Diana Miron, psiholog: „Trăim într-o epocă a consumerismului și multe lucruri devin rele pentru că pierd măsura“
0Sărbătorile, care ar trebui să fie o perioadă de bucurie și de liniște, pot deveni copleșitoare din cauza presiunii sociale și personale de a fi fericiți. Goana după cadouri și alimente, care multe ajung la coșul de gunoi, ne dau în acele zile sentimentul că am intrat în spiritul Crăciunului, dar acest trend ne costă nu numai la buzunare, ci și timp și nervi.
Bucuria Sărbătorilor de iarnă este adesea umbrită de haosul care se creează în căutarea cadourilor potrivite (de multe ori luate chiar în Ajunul Crăciunului), umplerea frigiderului până la refuz, precum și programele interminabile cu lucruri de bifat, în căutarea fericirii promise. Însă cât de greșit ar fi să stăm în prima zi de Crăciun în pat cu o ciocolată în mână și răsforind cărți? Este mai important să respectăm cu strictețe programul vizitelor la rude și la prieteni? Este mai important să ne facem pe noi fericiți sau să îi mulțumim pe cei din jur? Psihologul Diana Miron răspunde la toate aceste întrebări într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.
„Weekend Adevărul“: Sărbătorile de Crăciun ar trebui să fie acea perioadă din an de liniște, de tihnă și de bucurie, doar că ele se transformă într-o mare presiune socială, că totul trebuie să fie perfect și trebuie să bifăm cât mai multe. De ce pare că este o presiune în plus?
Diana Miron: Dacă începem cu „trebuie“, am început pe piciorul greșit. Nu trebuie, de fapt, nimic. Sunt extrem de puține lucruri în viață care trebuie să se întâmple – de exemplu, să respirăm, să mâncăm. În rest, atât de puține lucruri în realitate ar trebui să se întâmple. Dar noi ne imaginăm, ne impunem și ne spunem că trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie nici să fim extra-fericiți, nici să ne doboare oboseala și neliniștile de sărbători. Noi intrăm într-o vrie a lui „trebuie“.
Despre depresie și bipolaritate
E mult spus burnout ceea ce trăim?
Burnout este mult spus și într-un anumit sens este și incorect, pentru că, tehnic vorbind, burnoutul este legat de muncă. Este rezultatul unei perioade îndelungate de stres, de nemulțumire, de suprasolicitare, în conexiune directă cu munca. Există un pachet de cuvinte din spațiul psihologic și psihiatric care sunt suprafolosite și folosite incorect. Dacă ne-am trezit dimineața cu fața un pic mai spre pernă, suntem depresivi, dacă o persoană este mai schimbătoare în stare, e bipolară, dacă am o perioadă un pic mai ciufulită, am intrat în burnout. Nu. Depresie, bipolaritate, burnout sunt cuvinte serioase pe care trebuie să le luăm în serios și să nu le folosim cu exagerare. Avem și cuvintele pozitive: sunt super fericit, mega liber... Nici în sensul pozitiv, nici în sensul negativ, exagerarea nu e sănătoasă.
Ce simptome are burnoutul?
Oboseală persistentă, lipsa chefului de muncă, pierderea capacității de a te concentra, pierderea atenției pentru detalii, dar toate acestea apar în timp. Burnoutul este o depunere; nu-ți vin într-o zi, ci câte un pic, și te trezești că se construiește o stare de „nu m-aș mai mișca“. Să nu mă mai duc la muncă, să nu mai înceapă încă o zi, să nu mai văd aceleași fețe, să nu mai vină aceleași sarcini. De obicei, la burnout vorbim, nu exclusiv, dar de obicei, de sarcini de rutină.
De sărbători, noi de fapt ne simțim copleșiți pentru că avem deja în spate un an de muncă, iar acestei oboseli i se adaugă o listă întreagă cu obiective care trebuie atinse pentru a fi fericiți, noi și familia, în această perioadă scurtă de timp.
Cine a zis că trebuie? N-am putea să reformulăm puțin? „Mi-ar plăcea să...“, „Îmi doresc să…“, „La un moment dat o să…“ sunt înlocuitori de „trebuie“. Cu siguranță, multă lume o să zică: „Hai, frate, vii să-mi spui că înlocuim un cuvânt și se schimbă lumea“. Lumea se schimbă chiar și prin înlocuirea unui cuvânt, pentru că mă raportez la mine și la ceea ce urmează să se întâmple într-un mod mai îngăduitor. Da, o să cumpăr și brad, o să fac și cozonaci, o să clocotească sarmalele în cuptor, o să am și o listă de prieteni, de familie, dar mai cu blândețe. Dacă nu bifează un set de criterii care sunt uneori abracadabrante, ei bine, atunci sunt automat nefericiți. Mintea noastră, dacă nu este antrenată, lucrează într-o dihotomie în alb-negru: dacă nu sunt absolut fericit, sunt absolut nefericit. Da, viața se întâmplă între extreme, dar între extreme nu e sănătos, e obositor.
Vrăjiți de culorile consumerismului
Și cum să ponderez când vedem atâtea reclame despre produse care-ți aduc fericirea, despre acest consumerism care, de fapt, stă la baza acestei presiuni sociale de a cumpăra, de a mânca. Cum ponderăm această stare?
Spre deosebire de bombardamentul în sensul propriu al cuvântului, care înseamnă ce se întâmplă într-o stare de război, unde nu pot să opresc ce vine de sus, aici am un buton al oricăruia dintre device-urile pe care le pornesc spre a fi bombardat. Și mai am, de asemenea, și un buton al minții. Pot opri orice echipament electronic, însă sigur că nu pot să închid ochii la semafor sau în timp ce merg cu mașina și spre mine vin tot soiul de prezentări tipărite de pe străzi.
Pot pur și simplu să învăț să ignor. Îmi place foarte mult acest exercițiu și eu îl practic adesea în terapie: să ne construim fiecare un buton prin care să ignorăm anumite aspecte. Îl construim, îl desenăm mental. Spre exemplu, butonul meu este în partea stângă. Mâna mea imaginară se duce și zice: gata, ignor. Putem să construim acest buton? Sigur că el nu funcționează întotdeauna din prima, dar, dacă exersezi, înveți. Mintea noastră învață și ascultă. Mintea noastră organizată și ordonată ascultă de noi, mintea noastră neordonată tinde să ne conducă pe unde știe ea. Dacă n-avem o mintă ordonată, ne face ea pe noi, nu o facem noi pe ea.
S-a creat acest tip de comportament de a cumpăra cât mai mult și de a merge în magazine. Cum putem totuși să avem o măsură și să nu ne acapareze faptul că alții au mai multe decât noi sau pur și simplu că noi nu putem avea tot ce ne dorim de sărbători?
E clar că trăim într-o epocă a consumerismului, să nu ne mințim. Deci totul este în jurul nostru colorat, luminos, sclipitor și cădem în patimă. Până la urmă, nu e atât de rău dacă o facem cu cap, cu chibzuială, cu măsură. Sunt atât de puține lucruri pe lumea asta care, de fapt, sunt de-a dreptul rele. Foarte multe devin rele pentru că pierd măsura. Dacă am rămâne în interiorul măsurii, am putea să facem o mulțime de lucruri fără să ne omorâm în agitație, fără să ne omorâm în suferință, fără să ne omorâm în oboseală, dar scăpăm măsura și asta înseamnă să ne organizăm în primul rând așa.
Sigur că este mai drăgălaș, apropo de cadouri, să intrăm în magazine atunci, pe 20, pentru că toată lumea e acolo și e vânzoleală. Da, dar vânzoleala mă costă oboseală, mă costă timp. În plus, mă costă presiune. Dacă eu m-aș organiza un pic și mi-aș face acea listă mai din timp, ar putea să fie și mai ieftine cadourile. Unul dintre stresurile care contribuie la ceea ce am numit împreună burnoutul de Crăciun este trăirea de după, când ne uităm la conturile noastre și n-avem bani să trecem strada.
Normalitatea, haina unicat a fiecăruia
Suntem atrași în acest joc al fericirii de sărbători, de a trăi o fericire a altora fără să ne gândim să ne oprim un pic, să stăm cu o foaie de hârtie în față și să scriem ce ne face fericiți pe noi?
În momentul în care intrăm în această vrie de sărbători, care vine majoritar din afară, de la factorii externi, ar trebui să fim cu întrebarea așa: „Eu ce vreau? Mie ce îmi trebuie?“. Toate rolurile de viață se construiesc pe existența noastră în sine, care este aceea de om. Eu, omul, sunt și partener, sunt și părinte, sunt și copilul cuiva, sunt și prietenul cuiva. Sunt colegul cuiva, după care mâna mea s-a dus în sus, în lateral, în sus. Eu am o frază pe care o iubesc foarte tare și cu care încep și sfârșesc: „Singura persoană, singura ființă cu care în mod garantat trăiești fiecare clipă a vieții tale ești tu. Învață să trăiești cum trebuie cu tine“. Pentru că toți ceilalți, inclusiv copilul, care apare, dispare, în sensul că îl creștem, se duce și își caută casa lui. Toți cei din jurul nostru într-o formă sau alta vin și pleacă sigur. În fiecare clipă, fie că sunt treaz, fie că sunt în somn, eu sunt cu mine.
Jocul fericirii de Sărbători
Sărbătorile de Crăciun ne oferă tihnă, însă parcă noi nu putem să o vedem. De ce normalitatea este doar a te așeza la o masă încărcată sau a merge în vizită, când poate pentru mine, de Crăciun, mi-ar face mai bine să stau acasă, în liniște?
Cine a definit normalitatea și a legiferat-o și eu n-am aflat încă? Normalitatea este ceva ce-mi vine mie bine. Sigur că vorbim în termeni psihologici, sociali, filosofici și pentru asta ar trebui să fie aici un învățat în ale filozofiei ca să ne definească normalitatea. Dar, altfel, normalitatea psihologică este cea pe care o vreau eu. Am făcut rău cuiva dacă am stat în vârful patului? Am făcut rău cuiva dacă m-am simțit bine cu o ciocolată caldă cu gust de scorțișoară? N-am făcut rău nimănui, m-am ales pe mine. Deci, i-aș sfătui pe oameni să asculte de glasul interior. Pentru că, în caz că nu știați, avem un glas interior. Și el, săracul, vorbește și ne spune multe. Dar dacă nu îl băgăm în seamă…
Și mai mult de atât, trebuie să învățăm să ne reconectăm la noi și să ne deconectăm de ce am avut…
Noi am fost învățați din copilărie să fim speriați de cuvântul „egoist“: dacă nu dai jucăria, dacă nu împarți bomboana, dacă nu-i dai tema, ești un egoist. Acesta nu este egoism. Dacă eu sunt îmbuibată și mai am o felie de cozonac în mână, în timp ce tu mori de foame, iar eu nu-ți dau și ție din felia asta, atunci e egoism. Dar a mă pune pe mine pe prim-plan este sănătatea minții. Nu poate să fie o încurajare pentru părinți să-și susțină copiii să fie niște abuzivi, să fie copilul acela urât din parc, dar nici nu trebuie să-mi învăți copilul că el trebuie să fie pe locul doi și întotdeauna să fie altcineva în față, pentru că după aceea o să mă uit peste 20 de ani sau 30 de ani la copilul meu și să zic: „Ce se întâmplă cu copilul ăsta al meu de nu reușește?“. Hai să dăm 30 sau 20 de ani în spate și să vedem cine i-a luat jucăria din mână, poate uneori smulgându-i-o și noi zicând „împarte“, a învățat să pună pe oricine altcineva pe locul întâi. Am plecat cu niște învățături care au fost gândite ca bune, dar și drumul spre iad e pavat cu minunate intenții bune. Intenția bună nu garantează rezultatul bun. Părintele a dorit din tot sufletul să construiască un copil și un adolescent și un viitor adult sănătos, puternic, dar nu i-a ieșit.
În acest tablou al sărbătorilor de iarnă, este recomandat să-și facă fiecare o analiză a ceea ce a fost anul pe care tocmai ne pregătim să-l încheiem?
Trebuie să intrăm în contact cu cu realitatea noastră. Șanse reale, sănătoase, să lucrez ceva la mine, să schimb ceva la mine, să ameliorez ceva la mine am numai în momentul în care mă uit onest și curajos la ceea ce s-a întâmplat. Dacă am zugrăvit în culori drăguțe, o să merg mai departe cu o poveste pe care vreau să mi-o spun sigur, dar care la un moment dat sigur se va întoarce să mă „muște“. Totul este circular. Dacă nu înțeleg ce mi s-a întâmplat, ce am făcut, ce n-am făcut, ce am greșit, ce n-am greșit, o să repet. Dacă nu le înțeleg, le voi repeta. Și omul, ca și popoarele, are același drum. Repetăm ce n-am înțeles.
Se încarcă comentariile...
