Sursă foto: Shutterstock

De-a lungul vieţii, fiecare persoană va trece cel puţin printr-un episod anxios cauzat, în general, de o pierdere, dar cum ne confruntăm fricile şi nu le lăsăm să ne stăpânească şi cum facem diferenţa dintre realitatea faptică şi cea din mintea noastră

Evenimentele ultimilor doi ani au fost resimţite de oamenii de pe întreg globul, iar cazurile de anxietate au crescut şi s-au amplificat pe zi ce trece. În prezent, Europa se confruntă cu o nouă provocare: atacul Rusiei asupra Ucrainei, iar cei mai afectaţi rămân cei care luptă pentru supravieţuire fie cu arma în mână, fie fugind în încercarea de a-şi proteja copiii şi părinţii în vârstă. Trauma transgeneraţională a celui de-Al Doilea Război Mondial se resimte şi acum, iar oamenii din Ucraina trec printr-un nou conflict care va lăsa efecte ce vor fi resimţite şi de generaţiile următoare.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Raluca Anton, doctor în psihologie şi psihoterapeut, despre cum facem diferenţa între frică şi anxietate, când cerem ajutorul sau cum putem să gestionăm mai bine situaţiile în care resimţim o frică intensă, precum şi despre ce impact are atât pentru cei implicaţi direct în războiul din Ucraina, cât şi pentru noi ceilalţi, aflaţi nu departe de zona de conflict.

„Weekend Adevărul“: Mai întâi, explicaţi-ne, vă rog, ce este mai exact anxietatea. Care sunt primele semne şi cum se instalează?

Raluca Anton: În primul rând, trebuie să observăm cum se simte anxietatea. Avem trei elemente esenţiale pe care le descoperim. Mai întâi există o serie de reacţii somatice – fiecare are un mod de a reacţiona la momentele de anxietate. Apoi identificăm emoţia. Anxietatea mai înseamnă şi o serie de gânduri repetitive despre viitor pe care le avem, şi asta este, de cele mai multe ori, ceea ce şi intensifică stările anxioase. Ulterior, în mod natural, luăm o decizie comportamentală şi vedem ce este de făcut în această situaţie. Majoritatea comportamentelor anxioase sunt din categoria evitărilor.

Cum facem diferenţa între îngrijorare şi anxietate?

În psihologie, măsurăm diferenţele în termeni de afectare a vieţii cotidiene. Dacă, de exemplu, îmi dau seama că evit foarte multe locuri sau că am atât de multe îngrijorări încât nu mă mai pot concentra la lucrurile pe care le am de făcut, deci deja costurile sunt destul de mari, înseamnă că facem tranziţia de la îngrijorare spre anxietate. Îngrijorarea este o emoţie naturală, care ne trage un semnal de alarmă, pe care o avem pentru că vrem să ne simţim în siguranţă şi să ne protejăm de ceva. Anxietatea, la capătul celălalt al spectrului, este o emoţie care ne amorţeşte şi ne blochează. Aş vorbi despre anxietate doar în situaţia în care îmi dau seama că îmi este puternic afectată viaţa de zi cu zi şi când emoţiile pe care le simt sunt atât de intense sau atât de dese, încât nu mă mai pot concentra să îmi fac lucrurile pe care le am de făcut. Altfel, pe spectrul acesta al îngrijorării şi al anxietăţii, noi ne mişcăm pe parcursul vieţii – ştiinţa spune că majoritatea oamenilor, cel puţin o dată în viaţă, vor trece printr-un episod anxios. Este natural să simţim emoţiile acestea foarte intense. Însă trebuie să ne putem reveni şi să ne mişcăm în acest spectru al îngrijorărilor, fricilor şi al anxietăţilor şi să nu rămânem blocaţi într-un singur loc.

„Evitarea întreţine anxietatea“

Care sunt cel mai des întâlnite cauze care duc la apariţia acestei afecţiuni? 

Putem vorbi despre cauze specifice – în general, anticiparea unei pierderi. Dacă privim cadrul general, există două elemente: pe de-o parte, o vulnerabilitate genetică, naşterea cu nişte trăsături spre zona anxioasă, pe de altă parte, este mediul în care cresc, care modelează această anxietate şi, de cele mai multe ori, creştem în acelaşi mediu care ne şi dă genele. Când copilul vede în jurul său oameni care reacţionează anxios, care au discuţii foarte îngrijoraţi, consideră că acesta este un mod de a se raporta la viaţă şi îl foloseşte şi la vârsta adultă. Vorbim despre cauze specifice – triggeri (n.r. – declanşatori), dar şi despre nişte cauze mai generale, care vin din trăsăturile individului şi din contextul de viaţă. De asemenea, putem să nu modelăm anxietatea din mediu de la membrii familiei, dar putem trece de-a lungul vieţii, din păcate, prin diverse situaţii, pe care nu le putem controla de fapt, care pot potenţa anxietatea. 

Ce ar trebui să evite o persoană care suferă de această afecţiune pentru a nu o exacerba?

Nu cred că ar trebui să evite, ci dimpotrivă, să se expună lucrurilor care le creează disconfort – cu cât eviţi mai mult un lucru, cu atât îi dai valoare de adevăr şi consideri că este real şi este un pericol de care ar trebui să te fereşti. Trebuie să înveţe să se expună într-o manieră controlată, ştiind la ce se expun. Evitarea este, din păcate, un mare „pericol“ pentru a întreţine anxietatea.

Cum se resimte fizic, în general, anxietatea?

Momentele puternice sunt cele mai „dureroase“ experienţe, pentru că anxietatea este foarte mult despre o încărcătură somatică şi despre faptul că simţim lucruri în corp extrem de intens. De cele mai multe ori, dacă vorbim despre o îngrijorare simt o apăsare în piept, un gol în stomac, un nod în gât, tremur. Dacă vorbim despre atacurile de panică, întregul sistem reacţionează şi apare acel sentiment de iminenţă a morţii. În anxietate, de cele mai multe ori, este foarte greu să privesc simptomele somatice ca fiind o emoţie, şi majoritatea oamenilor, înainte să ajungă la psiholog, ajung la medici şi îşi fac tot felul de analize. Reacţiile somatice sunt în raport cu cât de intensă este emoţia.

„Îngrijorarea poate fi funcţională“

Ce aşteptări ar trebui sau nu ar trebui să aibă de la psihoterapeut?

Să nu am aşteptări este aproape imposibil. Cred că, pentru început, să meargă cu credinţa că problemele nu se vor rezolva din primele şedinţe, pentru a putea să rezolvăm ce are poate rădăcini foarte puternice, va trebui să căutăm, să înţelegem, să investigăm, să ne expunem unor situaţii care ne produc disconfort şi acest proces durează. Gestionarea emoţiilor noastre este un efort de lungă durată.

Care sunt primii paşi în tratarea anxietăţii?

Primul pas este să nu schimbăm din ce se întâmplă acum – nu ne apucăm dintr-odată să ne expunem unor lucruri care ne creează disconfort, deoarece acest lucru sperie mintea foarte mult. Deci facem aceleaşi lucruri pe care le făceam şi până acum, iar primul şi cel mai important pas este să înţelegem mecanica – de unde a venit anxietatea, care este povestea ei, ce încearcă să ne transmită. După ce înţelegem aceste lucruri, anxietatea se reduce, pentru că omul îşi dă seama că nu este o problemă medicală şi că nu este una care va rămâne toată viaţa şi astfel, deja se linişteşte, mai ales când înţelege de unde vine anxietatea. Din fericire, anxietatea este una dintre tulburările care se rezolvă destul de repede, potrivit studiilor de specialitate. Apoi, pasul următor este să înceapă cu nişte activităţi comportamentale.

Cum rescriem acele tipare negative şi chiar nocive?

Unele se pot rescrie, altele nu. De vulnerabilitatea înnăscută se scapă mai greu; vom fi mai degrabă îngrijoraţi pe parcursul vieţii, dar nu este o problemă că se întâmplă asta. Îngrijorarea poate fi funcţională şi să ne protejeze de diverse pericole. Rescrierea totală nu este posibilă pentru că anxietatea sau frica este un sistem de protecţie a creierului care ne ajută.

O privire către lumea emoţională interioară

Poate că nu toţi oamenii care suferă de anxietate pot apela la ajutorul unui psihoterapeut, mai ales în România. Cum ar putea aceştia să încerce să identifice singuri cauza/cauzele anxietăţii?

În prezent, sunt multe resurse, inclusiv cărţi, una dintre ele este „Dansul fricii“, scrisă de Harriet Lerner. Aceasta este una dintre cele mai frumoase şi bune cărţi, referitoare la identificarea fricilor, pentru publicul larg. Cred că, de cele mai multe ori, oamenii ajung la psiholog atunci când chiar nu mai rezistă. Igiena emoţională şi prevenţia ar fi variantele cele mai sănătoase – să văd cum arată lumea mea interioară, să observ ce simt, ce gândesc, înainte de a ajunge în punctul în care fac atacuri de panică. Dacă îţi dai seama că îţi este destul de dificil să funcţionezi normal, atunci acela este momentul în care este nevoie de ajutor de specialitate.

Ce metode le recomandaţi pentru a o controla şi poate chiar trata la un moment dat?

Primul lucru este că îşi facă un check-in (n.r. – verificare) la finalul zilei, în care să stea puţin cu lumea lor emoţională, să vadă ce au simţit în ziua respectivă, să fie conştienţi de stările lor. Apoi, în momentul în care fac asta, deja să încep să fiu atent la propriul corp. Corpul întotdeauna ne spune primul. Anxietatea se simte foarte mult în corp, iar acesta merită să primească atenţia necesară. Un alt exerciţiu bun ar fi să vadă care sunt lucrurile pe care le evită în viaţa de zi cu zi pentru că le provoacă disconfort, acolo este cheiţa schimbării. Mă pot expune şi dintr-odată, dar acest lucru nu înseamnă că funcţionează pe termen lung şi s-ar putea să creez o panică şi mai mare.

Cercetările arată că cea mai eficientă terapie este cea cognitiv-comportamentală. Ne-aţi putea explica ce înseamnă acest tip de terapie?

Înseamnă să înţelegi cogniţiile şi comportamentele pe care le ai şi care îţi întreţin emoţia. Este o terapie foarte protocolară, clară şi uşor de testat ştiinţific. Aceasta ne spune că înainte de toate trebuie să identifici ce îţi creează acel disconfort. Pasul doi este să pui emoţiile în cuvinte, deci să îţi dezvolţi o paletă emoţională. Pasul trei este să poţi identifica reacţiile în corp – unde simţi acel lucru pentru a nu te mai lua prin surprindere data următoare. Apoi, foarte important, este să te uiţi la ce gânduri îţi declanşează anxietatea. Anxietatea este prea puţin despre o realitate faptică, ci despre o realitate din mintea noastră – creierul, la un moment dat, când ne tot repetăm anumite lucruri, nu mai face diferenţa dintre realitate şi ce este în mintea noastră şi astfel creează panică. Pasul următor este să observăm comportamentele: ce din ceea ce fac întreţine frica pe care o am. De cele mai multe ori, ne autosabotăm şi ne întreţinem fricile, mai ales din prisma faptului că atunci când căutăm anumite lucruri, folosim filtrul panicii.

<strong>„După război, ucrainenii vor trăi în stres posttraumatic: vor auzi bombardamente şi când nu vor mai fi“</strong>

Ţinând cont de situaţia din Ucraina, cum ar trebui să ne raportăm la aceste evenimente astfel încât să nu intrăm în panică? 

Ar fi bine dacă am avea o soluţie clară pentru a nu intra în panică în situaţii de război. Din păcate, nu putem găsi soluţii clare pentru a nu simţi frică. În astfel de situaţii, în psihologie se spune că este important să simţim ceea ce este de simţit. Probabil vor fi momente în care frica va fi mai intensă sau situaţii în care vom face un atac de panică, pentru că este o situaţie de viaţă şi de moarte. Este important să ne dăm seama că emoţiile acestea intense nu sunt definitorii pentru viaţa noastră. Există un oarecare control, cum ar fi să pot alege să nu mă expun la ştiri atât de mult, dar să şi fac lucruri pe care le pot controla, cum este suportul pentru ceilalţi, să donez, să mă implic în diverse cauze, deci să nu stau amorţit. Dar, din păcate, probabil vom vedea multe activări emoţionale din nou în următoarea perioadă. Este important să ne uităm în jurul nostru la lucrurile pe care le apreciem, dar, în acelaşi timp, să şi rămânem conectaţi la ceea ce se întâmplă, pentru că nu putem intra în bula noastră în care ne prefacem că această situaţie nu există.

Ce impact psiho-emoţional credeţi că are situaţia din prezent asupra copiilor, dar şi asupra adulţilor din Ucraina, mai ales asupra celor care au fost martori la evenimente traumatice?

Cel mai probabil, ce se va întâmpla pe termen lung este că aceşti oameni vor trăi în stres posttraumatic – vor avea coşmaruri, se vor trezi noaptea speriaţi, vor auzi bombardamente şi când nu vor mai fi. Din literatura de specialitate, putem prezice ce se va întâmpla cu ei: niveluri ridicate de anxietate, episoade depresive care vor apărea după. Cred că şi generaţiile viitoare vor fi afectate şi va dura mult până când aceşti oameni îşi vor reveni. Din păcate, nu cred că îşi vor reveni complet vreodată. Ceea ce vedem este o traumă în masă care are costuri enorme şi din punct de vedere emoţional.

O traumă purtată din generaţie în generaţie

Cum i-ar putea afecta de-a lungul vieţii această situaţie, mai ales ţinând cont de faptul că mulţi dintre ei au deja traume transgeneraţionale legate de război de la bunicii lor?

Este o buclă în timp, au mai trecut şi în 2014 prin situaţii conflictuale, însă ce se întâmplă acum este dramatic – ce s-a întâmplat acum nu s-a mai întâmplat în niciun război, pentru că în prezent există armamentul şi tehnica necesare de a produce distrugeri ca niciodată. Cred că pe termen lung, din perspectiva psihoterapiei, predicţiile nu sunt, din păcate, dintre cele mai bune. Se poate oferi suport şi oamenii pot deveni funcţionali, dar costurile vor fi foarte mari pentru noi. Observăm acest lucru şi la ucrainenii care vin în România. Am primit refugiaţi la mine acasă şi văd trauma de şoc – femeile acestea nu au văzut oameni morţi pe stradă, doar şi-au luat copiii şi au fugit cu trenul noaptea.

Dar pe cei care participă activ la război?

În cazul celor care participă activ la război, cel mai frecvent întâlnit este stresul posttraumatic. Din păcate, sunt puţine ţările care oferă o intervenţie corectă pentru cei care se întorc din război. Este foarte traumatic. Nu mai vorbim despre armate, ci despre oameni care, cu o săptămână înainte, au mers la serviciu pentru că nimic nu se întâmpla, iar la câteva zile după s-au trezit cu arma în mână şi cu explozii în oraş. În prezent, ei sunt în stare de şoc, adrenalina este la cote foarte mari şi fiecare face ce poate mai bine pentru supravieţuire. Vom vedea cu ce rămânem după ce se încheie această situaţie. Probabil că, după război, mulţi vor claca emoţional.

Costuri emoţionale imense

Peste un milion de ucraineni şi-au părăsit ţara în încercarea de a se salva şi, mai ales, de a-şi salva copiii. Cum credeţi că vor fi afectaţi cei mici pe viitor?

Cred că vor fi nişte adulţi care vor avea foarte multe lucruri de gestionat din punct de vedere emoţional, pentru că toate aceste lucruri din prezent se observă în timp. Această traumă nu este doar despre acum, ci despre faptul că aceşti copii vor trebui să ajungă adulţi funcţionali, care să muncească şi să îşi facă lucrurile de zi cu zi. Mulţi vor ajunge în punctul acela, dar cu nişte costuri foarte mari probabil, precum tulburări de anxietate – care ar fi cel mai uşor lucru care s-ar putea întâmpla – tulburări depresive sau, în cazuri mai grave, tulburări psihotice, maniacale – de la a-şi face rău propriei vieţi şi altora, dar acestea sunt cazuri mai rare.

Cu ce temeri vor rămâne?

Cred că vor avea o lungă perioadă de timp sau poate chiar mereu teama de a-şi pierde viaţa, că ceva li se va putea întâmpla. Acestor oameni nu le poţi spune că nu li se va întâmpla nimic rău pentru că ei văd războiul. Acest lucru va fi greu de gestionat.