Ce se ascunde în spatele minciunii?

0
0

Minciuna poate apărea în toate stadiile unei relaţii. La început, pentru a fi mai atrăgător în ochii celuilalt. Pe parcurs, partenerii mai „uită“ câte ceva sau prezintă lucrurile într-o lumină mai favorabilă. Şi atunci, cum rămâne cu sinceritatea care este considerată „baza oricărei relaţii“? Există şi minciuni „nevinovate“?

Veronica are 28 de ani, locuieşte în Sibiu şi tocmai s-a despărţit de iubitul ei deşi stabiliseră data nunţii. Motivul? Pierderea încrederii în partener din cauza unor neadevăruri pe care le-a descoperit în spusele fostul ei logodnic.

„L-am cunoscut pe Marius în urmă cu cinci ani, la aniversarea unei prietene. Un tip înalt, brunet, cu ochii verzi, şarmant, pe care încercau să-l cucerească toate fetele singure de la petrecere. Marius m-a ales pe mine, poate şi pentru că făceam notă discordantă cu admiratoarele lui, eram singura fată care nu făcea niciun efort să fie remarcată, asta în ciuda faptul că îl urmăream şi eu cu coada ochiului“, povesteşte Veronica.

La prima întâlnire a vorbit mai mult el. „Poveştile lui erau impresionante, dar nu păreau reale. M-am gândit că are emoţii şi mai «înfloreşte» puţin ca să facă impresie bună. Mi s-a părut simpatic, aşa am acceptat să ne mai întâlnim“, spune Veronica.

Pentru a sărbători trei ani de relaţie au fost într-o vacanţă la Paris. Acolo, Marius a cerut-o de soţie. Pentru a avea timp să-şi organizeze nunta de vis, data au fixat-o peste doi ani.

Pe parcursul pregătirilor au început să apară discuţii. Marius încerca să se sustragă de la activităţile organizatorice.

„Am încercat să nu-l implic prea mult în organizarea nunţii, dar erau anumite decizii pe care nu puteam să le iau de una singură. Marius nu zicea niciodată că nu vrea sau nu poate veni, dar în ultimul moment mă suna să-mi spună că a intervenit ceva la muncă. Odată, când se presupunea că s-a ivit o şedinţă, l-am văzut la o terasă cu nişte prieteni. N-am vrut să fac o scenă în public, aşa că nu m-am dus la ei. Seara, mi-a povestit 10 minute despre ce s-a întâmplat la şedinţă“, spune Veronica.

Aceasta i-a spus că l-a văzut la o terasă cu prietenii, însă Marius n-a recunoscut nimic.

Faptul că, deşi pus în faţa evidentei n-a vrut să recunoscă, m-a făcut să mă întreb ce alte lucruri mi-a mai ascuns. Fără să fac un efort prea mare, am aflat de la un coleg de-al lui că delegaţia de 3 zile la Bucureşti fusese de fapt o excursie cu băieţii la concertul unei trupe rock,

povesteşte Veronica.

Marius n-a recunoscut că a participat la concert, dar nici n-a reuşit să-şi convingă logodnica de adevărul spuselor sale.

Cu două luni înainte de căsătorie, Veronica a pus punct relaţiei. „Deşi minciunile pe care le-am descoperit nu ascundeau lucruri grave, mi-am dat seama că nu mai pot avea încredere în Marius“, spune Veronica.

Neadevăruri care maschează egoismul

Dacă „înfloreşti“ puţin lucrurile pentru a părea mai interesant în ochii celui pe care vrei să-l atragi, care sunt şansele ca relaţia care se leagă să fie una de durată şi funcţională?

„Minciuna nu ţine de «relaţie», ci de cine sunt partenerii din relaţie. Fiecare venim cu o anumită atitudine internalizată legată de onestitate. Dacă minţi ca să pari mai «interesant» este posibil să îţi cucereşti partenerul mai uşor, doar că realitatea odată limpezită, iar asta se întâmplă mai devreme sau mai târziu într-o relaţie.

Devine atunci greu de imaginat că nu va exista un alt «scop» viitor care să «necesite» alte minciuni, pentru că acestea au deja justificări în mintea celui care le foloseşte“, spune doctorul Simona Radu, specializată în psihiatrie la Oxford.

Pe de altă parte, psihologul Oana Tudor, Psyevolution, Bucureşti, este de părere că „la începutul relaţiei este vorba mai mult de mister decât de minciună. Iar acest mister ne ajută să dorim să cunoaştem acea persoană. Dacă plecăm de la început cu minciuna, şansele ca relaţia să fie funcţională sunt minime“.

Pe parcursul relaţiei, partenerii mint din comoditate, la final pentru că vor o despărţire paşnică. Ce spune asta despre o relaţie?

„Minciuna din «comoditate» indică un individ a cărui stimă de sine este probabil foarte scăzută şi care are nevoie de «ajutor» în negocierea stadiilor vieţii cotidiene“, spune Simona Radu.

„«Eşti prea bun pentru mine» – este o modalitate delicată de a face o despărţire mult mai suportabilă. A prezenta lucrurile într-un astfel de registru este o modalitate de a ieşi onorabil din relaţie, o modalitate prin care celălalt este dezarmat de orice posibil reproş sau resentiment, pentru că partenerul care părăseşte îşi asumă anticipat «defectele» şi «incompatibilitatea». Este o ipocrizie care poate atenua resentimentele celuilalt“, spune psihoterapeutul Viorel Nedelcu, de la clinica de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti.

„La o analiză mai atentă este un act agresiv în care celui părăsit nu i se lasă nici măcar rolul de a decide singur ce este sau ce nu este bine pentru el însuşi, totul deghizat în haină altruistă, reducând astfel probabilitatea reproşurilor“, completează medicul psihiatru Simona Radu.

„Micile minciuni“, adevăruri parţiale

Se presupune că baza unei relaţii trebuie să fie sinceritatea. Dar cum se împacă asta cu „micile minciuni“?

Depinde cine evaluează «micile minciuni» ca fiind «mici». Există situaţii în care oamenii aleg să nu spună adevărul nu atât pentru că acesta ar fi «îngrozitor» sau pentru că ar avea consecinţe devastatoare asupra relaţiei, cât mai ales pentru că nu se simt acceptaţi aşa cum sunt de către celălalt partener. Este aşa zisa «minciună ca să eviţi scandalul». Oricare ar fi însă motivaţia pe care şi-o dă fiecare pentru a-şi justifica minciunile (mici sau mari), rămâne în picioare faptul că între partenerii relaţiei în care «se minte» există serioase bariere de comunicare, sursă sau consecinţă a «micilor» minciuni,

spune psihiatrul.

În viziunea psihologului Viorel Nedelcu, „micile minciuni pot fi văzute ca adevăruri parţiale sau omisiuni. Într-o relaţie de iubire îl idealizăm pe celălalt şi astfel, într-un fel, ajungem să-l percepem uşor distorsionat, aşa cum ni-l dorim noi, nu aşa cum este el. Provocarea constă în menţinerea unui echilibru între aşteptări interioare, percepţie şi cum este celălalt cu adevărat. Dacă aceste diferenţe devin ireconciliabile, atunci relaţia va fi pusă la încercare“.

Există şi minciuni „bune“ care să ducă la consolidarea relaţiei sau este de preferat să fii sincer indiferent de consecinţe?

„Dacă includem complimentele de politeţe la categoria minciunilor, poate că da, altfel este greu de văzut cum. Din punct de vedere comportamental, pe măsură ce minţim mai bine şi avem mai mult succes, ne este din ce în ce mai greu să ne abţinem de la a mai minţi. Minciuna repetată şi nedovedită dă dependenţă şi devine foarte greu de controlat“, crede Simona Radu.

„Poate că micile omisiuni sunt mai potrivite decât minciunile. Minciuna, prin natura ei, presupune prezentarea într-o manieră deformată cu intenţie negativă, a unor aspecte ale realităţii. Uneori poate fi un joc al idealizărilor, mai ales când unul dintre ei, dintr-un motiv sau altul, îi cere celuilalt să îl mintă frumos. În acest caz, când este ca un joc, conotaţia contradictorie «minciună bună» are un sens comun pentru ambii, care se lasă prinşi într-un joc fantasmatic al investiţiilor afective. Este o ficţiune de care avem nevoie şi pe care ne-o dorim“, spune Viorel Nedelcu.

„Sinceritatea poate fi uneori percepută ca fiind brutală. Pot fi situaţii în care partenerii au reţineri în a spune adevărul pentru că se tem de consecinţe, dar şi pentru că nu au tactul necesar şi răbdarea pentru a prezenta unele aspecte ale vieţii lor aşa cum sunt sau pentru că interlocutorul nu este pregătit să perceapă situaţia aşa cum este de fapt. Adulţii se pot comporta la fel de bine ca nişte copii. Copiii sunt de multe ori în situaţia de a minţi pentru că se tem de reacţia adulţilor şi atunci ajung să prezinte lucrurile deformat, în favoarea lor, pentru a evita o pedeapsă“, continuă psihologul.

Există şi persoane care susţin că „micile minciuni“ susţin relaţia. Aşa să fie?

Dacă o relaţie este susţinută doar pe mici minciuni există riscul ca această lume să se dezintegreze asemenea unui castel construit din cărţi de joc. Un gest banal sau o adiere de vânt ajunge să-l spulbere,

avertizează Viorel Nedelcu.

Psihologul Oana Tudor prefer, în locul „micilor minciuni“, „micile compromisuri“ de genul: „ea are nevoie ca el să o însoţească undeva, însă lui nu prea îi face plăcere, dar nu îi spune şi se duce. Consider că aceste mici compromisuri pot, uneori, consolida o relaţie“.

Atitudinea rigidă duce la minciună

Dacă îl prinzi pe partener „cu mâţa-n sac“, chiar dacă este vorba de aşa-zisele minciuni nevinovate, nu jungi să-l suspectezi şi când nu este cazul?

„Repetarea minciunilor are ca şi consecinţă directă faptul că nu mai ai încredere în cel care te-a minţit. Poate nu îţi doreşti să vezi lucrurile aşa şi «te minţi singur» spunându-ţi că oamenii se pot schimba, dar mai devreme sau mai târziu ajungi să te îndoieşti de absolut tot ce ţi se zice. Există relaţii care continuă şi în aceste condiţii, dar de cele mai multe ori partenerul care a fost minţit are dificultăţi cu imaginea de sine şi alege să rămână într-o relaţie unde este minţit justificându-şi decizia prin acordarea «a încă unei şanse». De obicei, această şansă este luată şi folosită de celălalt partener şi astfel se stabileşte un parcurs vicios“, spune Simona Radu.

Dar dacă partenerul nostru ne minte, este total vina lui sau este şi vina noastră sau a modului în care reacţionezi într-o anumită situaţie?

„De cele mai multe ori, adevărul este la mijloc, mai ales dacă lucrurile nu au stat aşa încă de la începutul relaţiei. Putem considera că avem partea noastră de «vină» în măsura în care, în mod constant, ajungem să-l descurajăm pe celălalt să ne prezinte lucrurile în mod deschis şi într-un fel opţiunile pe care i le lăsăm sunt cele prin care el ajunge să ne transmită deformat mesajul“, spune psihologul Viorel Nedelcu.

Rolul părinţilor în viaţa de „mincinos“

În cuplurile în care există şi copii, se întâlnesc şi situaţii în care unul dintre părinţi îl face pe copil părtaş la o minciună: „nu-i spune mamei tale că... (sau tatălui)“. Ce efect are acest lucru asupra copilului? Cum poţi să-i mai ceri după aceea să spună adevărul, dacă tu, ca părinte, i-ai arătat altă cale?

„Copilul îşi stabileşte reperele morale funcţie de experienţele pe care le are în primul rând în familie. Învăţarea poate fi rezultatul explicaţiilor, dar mai ales al observării directe. Există şi o vorbă care spune că înveţi un copil nu ceea ce ştii, ci ceea ce eşti. În momentul în care un copil este făcut complice la o minciună a unui părinte faţă de celălalt, minciuna devine un tertip justificabil moral („a făcut-o şi tata sau mama“) şi acceptabil social“, crede Simona Radu.

Psihologul Viorel Nedelcu are o altă interpretare: „Aceste încurajări de a nu dezvălui un anumit aspect comun poate avea ca sens începutul unei alianţe sau consolidarea relaţiei dintre părinte şi copil, aspect dinamic, care se întâmplă frecvent într-un cuplu cu copii. Faptul că ei păstrează pentru ei un «secret» ca între băieţi sau ca între fete, faţă de al treilea poate reprezenta doar o faţetă firească a relaţiei părinte-copil“.

În concluzie, care este rolul părinţilor în viaţa de „mincinos“ de mai târziu?

„Este foarte probabil ca o atitudine foarte rigidă a părinţilor, fără aplecare şi înţelegere spre motivele pentru care un copil începe să mintă, poate duce în timp la perpetuarea minciunii, iniţial pentru a evita pedepse severe, iar apoi ca scop în sine. Într-un fel se poate face o paralelă cu jocurile de noroc; fiecare câştig va funcţiona pe post de recompensă care va stimula continuarea jocului. La fel, fiecare minciună nedescoperită va genera noi minciuni“, spune doctorul psihiatru Simona Radu.

Minciuni bune, minciuni rele

Există tot felul de expresii: „minciuni bune“, „micile minciuni“, „minciuni nevinovate“, „minciuni albe“ etc. Oare minciuna are grad de „gravitate“? De unde această nevoie de a le cosmetiza?

„Depinde în ce situaţii minţim. La vârsta de cinci ani copiii încep să mintă nu atât pentru a evada din situaţii dificile; se poate spune că o fac pentru a-şi exersa imaginarul. Capacitatea de a conţine mental mai multe versiuni ale aceluiaşi eveniment este un derivat al gândirii abstracte, aceeaşi care ne-a permis să evoluăm ca specie, să ne imaginam lucruri care nu sunt imediat vizibile, să stabilim conecsiuni între concepte variate etc“, spune Simona Radu.

„Dincolo de aceste aspecte însă, nu vom spune probabil persoanei iubite că nu ne place un obiect proaspăt achiziţionat şi sursă evidentă de încântare; ne zicem că «nu vrem să-i stricăm plăcerea». Sunt de asemenea situaţii în care o minciună putea salva viaţa cuiva, în situaţii de război, de exemplu. La fel, încurajările date unei persoane în suferinţă – «o să fie bine, stai liniştit» – au un caracter de îmbărbătare şi sprijin mai degrabă. Sunt feluri şi feluri de a minţi sau de a ascunde adevărul, rămâne însă determinant dacă în urma minciunii urmează să ne atragem vreun beneficiu personal. Poate cel mai bine ni se potriveşte descrierea făcută de Mark Twain: «oamenii nu grăiesc niciodată mai mult adevăr decât atunci când se recunosc drept mincinoşi»“, adaugă psihiatrul.

Femeile şi bărbaţii mint la fel de mult, dar din motive diferite

Au femeile şi bărbaţii motive şi motivaţii diferite de a minţi sau minciuna este universală şi „fără de sex“?

Cu siguranţă că minciuna este universală şi unisex. Este folosită în egală măsură de femei, dar şi de bărbaţi. Deşi cu toţii apelăm la ea într-un grad mai mare sau mai mic, cu toate acestea, paradoxal, atunci când dorim să ascundem ceva sau când vrem să prezentăm lucrurile într-o anumită lumină, facem apel la ea, deşi ne aşteptăm la sinceritate totală din partea celuilalt,

spune Nedelcu.

„Atât bărbaţii, cât şi femeile mint la fel de des, dar se pare că motivele pentru care o fac sunt diferite. Bărbaţii mint pentru a-şi prezenta o «faţă» mai bună în ochii altora, în timp ce femeile mint mai ales pentru a nu răni sentimentele celorlalţi sau pentru a-i face pe cei din jur să se simtă mai bine. Atât bărbaţii, cât şi femeile înşală (deci mint) aproximativ la fel de des, dar femeile recunosc de mai puţine ori decât bărbaţii – pentru că stereotipurile sociale încă joacă un rol important“, completează Simona Radu.

Viață de cuplu


Ultimele știri
Cele mai citite