Încoronarea lui Charles al III-lea, un test pentru monarhul britanic | GALERIE FOTO
0Sâmbătă dimineață, Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor va părăsi Palatul Buckingham într-o trăsură trasă de șase cai, va urma un traseu ușor ocolit prin centrul Londrei și va ajunge la Westminster Abbey, cu puțin înainte de ora 11.00, pentru o ceremonie în mare parte neschimbată de-a lungul unui mileniu, scrie istoricul Hannah Rose Woods într-un editorial publicat de NYT.
Odată intrat înăuntru, se va așeza pe Scaunul Încoronării, care are o vechime de peste 700 de ani și care va găzdui temporar un bloc de gresie scoțiană cunoscut sub numele de Piatra Destinului. El va îmbrăca, la un moment dat, o mantie veche de 200 de ani, care este țesută din pânză de aur, brodată cu trandafiri, ciulini și trifoi și căptușită cu mătase roșie. El va fi prezentat congregației, care va striga „Dumnezeu să-l salveze pe Regele Charles!”.
Va fi uns cu ulei sfânt dintr-o lingură din secolul al XII-lea și i se va înmâna un glob, care simbolizează autoritatea derivată de la Dumnezeu, și un sceptru, care reprezintă puterea. Arhiepiscopul de Canterbury îi va pune pe cap Coroana Sfântului Eduard, veche de peste 350 de ani, realizată din aur masiv și încrustată cu rubin, ametist, safir, granat, topaz și turmalină.
O plecăciune în fața istoriei
Dacă tot acest amestec de simbolistică religioasă străveche și politică este impenetrabil pentru un spectator obișnuit, tocmai asta este și ideea: la încoronările britanice, anacronismul este o trăsătură definitorie, nu un defect. Monarhia britanică și trecutul țării sunt legate în mod indisolubil, iar o încoronare este o ocazie pentru instituție de a face o plecăciune istoriei și de a spera că istoria îi va întoarce gestul. O încoronare reușită transmite lumii - și oglindește către cât mai mulți britanici - o versiune a ceea ce ar plăcea britanicilor să creadă că sunt. Problema este că are loc într-un moment în care nu este foarte limpede care este aceasta.
Marea Britanie în 2023 este o țară aflată la marginea Europei, care se luptă cu trecutul său imperial și se confruntă cu un viitor incert. De la campania pentru Brexit din 2016, invocarea „măreției” istoriei Marii Britanii - prin reamintirea bătăliei de la Agincourt sau a lui Winston Churchill, de pildă - a devenit o obișnuință pentru politicienii de dreapta care doresc să articuleze o viziune a viitorului Marii Britanii în afara Europei. Și, poate tocmai pentru că viitorul Marii Britanii în afara Europei pare să se bazeze atât de mult pe trecutul său, există o notă din ce în ce mai dură și lipsită de umor în conversațiile despre istoria britanică: un patriotism care nu admite niciun fel de critici. Tentativele de a reexamina istoria imperială a Marii Britanii au fost respinse ca fiind „încercări de a umili Marea Britanie”, prin promovarea unei „agende woke” sau a „ploconirii rușinate față de istoria noastră".
Vremuri dificile pentru Marea Britanie
În același timp, economia Marii Britanii este una cu creșterea cea mai lentă din Grupul celor 7. Există o „criză a costului vieții” - rate ridicate ale dobânzilor, inflație și facturi mari la energie. Un număr record de familii apelează la băncile alimentare, iar unul din cinci britanici trăiește în sărăcie.
Acesta este momentul complex și polarizat pe care ceremonia de sâmbătă trebuie să încerce să îl depășească. Camilla, regina consort, nu va purta în coroana sa diamantul Koh-i-Noor, care a fost luat din India în timpul dominației britanice și care pentru mulți reprezintă un simbol al furtului colonial; uleiul sfânt va fi vegan (fără parfum de la zibetă, mosc sau ambră); iar ceremonia în sine va fi mai scurtă și mai restrânsă, cu o listă redusă de invitați - ceea ce ar trebui să fie un semnal de economisire și de conștientizare a mediului.
Doar că și micșorată în acest fel tot îl va costa pe contribuabilul britanic zeci de milioane - suma exactă nu va fi făcută publică decât după eveniment, dar se spune că s-ar ridica la circa 125 de milioane de lire sterline. Pentru mulți, însuși faptul că încoronarea are loc este semnul unei țări în negare, care se agață de măreția trecutului. Pentru alții, orice concesie față de prezent este mult prea mult de suportat.
„Este deosebit de tulburător faptul că contelui de Derby nu i s-a cerut să furnizeze șoimi, așa cum familia sa a făcut-o încă din secolul al XVI-lea”, a scris cu aparentă seriozitate Petronella Wyatt, editorialistă la The Daily Telegraph. „Aceste lucruri mărunte îi privează pe oameni de scopul lor în viață”.
Este un exercițiu delicat de echilibristică: Renunțați la cât trebuie, și fiți la înălțimea ocaziei; tăiați prea mult și pierdeți orice putere pe care o are ceremonia. Dar încoronările, ca și monarhiile, au fost obligate să evolueze de foarte mult timp.
Istorie
În secolul al XVIII-lea, Marea Britanie era o monarhie constituțională în care echilibrul puterii a trecut de la Coroană la Parlament. În tumultul primei Revoluții Industriale și în timp ce monarhiile europene - inclusiv curtea opulentă franceză de la Versailles - erau răsturnate în valuri de revoluții politice, ceremonii precum încoronările au devenit o componentă esențială a imaginii de sine a unei țări capabile să încorporeze schimbarea fără ruptură, o țară care a optat pentru evoluție în locul revoluției.
Încoronarea lui George al IV-lea în 1821, după victoria Marii Britanii în războaiele napoleoniene, a fost una dintre cele mai fastuoase din istoria Marii Britanii - o încercare, în parte, de a-l eclipsa pe Napoleon și de a celebra supremația britanică, dar și simptomatică pentru cheltuielile scandaloase care l-au făcut profund nepopular. În 1831, succesorul său, William al IV-lea, probabil ghicind starea de spirit, a vrut să sară cu totul peste încoronare. În cele din urmă, a cedat la presiunea consilierilor și a acceptat o ceremonie mai simplă, fără banchet și cu o procesiune mai restrânsă. Chiar și așa a fost mult prea mult pentru unii.
Încoronarea nepoatei lui William, Victoria, în 1838, venind după o criză financiară transatlantică, a fost așa modestă că a fost supranumită cu dispreț „încoronarea cu un penny”. Totuși a fost un eveniment mare într-un aspect important: potrivit estimărilor, aproximativ 400.000 de britanici au venit să vadă procesiunea Victoriei; de asemenea, au fost un târg uriaș în Hyde Park și un spectacol de artificii.
O ceremonie care fusese întotdeauna rezervată nobilimii a început să devină tot mai publică. În secolul al XX-lea, pe lista de invitați aveau să-și facă loc membri ai clasei de mijloc și, mai târziu, ai clasei muncitoare. Cu ocazia încoronării lui Edward al VII-lea, în 1902, muncitorii au beneficiat de o zi liberă pentru a sărbători evenimentul - și încă o fac, anul acesta pe 8 mai.
La încoronarea lui Elisabeta a II-a, în 1953, după ani de raționalizare și austeritate postbelică și cu imperiul britanic deja în declin, s-a încercat proiectarea unei țări care era încă o putere globală prin invitarea reprezentanților coloniilor și dominioanelor britanice. Însă, la Jubileul de Platină din vara anului trecut, a fost sărbătorită nu ca lider al unei puteri globale, ci ca simbol al unei Britanii nostalgice, postbelice, evocată cu o flotă de Mini Coopers de epocă și ceai servit pe o față de masă din pâslă. A fost o aparență de luciu care, pentru unii, nu a făcut decât să sublinieze decalajul dintre ficțiunea imperială și realitatea trăită a Marii Britanii moderne.
Un test pentru regele Charles al III-lea
Dacă încoronarea de sâmbătă va fi una reușită, pentru cei 9% dintre britanici care, potrivit unui sondaj YouGov, țin „foarte mult” la acest lucru, va fi o altă cusătură îngrijită a firului care leagă prezentul de trecut. Pentru cei 64 la sută cărora, potrivit aceluiași sondaj, nu le pasă foarte mult sau deloc, 8 mai este, în cel mai bun caz, doar o zi liberă foarte scumpă.
Pentru Charles al III-lea, ceremonia de sâmbătă este primul mare test pentru a vedea dacă poate conduce o monarhie modernă diminuată, care să fie relevantă - sau cel puțin să nu fie reprobabilă - pentru majoritatea britanicilor. Coroana Sfântului Eduard cântărește aproape cinci kilograme. Este mult pe umerii unui singur om, conchide istoricul Hannah Rose Woods într-un editorial publicat de NYT.
Se încarcă comentariile...
