ucraineană FOTO Arhivă

Puterea aeriană ar fi trebuit să fie unul dintre marile avantaje ale Moscovei în faţa Kievului. Cu aproape 4.000 de avioane de luptă şi cu o experienţă vastă de bombardamente în Siria, Georgia şi Cecenia, se aştepta ca forţele aeriene ale armatei ruse să joace un rol vital în invazia din Ucraina, permiţând o pătrundere în interiorul ţării atacate, capturarea Kievului şi distrugerea armatei ucrainene.

Dar, după mai bine de două luni de război, avioanele militare ale armatei lui Vladimir Putin încă luptă pentru a obţine controlul asupra spaţiului aerian al Ucrainei.

Eşecul forţelor aeriene ale armatei ruse este poate cea mai importantă, dar cel mai puţin discutată situaţie a războiului din Ucraina. Forţele ucrainene au arătat o putere surprinzătoare în războiul aerian şi s-au adaptat pe măsura progresiei luptelor. Însă ambele părţi ale acestui război încă păstrează şanse pentru a câştiga supremaţia aeriană, ceea ce ar putea schimba fundamental cursul conflictului, scriu, pentru revista „The Atlantic”, istoricul Phillips Payson O’Brien şi mareşalul aerian Edward Stringer.

Puterea aeriană este un factor potenţial decisiv în orice război, dar dificil de mânuit în mod eficient. Forţele aeriene depind de o serie de tehnologii şi tactici care necesită personal înalt calificat şi capabil să acţioneze rapid. Operaţiunile lor pot implica sute de aparate militare de zbor de diferite tipuri şi mii de oameni într-un dans bine aranjat, care uneori necesită o viaţă întreagă pentru a fi executat corect. Când o forţă aeriană realizează corect operaţiunile, atunci poate să reuşească să domine cerul şi să-şi ajute armata în a-şi uşura operaţiunile terestre şi navale.

Însă recenta modernizare a forţelor aeriene ruse, un proces care ar fi trebuit să confere posibilitatea de a desfăşura operaţiuni moderne combinate, nu a fost decât un spectacol în mare parte. Din cauza corupţiei, ruşii au irosit bani şi eforturi, ceea ce i-a făcut ineficienţi. În pofida dispunerii, între altele, de mult lăudatul bombardier Su-34, forţele aeriene ruse continuă să sufere din cauza breşelor din operaţiunile logistice şi a insuficienţei unor antrenamente adecvate. În plus, cleptocraţia autocratică a Rusiei nu are încredere în ofiţerii de rang inferior şi de rang mediu şi, prin urmare, nu poate permite luarea unor decizii creative şi flexibile precum în cazul forţelor aeriene ale NATO.

Din cauza acestor aspecte, în momentul lansării invaziei, forţele aeriene ruse erau incapabile să desfăşoare o campanie bine gândită şi complexă. În loc să pună accent pe asigurarea dominaţiei aeriene, forţele aeriene ruse nu au făcut decât să furnizeze sprijin pentru trupele terestre şi să bombardeze oraşe. Practic, armata rusă a urmat tactica tradiţională a unei puteri continentale care privilegiază forţele terestre. Focusarea pe trupele terestre poate funcţiona doar dacă o armată dispune de un număr aproape nesfârşit de soldaţi şi este pregătită să-i piardă în lupte.

„Rusia nu a apreciat niciodată pe deplin rostul puterii aeriene dincolo de sprijinul forţelor terestre”, spune David A. Deptula, general-locotenent în retragere al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. „Drept urmare, în toate războaiele sale, Rusia nu a conceput şi nici nu a dus o campanie aeriană strategică”, adaugă el.

În schimb, avioanele militare ale Rusiei sunt lăsate să zboare în misiuni simple, multe dintre ele duse de un singur avion, fără sprijin, o abordare total diferită faţă de cea a unei forţe aeriene avansate din cadrul NATO. Piloţilor ruşi li se oferă o ţintă şi sunt trimişi să o atace rapid cu muniţii neghidate şi să se întoarcă în timp util pentru a evita să fie doborâţi. Nu li se permite să acţioneze flexibil. De altfel, chiar şi lăudatele capacităţi de recunoaştere şi supraveghere ale Rusiei sunt surprinzător de slabe. Rareori forţele ruse par a fi capabile să identifice posibile ţinte ucrainene şi să desfăşoare mijloace aeriene pentru a le ataca suficient de rapid pentru a face diferenţa.

Desigur, cel mai important motiv pentru eşecul puterii aeriene ruse şi precauţia evidentă a piloţilor săi a fost răspunsul ucrainenilor. Spre deosebire de inamic, ucrainenii au dezvoltat un concept coerent de operaţiuni aeriene, unul care le-a permis să blocheze Rusia în a domina cerul, notează cei doi autori.

Ucrainenii au integrat o serie de capabilităţi aeriene şi antiaeriene pentru a împiedica forţa aeriană superioară a Rusiei. Datorită unor rachete sol-aer portabile şi ieftine, ucrainenii au reuşit să reducă puterea aeriană rusă la câteva zone din estul şi din sudul ţării lor şi să limiteze astfel mişcările armatei invadatoare. Apoi, datorită sistemelor S-300 obţinute de la slovaci, arme mai puternice şi cu rază mai lungă de acţiune, îi fac şi mai vulnerabili pe ruşi. Ameninţate de S-300, avioanele militare ruseşti, cărora le lipseşte realimentarea, precum şi elemente de război electronic şi de sprijin în luptă, sunt forţate să zboare la o altitudine mai mică decât ar fi capabile. Iar acest lucru le expune rachetelor sol-aer portabile. Armata ucraineană nu poate lua la ţintă toate aeronavele militare ale Rusiei, dar a folosit inteligent toate resursele sale pentru a se asigura ca piloţii ruşi să fie îngrijoraţi că pot fi atacaţi oriunde, forţându-i să se comporte mai defensiv şi reducându-le eficienţa.

Capacitatea Ucrainei de a-şi menţine spaţiul aerian nu doar că a oferit protecţie forţelor sale, ci i-a şi permis să treacă ocazional la ofensivă. În primele zile ale războiului, ucrainenii au folosit cu succes dronele de fabricaţie turcească Bayraktar pentru a ataca unele ţinte de mare valoare ale inamicului. De asemenea, ucrainenii au recurs la drone pentru a identifica şi distruge rachete sol-aer ale inamicului, făcând astfel forţele terestre ruse mai vulnerabile la atacurile aeriene.

În ceea ce priveşte lupta aeriană, ucrainenii au fost creativi, spre deosebire de ruşi. Un exemplu este scufundarea crucişătorului „Moskva”, un act care a uimit lumea întreagă. Oficialii ucraineni spun că au distras atenţia capacităţilor antiaeriene ruse cu o dronă, după care au surprins echipajul de la bord cu un atac cu rachete antinavă Neptun, de producţie autohtonă.

În opinia lui David A. Deptula, inventivitatea arătată de ucraineni în faţa unui inamic superior ca forţe trebuie să dea de înţeles NATO că nu este cazul să se complacă în puterea sa aeriană de la sine înţeles, ci să ia în considerare şi situaţii de adaptare la „un adversar inferior, dar inteligent”.

Săptămânile următoare vor arăta dacă ruşii au capacitatea de a învăţa din greşeli. Ucrainenii, la rândul lor, vor dispune de capacităţi aeriene sporite. Noile lor drone - Switchblade şi Phoenix Ghost - vor permite o ţintire mai bună a poziţiilor inamicului şi pe distanţe mai lungi.

Atâta timp cât cerul de deasupra câmpului de luptă rămâne disputat, ucrainenii îşi vor putea îmbunătăţi şi extinde raza de acţiune a forţelor lor aeriene. Nu se ştie dacă vor câştiga la final, dar au revoluţionat deja modalităţi de luptă pentru eventuale noi războaie, conchid Phillips Payson O’Brien şi Edward Stringer.

Phillips Payson O’Brien este un istoric american şi profesor de studii strategice la Universitatea St. Andrews din Scoţia, în timp ce Edward Stringer este un mareşal aerian în retragere al Forţelor Aeriene Regale şi fost director general al Academiei de Apărare din Marea Britanie.