Cercetătoare română de top: „E fascinant când ți se spune că nu poți reuși. În SUA am fost chelneriță, apoi am obținut o bursă la MIT“
0Un documentar despre Marele Canion i-a trezit dorința Cristinei Florea de a reuși peste Ocean. A ajuns în America în timpul facultății, mai întâi cu Work&Travel, iar apoi, ambiția și setea de cunoaștere i-au împlinit visul. Acum, ea coordonează proiecte de cercetare complexe și conduce echipe formate din savanți de la importante universități americane și europene.
Cristina Florea este o tânără cercetătoare română care, din Finlanda, conduce un proiect de inginerie și fizică medicală în parteneriat cu opt universități europene. Cu studii la MIT și Harvard, românca este printre coordonatorii unui program avangardist, la care participă patru universități, inclusiv Oxford, și două companii, prin care caută să dezvolte o tehnologie de ultimă oră pentru a crea și cultiva țesut artificial. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Cristina Florea povestește cum a ajuns de la specializarea învățători-educatori la Inginerie medicală, cât de greu este să reușești să câștigi burse prestigioase, dar și cât de revoluționar este proiectul la care lucrează acum.
„Weekend Adevărul“: Ai dezvoltat numeroase proiecte, ești implicată în cercetare, iar mulți ani ai făcut practic naveta între SUA și Finlanda. Cum ai ajuns să lucrezi în inginerie medicală și cum ai rezistat în ritmul acesta?
Cristina Florea: Am fost dintotdeauna foarte pasionată de a preda. Și pentru mine, una dintre valori este de a împărtăși cu entuziasm informațiile pe care le-am dobândit, iar asta am făcut-o încă de pe vremea când eram foarte tânără. În clasa a IV-a aveam vecini pe care îi învățam din proprie inițiativă, voiam să împărtășesc cunoștințele pe care le-am asimilat cu cei care erau în clasele mai mici. Aveam o tablă neagră mobilă și cretă și invitam acasă vecinele de clasele I și a II-a, apoi începeam cu matematică, scriere, citire. Ulterior, am studiat la Liceul Pedagogic, specializarea învățători-educatori. Am predat o perioadă foarte scurtă, dar curiozitatea și setea de cunoaștere m-au făcut să schimb macazul și am studiat Inginerie medicală la Politehnica din Timișoara.
Cum a fost perioada facultății?
Primii ani în Politehnică au fost o adevărată provocare. Cerințele erau destul de ridicate în ceea ce privește științele exacte, în special matematica și fizica, pe când în Liceul Pedagogic, focusul a fost pe partea umanistă (psihologie, pedagogie). Au fost și „binevoitori“ care mi-au spus „tu nu o să reușești la Politehnică, nu o să treci nici măcar primul examen de matematică, considerând experiența ta limitată în științele exacte de la Liceul Pedagogic“. Însă acei ani mi-au oferit o oportunitate excepțională de a dezvolta o mentalitate unică, în special utilizând gândirea logică, cât și cea creativă. În primii ani de facultate am muncit din greu și am dezvoltat disciplină și perseverență. Acest lucru nu a însemnat însă că nu am avut parte și de momente provocatoare, care mi-au testat la maximum abilitățile. Dar a fi testat nu este motiv de disperare. Dimpotrivă, de obicei, este o oportunitate de creștere, de învățare și un semn că ești pe drumul cel bun. După cinci ani de facultate, am absolvit ca șefă de promoție, ceea ce a fost surprinzător pentru multă lume.
Marele vis
Cum ai ajuns să studiezi în străinătate?
În timpul facultății am participat la programul Work&Travel în SUA. Nu vreau să sune ca vorba lui Martin Luther King, dar „I had a dream“. Am avut un vis în timpul facultății care a început de la un documentar excepțional de la National Geographic în care a fost prezentat Marele Canion. M-a uimit modalitatea în care a fost filmat, exact la asfințit, surprinzând cerul care se transformă într-o paletă de portocaliu arzător, roșu profund și galben auriu. Am rămas cu adevărat impresionată, iar inima mea mi-a spus: „Voi ajunge la un moment dat să vizitez acest loc magic și să trăiesc experiența personal, cu ochii mei“. A doua zi am împărtășit cu entuziasm această idee cu câțiva colegi de facultate, care au izbucnit în râs și au încercat să-mi aducă argumente că nu voi reuși. Este fascinant când cineva îți spune că nu poți reuși, pentru că în acel moment găsești nu numai motivația pentru a o face, ci și pentru a depăși chiar și propriile tale aspirații. În al treilea an de facultate, mergând în campusul universității, am văzut tot felul de afișe – cel care mi-a atras atenția a fost Work&Travel, un program în SUA care îți permitea să muncești, să călătorești și să explorezi o nouă cultură. Când am văzut afișul, am înțeles imediat că era chiar cheia pentru a ajunge la Marele Canion.
A fost atât de simplu precum ar putea să pară la prima vedere?
Nu tocmai. În 2006 a fost prima mea vizită în Statele Unite și în acea vară am avut diverse joburi – am fost chelneriță, am lucrat într-o gelaterie și în multe alte locuri diferite, totul într-o singură vară. După experiența de a lucra în SUA, am reușit în cele din urmă să văd Marele Canion. A fost o experiență specială, cu adevărat de neuitat, pe care o voi prețui și păstra în inima mea.
După facultate, ai ajuns direct în cercetare?
După ce am absolvit Politehnica, Facultatea de Mecanică, în 2008, am lucrat timp de aproape patru ani într-o companie privată, distribuitoare de echipamente medicale (în special ecografe de la GE Healthcare). Am început inițial pe partea de vânzări, apoi am avansat până pe partea de product management – ecografie 3D/4D.
Atestare finlandeză
Cum ai ajuns în Finlanda?
Dacă ai parte de profesori care te inspiră și cred cu adevărat în tine, ei te pot îndruma să iei decizii importante în viață, iar pentru mine, acei mentori au fost prof. Mircea Dreucean și prof. Antonius Stanciu de la Universitatea Politehnică. În 2008 mi-am susținut teza de licență în Finlanda ca studentă Erasmus, în același oraș în care mă aflu în prezent, dar la o altă universitate. În acea perioadă de un semestru întreg s-a plantat, de fapt, sămânța cercetării, în timp ce am studiat mecanismele osteoporozei și ale proprietăților mecanice ale osului cu ajutorul microscopului de forță atomică.
Și doctoratul l-ai continuat în Finlanda?
Doctoratul din România l-am continuat în Finlanda, la Universitatea Eastern Finland din Kuopio. Mi-am încheiat doctoratul în decurs de doar trei ani, iar susținerea tezei s-a realizat atât în România, cât și în Finlanda.
Și ce a urmat?
După ce mi-am obținut doctoratul, am continuat cercetarea în Finlanda ca cercetător postdoctoral și am aplicat pentru prestigioasa bursă Marie Skłodowska-Curie. În același timp, am pregătit și o propunere pentru un program doctoral pentru fizicieni medicali și ingineri medicali (BioMEP), care oferea posibilitatea de a face studii doctorale timp de patru ani. Acest program a fost realizat în colaborare cu opt universități europene: cinci din Finlanda, una din Suedia, una din Spania și una din Italia. Am avut privilegiul de a coordona acest consorțiu cu expertiză foarte diversă, obținând o finanțare generoasă de la Comisia Europeană de 3 milioane de euro.
MIT: cercetare și conducere
La MIT cum ai ajuns?
Prima mea interacțiune cu prof. Grodzinsky Alan de la MIT a avut loc în 2013, în timpul vizitei lui la Eastern Finland. Ulterior, m-a invitat într-o vizită de cercetare la MIT de câteva luni, în 2016. Atunci am avut prima mea experiență în laborator, folosind tehnici de biologie moleculară (ca de exemplu, RT-PCR). El a fost cel care m-a încurajat și mi-a oferit suport să aplic pentru finanțare la Comisia Europeană. Este important să te înconjori de oameni care au obținut deja succes în domeniul la care aspiri, cei care te pot inspira și provoca în același timp. Din 2018 m-am mutat în SUA pentru a demara proiectul de cercetare Marie Skłodowska-Curie. Aș dori să încurajez cercetătorii care și-au finalizat doctoratul să aplice pentru proiectele Marie Skłodowska-Curie – oportunitățile de învățare și dezvoltare profesională sunt cu adevărat excepționale.
Există totuși o competiție imensă. Ce opțiuni ar fi?
Sigur, competiția este foarte acerbă, doar 10% primesc finanțare. Există două opțiuni: bursa intraeuropeană și bursa globală. Bursa intraeuropeană implică aplicarea pentru finanțare în Europa în cadrul programului Marie Curie. Acest lucru permite ca cercetarea să se realizeze într-una dintre țările din Europa. Pentru bursele globale e necesar ca cercetarea să aibă loc în afara Europei timp de doi ani, iar apoi urmează o perioadă de transfer de cunoștinţe în universitatea din țara de origine pentru încă un an.
La MIT ai ajuns sus, ai ajuns chiar într-o funcție de conducere. Despre ce e vorba?
La MIT am fost vicepreședintele Asociației cercetătorilor postdoctorali. Toți cercetătorii respectivi și-au luat doctoratul. MIT se mândrește cu o comunitate diversă de peste 1.600 de postdoctoranzi care vin din diverse domenii de cercetare. Echipa noastră de conducere, dintre care eram doi români, s-a confruntat cu provocarea unică de a coordona activitățile în perioada pandemiei.
Și tot în America te-ai implicat foarte mult în Asociația Marie Curie, pe care ai construit-o practic de la zero. Ce te-a determinat să te implici și aici?
În prima vizită de cercetare la MIT am observat că există foarte puțini cercetători cu bursa Marie Curie în zona Bostonului. Atunci am simțit că e nevoie de o comunitate pentru cei care vin și se confruntă cu tot felul de provocări în această tranziţie din Europa în SUA. Printre aceste provocări erau: găsirea unui loc de cazare cu preț rezonabil, contractele de cercetare cu instituțiile-gazdă, taxarea, asigurările medicale, serviciile de creșă și grădiniță pentru cei cu copii etc.
Harvard și Revoluția din 1989
Înainte de a pleca din SUA, ai continuat și la Harvard, iar acolo te-ai implicat într-un proiect special privind Revoluția din 1989. Cum a fost mai exact?
Pe parcursul celor două semestre la Harvard Law, Program on Negotiation, renumit ca fiind cel mai bun program de negociere din lume, am avut șansa să studiez tehnici de negociere și managementul conflictului. Experiența mea de la Harvard a fost extrem de intensă. După finalizarea programului am simțit nevoia să pun în practică acele principii, împărtășind acele cunoștințe cu ceilalți. Urmând vorbele de duh ale legendarului fizician Richard Feynman, „Dacă vrei să înțelegi cu adevărat ceva, predă-l. Cu cât predai mai mult, cu atât înveți mai bine“, am început să organizez cursuri și workshopuri de negociere, management al conflictelor și soluționare creativă a problemelor pentru comunitatea de cercetători Marie Curie. În 2019, tot la Universitatea Harvard, am avut ocazia să prezint o expoziție la History Design Studio – Centrul Hutchins pentru Cercetare Afro-Americană, cu tema „30 de ani de la Revoluția din 1989 din România“. Pentru mine, istoria este ca un profesor: ne arată calea și ne ajută să învățăm din trecut pentru a nu mai face aceleași greșeli în viitor.
Ce proiecte ai acum, după ce te-ai întors în Finlanda?
În urmă cu an mi-am finalizat cu succes proiectul de cercetare Marie Curie. În prezent, coordonez o comunitate de cercetare dinamică, formată din aproximativ 120 de cercetători (doctoranzi, cercetători postdoctorali, profesori) cu expertize variate. Accentul este pus pe afecțiunile musculo-scheletale, iar comunitatea include ingineri medicali, fizicieni medicali, medici ortopezi, biologi din diferite departamente și instituții. Acest concept este destul de nou și s-a dezvoltat în urmă cu trei ani. În această universitate există comunități de cercetare care abordează probleme precum cercetarea asupra creierului și cancerul, toate funcționând pe un model de colaborare similar.
Un proiect avangardist pentru țesuturile deteriorate
Lucrezi la un proiect avangardist, care va avea un impact uriaș, ținând cont că ar putea să ofere șanse pentru milioane de oameni care sunt afectați de o problemă încă fără o rezolvare optimă. Despre ce e vorba?
Anul trecut am depus o propunere de proiect de cercetare împreună cu un consorțiu la Consiliul European pentru Inovare, care finanțează inovarea revoluționară. Scopul nostru prin acest proiect este să dezvoltăm o tehnologie de ultimă oră bazată pe fotonică într-un bioreactor, care permite monitorizarea și optimizarea în timp real a creșterii țesuturilor (cartilajului). Astfel, se pot realiza soluții personalizate pentru țesuturile deteriorate. Este un concept captivant și avangardist și deja am primit un feedback extrem de pozitiv și un scor foarte mare. Avem speranța că vom primi finanțare în viitorul apropiat. Propunerea noastră implică șase parteneri, inclusiv două companii germane din industrie, experți în fibre optice și o companie specializată într-un sistem avansat de organe pe cip. Doar imaginează-ți posibilitatea de a cultiva cartilaj funcțional în bioreactor cu monitorizare continuă pentru medicina personalizată – acesta este genul de tehnologie pe care o propunem.
Vorbim despre o boală pentru care nu există tratament. Cu ce ați veni nou și cum veți schimba asta?
În 2012, atunci când mi-am început studiile doctorale în România, am schimbat macazul din industrie în mediul academic, inspirată de regretatul profesor Mircea Dreucean. Tema de doctorat a fost legată de înțelegerea mecanismelor osteoartritei la nivel celular și tisular. De exemplu, alergarea este o activitate de mare impact care poate duce la diverse accidentări la nivelul genunchiului, inclusiv leziuni la nivel de cartilaj. Cartilajul e un țesut foarte subțire, dar extrem de rezilient, care acoperă oasele și este capabil să susțină sarcini echivalente cu aproximativ de cinci ori greutatea întregului corp. Am fost curioasă să înțeleg ce se întâmplă la nivelul cartilajului și al celulelor din cartilaj după un traumatism. Schimbările patologice pe care medicul ortoped le sesizează radiologic nu devin vizibile decât în timp. Atunci când osteoartrita este diagnosticată, este deja mult prea prea târziu. Din păcate, în prezent, nu există un tratament medicamentos pentru vindecarea osteoartritei. Sunt disponibile doar metode de management al durerii. Dacă înțelegem mecanismele aflate în joc în stadiile incipiente la nivel de țesut și celulă, am putea dezvolta strategii și tratamente care să stopeze progresia osteoartritei.
Cât de pregătită este România pentru o știință avangardistă?
Cunoașterea este la frontieră. În România, ingineria medicală a fost foarte la început în momentul în care am început să studiez în Politehnică. Am făcut parte din primele generații. În schimb, în SUA, erau deja avansați în inginerie medicală. Ingineria medicală/biomedicală este un domeniu interdisciplinar care combină ingineria, biologia și medicina pentru a crea soluții care să îmbunătățească sistemul medical și sănătatea pacienților. În general, aceste soluții includ printre altele: îmbunătățirea instrumentelor de diagnosticare, proiectarea de echipamente medicale și inovarea în procedurile medicale. Din păcate, pentru multe boli precum osteoartrita, opțiunile sunt limitate nu doar în România, ci peste tot în lume, iar soluțiile actuale se concentrează adesea pe gestionarea simptomelor, mai degrabă decât pe abordarea cauzei principale.
Mai exact, în ce constă cercetarea ta și care ar fi perspectivele?
În cercetarea pe care o dezvolt, scopul este să înțelegem cauzele și mecanismele bolilor pentru a dezvolta tratamente și soluții tehnologice împreună cu medicii ortopezi. În România există deja proiecte de cercetare, colaborări interdisciplinare strânse între ingineri medicali și medici la nivel local. Ar fi important totuși ca aceste colaborări să se intensifice la nivel internațional și să crească numărul proiectelor de cercetare depuse la Comisia Europeană pentru a sprijini și a promova în continuare aceste inițiative de cercetare.
De la cartilaj la creier
Crezi că într-o zi vom fi capabili să cultivăm și să dezvoltăm, spre exemplu, creier?
Cu siguranță la un moment dat va fi posibil. Deja există versiuni mici ale părților corpului nostru create pe aceste cipuri mici, ca de exemplu, țesut osos, piele, ficat, inimă. Aceste modele minuscule sunt importante pentru a înțelege cum funcționează organele noastre și pentru a testa diferite medicamente. Mulți cercetători la nivel global vin cu diverse soluții inovative, dar crearea de sisteme cu mai multe organe pe cip reprezintă încă o adevărată provocare. La nivel de creier nu s-a ajuns, dar sunt convinsă că în viitor se va ajunge. Dacă ne gândim în trecut, și mașinile electrice erau ceva nemaivăzut, iar Tesla abia începea să intre în industria auto în urmă cu zece ani. Pe atunci, ideea ca mașinile să se conducă singure semăna mai degrabă cu SF, dar vedem că a devenit realitate.
Există în prezent companii care cultivă cu succes astfel de organe?
Da, există multe companii care fac progrese în cultivarea și dezvoltarea de organe. Acestea folosesc tehnologii precum 3D bioprinting pentru a crea țesuturi/organe umane. S-au făcut progrese mari în ingineria tisulară și medicina regenerativă, dar provocarea cea mai mare este realizarea de țesuturi și organe pe deplin funcționale. Îți poți imagina că țesutul cartilaginos din genunchiul unui sportiv de performanță e total diferit de al unei persoane care are o viață sedentară și lucrează doar în fața calculatorului toată ziua. Prin proiectul nostru dorim să realizăm țesuturi funcționale și personalizate adaptate nevoilor fiecărui pacient. Dincolo de cartilaj, tehnologia pe care o propunem s-ar putea aplica și la țesuturi precum discurile intervertebrale și inimă. În zece ani și chiar mai puțin, sperăm să putem realiza acest lucru.
Se încarcă comentariile...
