„Nu vine un prinţ pe un cal alb să te salveze”. Povestea unei fete simple care-a trecut prin abandon, abuz şi depresie
0
Andreea are 19 ani. La 16 ani a ajuns la spital după ce a luat un pumn de pastile şi a aflat că ceea ce simte se numeşte depresie. Dar povestea Andreei nu e numai una despre o adolescentă cu depresie. Este o poveste despre o fetiţă abandonată de mama plecată la muncă în străinătate, rămasă în grija unui tată alcoolic, care le bătea pe ea şi pe surorile ei.
Andreea s-a chinuit toată viaţa. Mai întâi să supravieţuiască abuzurilor, apoi să răzbească pentru a-şi depăşi condiţia. Din cele şase surori, e singura care e mers mai departe de clasa a opta. Dacă-o întrebi ce a fost cel mai dureros în tot ce-a trăit, culmea, nu bătăile sunt primele pe listă, ci singurătatea.
*Acest articol reprezintă mărturia unei singure persoane dintr-o poveste de familie din România anilor 2000.
„Ok… deci nu ştiu cum să încep. Îmi este foarte greu să vorbesc despre asta, când vorbesc despre boala mea, de multe ori încep să plâng. Majoritatea spun că sunt doar nişte simple stări, nişte emoţii banale, nişte lucruri peste care poţi trece uşor. Dar nu este aşa, din păcate pentru mine, dar şi pentru alte persoane. Sufăr de anxietate şi depresie de mic copil, de atunci tot încerc să-mi stăpânesc stăriile, emoţiile, atacurile, crizele de depresie. De multe ori am încercat să-mi fac rău singură, simţeam cum ceva mă împingea de la spate… de multe ori nu mai suportam stările mele”.
Aşa începe mesajul pe care Andreea, o tânără de 19 ani din Brăila, ni l-a trimis folosind formularul Spune-ţi povestea, unde orice persoană care vrea să se facă auzită ne poate contacta. Am vorbit cu Andreea şi am stabilit o întâlnire prin WhatsApp Video. Voia să le povestească şi altora despre depresia cu care se luptă de mică, dar, stând de vorbă cu ea, am realizat că, de fapt, povestea ei e mai mult decât o poveste despre o adolescentă cu depresie.
„Scandalul, bătăile şi poliţia erau la ordinea zilei”
„Suntem şase surori, eu sunt a cincea. Pe la şapte ani, mama a plecat la muncă în Italia şi am rămas doar cu tata acasă. Nici siguranţă nu aveam, dar problema e că m-am simţit singură. De mic copil, dintotdeauna m-am simţit singură”, începe Andreea să povestească.
Acum, în timp ce vorbim, Andreea are 19 ani. Atunci când mama lor a plecat din ţară, ea avea şapte şi surorile ei aveau, în ordinea naşterii: 17 ani, 15, 13, 12, iar cea mai mică avea două luni.
La prima vedere, povestea Andreei e povestea generală a multor familii dezbinate de sărăcie, cu părinţi plecaţi la muncă în afară şi copii lăsaţi în grija bunicilor.
În urmă cu 12 ani, o mamă a plecat la muncă în străinătate, pentru un trai mai bun.
„Când a plecat mama la muncă, noi nu ştiam ce s-a întâmplat (n.r. – între ea şi tată) şi îi reproşam mereu că de ce-a plecat. Îi reproşam mereu că a plecat şi ne-a lăsat pe mâna lui tata şi că uite ce ne face şi cât plângem. Până când o soră de-a mea mi-a zis: Dar tu ştii ce-i făcea tata lui mama când tu de-abia te-ai născut? Sora mea mi-a zis că, atunci când eram eu bebeluş, tata ar fi bătut-o pe mama în aşa hal încât a dezbrăcat-o, a bătut-o cu un lanţ şi efectiv a pus-o pe stradă s-o calce maşina”, mărturiseşte Andreea.
Aşadar, în urmă cu 12 ani o femeie abuzată a plecat din ţară ca să se salveze, lăsând în urma ei şase copii lipsiţi de apărare în faţa unui tată agresiv.
„La noi în familie niciodată nu a fost armonie, linişte. Mama nici măcar o singură dată nu ne-a dat o palmă, tata era cel agresiv. Scandalul, bătăile şi poliţia erau la ordinea zilei. Eu cam în asta am crescut. Am început să mă întreb de ce eu, de ce tocmai familia asta şi mă întrebam pentru ce motiv m-am născut, ca să plâng şi să sufăr?”.
După plecarea mamei, fetele au rămas în casă cu tatăl lor, obişnuit să bată pe cine prinde, şi cu bunicul din partea tatălui. Bătrânul a fost, de altfel, singurul care a încercat să le protejeze pe fete, aşa cum a putut, şi cel care a sfătuit-o pe mamă să nu se mai întoarcă: „Bunicul meu i-a zis mamei să nu se mai întoarcă. Dacă te mai întorci în casa asta, n-o să mai scapi vie, o să te omoare. Şi mama n-a mai venit”.
Fără mamă de la şapte ani
Pentru Andreea, amintirile de la şapte ani sunt destul de vagi. Nu mai ştie cum era când locuia în aceeaşi casă cu mama ei, dar ştie că, la început, femeia trimitea bani. „Mi se pare că-n primii trei-patru ani şi venea acasă. Venea de sărbători, dar, de fiecare dată când venea, se alegea cu bătaie mare. Ultima dată a venit de un Crăciun şi ştiu că tata a aruncat-o prin geam. Şi la fel făcea şi când era însărcinată şi cu asta micuţă (n.r. – cu sora ei cea mică)”, spune Andreea.
După plecarea mamei, zilele Andreei arătau cam aşa: se trezea dimineaţa, se ducea la şcoală, se întorcea, îi dădea surorii ei de câteva luni să mănânce, tatăl ei pleca la muncă, ea se apuca să spele de mână haine, pentru că nu aveau maşină de spălat, îşi făcea mâncare pentru ea, uneori şi pentru tată, făcea curăţenie prin casă, după care tatăl ei venea beat acasă şi începea circul. Se răzbuna pe fete, le lovea din te-miri-ce motive imaginate. „N-am avut copilărie deloc”, conchide Andreea.
Din cauza bătăilor repetate, imediat după plecarea mamei, surorile mai mari au început şi ele să plece de-acasă. Cum n-au găsit o soluţie mai bună, au început să se căsătorească, una câte una, deşi erau încă mici. Andreea a rămas în casă cu tatăl, bunicul şi sora ei mai mică.
„Sufeream enorm când a plecat mama, mereu îi spuneam că o urăsc pentru că m-a lăsat cu tata. Nu mai suportam. După chestia asta, fiecare soră de-ale mele a început să plece de-acasă, toate s-au măritat de mici din cauza traiului de acasă. Dar eu am rezistat, am terminat clasa a opta, am mers la o şcoală profesională, mi-am văzut de treabă, nu m-am măritat încă. Am încercat să fac ceva pentru mine şi să nu iau exemplul surorilor mele, pentru că nu e bine”.
Să crească de mică fără mama ei a fost oribil, spune tânăra. Nu doar că a rămas fără mamă, dar a simţit că a rămas complet singură. Dacă avea o problemă, n-avea cui să ceară ajutor. Dacă o durea ceva, n-avea cui să se plângă. Dacă îi era foame, n-avea cui să ceară. Dacă voia o îmbrăţişare, n-avea cine să i-o dea. A învăţat totul de una singură şi observând oamenii din jur. În felul acesta şi-a dat seama ce trebuie să vorbească şi ce nu, ce e bine să facă şi ce nu.
Ultima dată, Andreea a văzut-o pe mama ei în urmă cu două luni. A fost la ea, în Italia, după ce nu se mai văzuseră faţă în faţă de cinci ani. Între timp, femeia a încetat să mai vină chiar şi în vizite la fiicele ei şi şi-a refăcut viaţa peste hotare.
Se încarcă comentariile...
