DRAGOSTE MODERNĂ Când 0 şi 1 fac 2

„Toate bune şi frumoase, doar că Hawkeye al meu s-a lăsat aşteptat mult şi bine“.

Întrebaţi orice femeie din lumea asta ce trebuie să facă un bărbat ca să o cucerească. După o scurtă pauză de gândire, timp în care va cântări câteva zeci de variante (să îl placă mami sau să lupte pentru iubirea mea ca Mel Gibson în „Braveheart“?), femeia va răspunde, invariabil: „Să mă facă să râd“.

De la Bianca Drăguşanu până la Herta Müller, toate vor să râdă până le amorţesc obrăjorii. Probabil aşa a cucerit-o şi Quasimodo pe frumoasa Esmeralda. O fi fost el hâd ca dracu’, dar când o băga pe aia cu „De ce se trag clopotele? De sfoară“, se înmuia Esmeralda de râs mai ceva ca un bureţel într-o găleată cu apă.

Nici eu nu mă sustrag regnului femeiesc. Toată adolescenţa am visat la momentul acela siropos în care el se uită lung în ochii mei şi face o glumă atât de bună, încât îmi ţâşneşte sucul pe nas. Dacă asta nu-i dragoste, atunci nu ştiu ce ar putea fi.

Umor, iubire şi alte chestii profunde

Bineînţeles că aveam şi pretenţii. Umorul lui trebuia să fie o combinaţie subtilă între Mr. Bean, „Monty Python“ şi Woody Allen. Umor poa’ să aibă toată lumea, dar ca al meu ales, nimeni. Poate doar Hawkeye, din „M.A.S.H.“.

Toate bune şi frumoase, doar că Hawkeye al meu s-a lăsat aşteptat mult şi bine. Apoi s-a rătăcit de-a binelea şi a făcut cale-ntoarsă. În timpul ăsta, viaţa-cu-V-mare s-a gândit că ar fi cazul să-mi trântească nişte revelaţii despre umor, iubire şi alte chestii profunde. Spre exemplu:

Revelaţia Vieţii #1: Programatorii au un Jerry Seinfeld al lor.

Stă chiar în faţa mea şi face glume cu şi despre codul binar. Iar eu râd ca proasta. Singura mea legătură cu 0 şi 1 e butonul ăla mare de pe calculator pe care tre’ să-l apăs ca să se deschidă. Dar asta prea puţin contează. Ochii lui uriaşi de Bambi, cu gene kilometrice, abia se mai văd de la râs. E atât de adorabil, încât râd şi eu, numai ca să-i fac lui plăcere. Merge de minune. Mă ia de mână pe sub masă şi îmi face cu ochiul. Repede, repede, cum se scrie „Awww“ în cod binar?

Revelaţia Vieţii #2: Cu pupatul nu-i de glumă.

Timp de trei săptămâni, m-a ţinut de mână. Pe sub masă, pe masă, peste masă. Pe sub plapumă, pe balcon, pe stradă. Pe cât de sexy sună, pe atât de frustrant devenea joculeţul ăsta, cu fiecare pupătură de noapte bună aşezată politicos pe obraz. Ceva trebuia făcut. O „intervenţie“, cum ar face americanii pentru prietenii lor dependenţi de diverse: alcool, droguri... sau, în acest caz, de exces de timiditate.

„Ştii ce? Ea măcar are mai mult curaj ca tine!“

„Vrei să vii la mine diseară să ne uităm la un film? Sunt singură acasă.“„Ajung la 11 :)“

Intervenţia trebuie să iasă perfect. Răzvan, prietenul meu cel mai bun şi stilistul meu personal, îmi compune ţinuta. Îmi alege o cămaşă bărbătească în carouri şi o lasă descheiată la primii doi nasturi. Adaugă o pereche de pantaloni scurţi lila. Îmi prinde părul. Mi-l desprinde. Mi-l piaptănă. „Ce e în neregulă cu părul tău?! Lasă, poate nu observă.“ Mă pupă cu milă pe cap şi pleacă. 

La 11.15, e în faţa uşii şi zâmbeşte frumos din ochii lui uriaşi de Bambi. Mă pupă politicos pe obraz. Grr. Ne aşezăm pe pat. Începe filmul. Mă ia de mână. Grr. Stăm şi ne uităm la film 53 de minute lungi. Nu ştiu exact despre ce e vorba. E cu două gagici şi un bărbat pe care îl împart. Gagicile sunt mişto. Bărbatul e şi mai mişto. Da’ el de ce nu mă pupă? Grr.

Una din cele două gagici ţipă la masculul alfa: „Ştii ce? Ea măcar are mai mult curaj ca tine!“. Asta e. E un semn divin. Mă întorc înspre el şi îl sărut pasional. Filmul se termină fără noi.

Revelaţia Vieţii #3: Şi programatorii au un suflet. Codat, ce-i drept.

Dacă m-aţi fi întrebat acum patru ani şi jumătate ce pasiuni şi hobby-uri ar putea avea un programator care face glume cu şi despre codul binar, v-aş fi răspuns cam aşa: WoW, D.O.T.A., Diablo, FIFA, Counter Strike şi un pic de Call of Duty. Aş fi greşit.

Chestii de adolescenţi îndrăgostiţi până peste cap

Programatorul meu avea o listă uşor diferită: teatrul, muzica rock, scrisul, cititul, glumele fără coduri – care mă făceau, în sfârşit, să-mi ţâşnească sucul pe nas – şi eu. Ordinea e aleatorie. El ar spune că, de fapt, e de la coadă la cap. Şi cine sunt eu să-l contrazic?

În orice caz, timp de un an jumătate, Iaşiul a fost al nostru. Ne întâlneam zilnic, ne mai şi sunam de vreo două-trei ori pe zi, iar la sfârşitul întâlnirilor, intram în camera mea de cămin şi găseam o scrisoare sau un bileţel strecurat pe sub uşă. Poate şi un e-mail în inbox dacă fusesem extra-drăguţă în ziua cu pricina. Ştiţi voi, chestii de adolescenţi îndrăgostiţi până peste cap.

Apoi, fără prea multe avertismente, ne-am trezit amândoi evacuaţi cu forţa din
Matrix-ul lui Cupidon.

Revelaţia Vieţii #4: Nici cu mutatul împreună nu-i tocmai de şagă.

Eu terminasem facultatea de comunicare şi căutam un master care să nu fie total inutil. El voia să-şi schimbe locul de muncă pe unul mai bine plătit. Destinaţia:
Bucureşti.

Începe jocul „Muzeu contra Haos“

El şi-a găsit de muncă mai repede decât mi-am găsit eu master (v-am mai spus că e programator, da?), aşa că el şi-a mutat cele trei valizuţe într-un apartament din Dristor mai devreme cu vreo două luni şi m-a aşteptat cuminte acolo, într-o cameră ordonată şi tăcută ca un muzeu.

Apoi am venit eu. Patru valize imense, cuptor cu microunde, imprimantă, laptop, o masă pliantă, un taburet, multe boarfe şi cărţi, încălţăminte pentru toate sezoanele, palton, farfurii, ibric, oală, tavă etc. Mai lipsea carpeta cu Răpirea din Serai. 

Începe jocul „Muzeu contra Haos“. Programatorul ordonat vs. Copywriterul jemenfichist. Jocul ăsta e rareori fairplay şi scorul e mereu strâns. Se lasă cu ceartă, ţipete, trântit de uşi, tristeţe şi spleen, nopţi petrecute prin alte părţi, numai acasă nu... Se termină cu mutarea celor enşpe mii de bagaje ale copywriterului jemenfichist în altă cameră, din alt apartament, din alt cartier. Şi cu o despărţire mai grea decât oricare din cele patru valize imense.

Revelaţia Vieţii #5: Două săptămâni. Atât a durat despărţirea.

Ne-am văzut, s-a uitat lung în ochii mei cu ochii lui uriaşi de Bambi şi nici n-a mai fost nevoie să facă glume atât de bune încât să-mi ţâşnească sucul pe nas.

„Hai s-o luăm de la zero“

OK, hai s-o luăm de la zero, dar de data asta o luăm uşor. Fără chestii serioase, că astea-s pentru adulţi. Nu mai locuim împreună. Nu ne mai punem prietenii la comun. Ne vedem când avem timp. Ne mai vedem noi. Suntem cool aşa.

Şi n-am mai locuit împreună. Şi nu ne-am mai pus prietenii la comun. Şi ne-am văzut doar când am avut timp. Şi ne-am văzut doar noi doi, din când în când. Păream cool aşa.

Revelaţia Vieţii #6: Când totul merge prea bine, nu-i de bine.

După ce n-am mai locuit împreună, n-au mai existat certuri. N-au mai existat uşi trântite. N-au mai existat ţipete şi scandal.

Când ne vedeam, nu mai existau nici pauze în vorbire. Aveam atâtea să ne spunem, că nu ştiam ce să povestim mai întâi. Hai, lasă-mă pe mine să-ţi povestesc eu viaţa mea mai întâi. Apoi povesteşte-mi-o şi tu pe a ta. Eu am fost în cutare şi cutare loc cu prietenii mei, tu pe unde ai mai fost de când nu ne-am mai văzut? Ce-ai făcut serile? Cum te-ai trezit dimineţile? Mi-a fost dor de tine. Dă să te pup. Ţine-mă de mână.

Acum suntem epuizaţi de la câte am povestit. Ne uităm la un film şi apoi plec acasă la mine. Pupă-mă să mă ţină până data viitoare. Poate marţi. Sau joi. Sau duminică. Sau deloc.

Sau deloc.

Pas cu pas, băbeşte

Revelaţia Vieţii #7: Ca să dai restart, îţi trebuie mai mult de un buton.

Nici programatorul ordonat, nici copywriterul jemenfichist nu ştiu cum se dă restart la o relaţie. Cum închizi prăvălia mâncată de cari şi o deschizi pe alta, cu material mai sănătos şi mai rezistent la intemperii.

În schimb, amândoi ştim sigur că nu se dă restart cu un simplu buton. E o treabă mai complicată, poate o formulă, poate un algoritm, poate o pagină lăsată albă, poate un roman-fluviu de discuţii ca între oameni mari şi serioşi.

Le încercăm pe toate, ca nu cumva să ne scape vreo metodă salvatoare. Suntem ambiţioşi, nu le alegem doar pe alea uşoare. Le bifăm şi pe alea care ne umplu zilele cu nerăbdare şi nopţile cu insomnii. Pas cu pas, băbeşte. Câteodată orbeşte şi călare, câteodată şchiopătând şi pe jos.

Acum încercăm clasica tehnică „Nici, nici“. Nu suntem împreună, dar vorbim zilnic prin SMS sau la telefon. Mă simt iar ca în anul II de facultate, când stăteam lângă el pe pat şi mă uitam cu jind, dorindu-mi să mă pupe. De data asta, fără niciun „Grr“.

Valentina Volcinschi e copywriter. Mai e şi freelancer pe deasupra. Ar vrea să fie zen, dar e mai mult buzz. Se calmează cu 2 kg de îngheţată şi cu Arctic Monkeys. Are prieteni vechi de când lumea, de care e îndrăgostită iremediabil. Şi „It’s Complicated“ la relationship status.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.