Doctrina nucleară a Coreei de Nord (I)

Coreea de Nord este una dintre cele mai vizbile țări când vine vorba despre amenințări cu arme nucleare, și desi suntem familiarizați cu numeroasele (devenite reprezentative) declarații belicoase ale regimului Kim Jong-Un, cunoaștem destul de puține informații despre Doctrina Nucleară a regimului de la Fenian.

Sursa aici.

Coreea de Nord este una dintre cele mai vizbile țări când vine vorba despre amenințări cu arme nucleare, și desi suntem familiarizați cu numeroasele (devenite reprezentative) declarații belicoase ale regimului Kim Jong-Un, cunoaștem destul de puține informații despre Doctrina Nucleară a regimului de la Fenian.

Regimul Nord-Coreean este în mod sistematic descris în Occident ca fiind compus din nebuni ce guvernează țata într-o distopie a democrației secolului XXI. Însă tacticile Coreei de Nord pot fi derutante, deoarece țara este condusă – la nivelul deciziei strategice - de oameni cu o viziune realistă, pragmatică, combinată, mai ales, cu un simț al auto-conservării foarte pregnant. Dezvoltarea și testarea armelor de distrugere în masă nu este consecința unei atitudini indifernte față de presiunile internaționale, mai degrabă indică conștinetizarea beneficiilior de a deține proprile mijloace de descurajare. 

Însă cum se vede lumea de la Fenian? Care este intepretarea lor a mediului regional și internațional și mai important, care este răspunsul dat unei lumi a cărei ordini o contestă? În articolul de față îmi propun să analizez doctrina ce fundamentează abordarea armelor nucleare, cum s-a materializat aceasta și răspunsul mediului internațional în fața acestor amenințări.

Introducere. Doctrina Juche

În timpul Războiului Rece, Coreea de Nord a fost un stat situat într-o nefericită zonă de graniță geopolitică și ideologică, unde conflictul ideologic dintre comunismul chinez și valorile liberale adoptate în Coreea de Sud creea un mediu instabil. Suveranitatea și promovarea statutului de națiune independentă reprezentau mișcări de balansare internă prin care regimul lui Kim Il-Sung își consolida poziția în fața influențelor externe și căuta impunerea legitimitatății în fața poporului prin construirea unei forțe de apărare, cu scopul garantării supraviețuirii statului. Aceste strategii de respingere a influențelor externe, văzute de Kim Il-Sung (și urmașii săi) ca amenințări la adresa valorilor și ideilor nord-coreene au avut ca și consecință izolaționismul și apariția doctrinei Juche.

Caracteristica centrală a ideologiei Juche, promovată și lansată de Kim Ir Sen, este încrederea în forțele proprii, necesitatea ajutorului extern fiind văzut ca o slăbiciune, vulnerabilitate. Principalii piloni de rezistență care fundamentează doctrina juche sunt:

1.chaju - implementarea propriilor politici și construirea unei ideologii independente față de alte state;

2.charip - economie bazată pe resurse și mijloace proprii;

3.chawi - un sistem de apărare propriu ce este capabil să protejeze statul în fața unor intervenții străine (L. Napoleoni, Coreea de Nord-Între Fascinație și Terorare, 2018).

Juche a fost un factor decisiv în procesul de conservare a sentimentelor naționaliste, reușind să confere unitate și unicitate identității nord-coreene, dar a fost utilizată și ca o unealtă de control ideologic ce a asigurat obediență din partea poporului și a legitimat autoritatea regimului Kim în Coreea de Nord.

În articolul de față voi aborda doctrina militară a Coreei de Nord, concentrându-mă pe abordarea strategică a armelor nucleare ca mijloc de balansare internă, denumită de unii analiști doctrină nucleară. Componenta militară a ideologiei Juche (chawi), definită de necesitatea deținerii unei forțe armate cu scopul garantării supraviețuirii regimului Kim, este principiul din spatele strategiilor de dezvoltare a armelor nucleare.

Al treilea Kim

Liderul coreean Kim Jong-Un. Sursa aici.

Kim Jong-Un este actualul lider politic al Coreei de Nord încă din 2011 și liderul Partidului Munictoresc Coreean, fiind succesorul lui Kim Jong-Il, și cel mai tânăr fiu al acestuia. Conduce un regim totalitar, în care se regăsește și practica cultului personalității, promovată în timpul conducerii tatălui și bunicului său. Este nepotul lui Kim Il-Sung, fondatorul și primul lider suprem al Coreei de Nord începând cu 1948 și până la moartea acestuia în 1994. După moartea tatălui său în 2011, Kim Jong-Un a fost declarat lider suprem al țării, poziție ce îi conferă autoritate supremă asupra guvernului și armatei. Zvonurile conform cărora Kim Jong-Un ar fi succesorul la putere al tatălui său au început să apară încă din 2009, când debutau apelativele ,,Brilian Tovarăș” în interiorul țării, urmând ca în iunie să fie numit șeful Departamentului de Securitate al Statului, agenția guvernamentală cu atribuții în domeniul controlului politic și contra-spionaj. În 2012 a fost decorat cu gradul de mareșal, cel mai înalt grad din armata nord-coreeană, consolidându-și poziția de Comandant Suprem al Forțelor Armate.

În călătoria sa în Fenian din octombrie 2000, Madeleine Albright, în calitate de secretară de stat a Statelor Unite, îl descrie pe Kim Jong-Un (la vremea aceea fiind la conducere tatăl său) în ipsotaza unui tânăr diplomat, deschis spre dialog și dispus în a asculta opinia celuilalt, punctând că era ,,destul de normal pentru un om cu un tată a cărui zi de naștere este sărbătorită ca Ziua Soarelui”. Madeleine Albright identifica la Kim aceeași justificare a nevoii de a deține armament nuclear ca pe o asigurare împotriva presiunilor statelor Unite, delegația americană de la Fenian concluzionând în urma discuților că ,,ne înșelăm să credem că țara lui avea să atace vreodată pe cineva”. De asemenea, Kim afișa o vizbilă stare de disconfort privind colaborarea militară dintre SUA și Coreea de Sud, însă măsurile individuale ale Coreei de Sud împotriva țării sale erau ,,de înțeles”. Putem distinge evaluarea amenințărilor din aceste afirmații, Kim conștientizând neputința balansării forțelor armate ale Statelor Unite, invocând apoi o ,,normalizare a legăturilor diplomatice” dintre Fenian și Washington.

Ideea consolidării relațiilor diplomatice s-a spulberat în timpul administrației Bush, care a adoptat o atitudine total netolerantă în fața statelor ce ,,promovau” terorismul și deținerea armele de distrugere în masă (în contextul noii doctrine adoptate după 11 Septembrie 2001), descriind Coreea de Nord ca o națiune membră a Axei Răului în cadrul unui discurs din 2002. Kim Jong-Il reacționează evacuând din țară inspectorii internaționali  desemnați pentru controlul armamentului prin Înțelegerea de la Geneva și începe cursa înarmării nucleare.

Voi considera strategia nucleară a lui Kim Jong-Un ca o nouă doctrină față de abordarea tatălui sau bunicului său. De ce aleg să fac această distincție și nu o consider a fi o continuare a doctrinei începute de Kim Jong-Il? Deoarece putem observa o altă atitudine a Coreei de Nord în asumarea rolului de deținătoare de arme de distrugere în masă dar și a accelerării testării tehnologiilor nucleare. Prioritizarea dezvoltării ,,mijloacelor de descurajare” este vizbil accentuată comparativ cu a tatălui său. Primii ani de conducere ai noului lider nord-coreean au fost caracterizați de mișcări de balansare internă pentru consolidarea puterii și aceelerarea testelor nucleare. În cadrul plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Coreean din martie 2013, Kim declara că regimul nord-coreean va adopta ,,o nouă direcție strategică de dezvoltare a economiei și infrastructurii dar și de construire a armelor nucleare în mod simultan”.

Figură 1. Numărul rachetelor testate în Coreea de Nord din 1984 până în prezent.

Prima detonare subterană a Coreei de Nord din Octombrie 2006 a venit la luni distanță de la efectuarea unor teste cu rachete balistice, care au fost considerate de analiști drept progrese moderate în dezvoltarea programelor nucleare. În schimb, după februarie 2013, luna primului test nuclear efectuat sub regimul Kim Jong-Un, frecvența detonărilor subterane și a testelor de rachete cu rază lungă de acțiune s-au accelerat semnificativ. Până în 2017, Coreea de Nord a efectuat un total de șase teste nucleare, inclusiv a unei posibile rachete intercontinentale. De asemenea, până în anul 2021, administrația Kim Jong-Un a testat 129 de rachete (Figura 1), un număr semnificativ mai mare decât testele efectuate în timpul adimintrației Kim Jong-il (16) sau al lui Kim Il-Sun (15) (Council of Foreign Affairs, 2022). În Ianuarie 2018, specialiștii estimau arsenalul nuclear al Coreei de Nord între 15 și 60 de bombe, sugerând posibilitatea existenței printre acestea a bombelor cu hidrogen, dar și a rachetelor cu raza de acțiune ce ar permite un atac pe teritoriul american.

Context istoric și geopolitic

Încă de la înființarea ei din 1945, Republica Populară Democrată Cooreană a fost situată la granița rivalităților dintre marile super-puteri. În primii ani de existență, țara era prinsă între două blocuri ideologice: blocul comunist la granița de nord, dominat de Uniunea Sovietică și China, și blocul capitalist în Sud și Est, reprezentat de țările partenere al Statelor Unite- Coreea de Sud și Japonia. Kim Il-Sung a dovedit abilitatea de a balansa între rivalii comuniști China și URSS, profitând de interesul strategic al ambelor puteri asupra teritoriului nord-coreean prin obținerea parteneriatelor de suport economic și militar. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a reprezentat un important partener economic pentru Coreea de Nord.

În anii 1970-1980, parteneriatul sovietic estima 25-50 % din totalul cooperărilor externe, urmând ca în 1990 să ajungă la 53,3%. Facilitățile construite în Coreea de Nord cu asistența sovietică au contribuit la dezvoltarea sistemelor de alimentare cu energie electrică, însumând 70% din energia produsă. Când Războiul Rece s-a încheiat în 1991, liderii de la Kremlin au decis prioritizarea cooperării economice cu Coreea de Sud. Ruperea relațiilor a fost o adevărată lovitură pentru Fenian. Sprijinul principalului său aliat, Uniunea Sovietică, s-a oprit brusc, rezultând o criză economică majoră. În lipsa consistentei aprovizionări cu alimente asigurată de URSS, foametea a lovit țara, între 1991 și 1998 estimându-se între 600.000 și 1.000.000. de morți (între 3%-5% din totalul populației).

În mod explicit, nu este nimic cunoscut despre strategiile, doctrina sau planurile din domeniul nuclear al Coreei de Nord, cu excepția un istoric al colaborărilor cu Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză pe plan militar care a influențat viziunea strategică a regimului de la Fenian asupra dezvoltării armelor nucleare și a politicii de abordare a acestui subiect.

Regimul nord-coreean a investit masiv în programele nucleare, contrar dificultăților economice experimentate și sancțiunilor internaționale. Într-un raport publicat în 2017, Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra evalua numărul testelor nucleare ale Coreei de Nord aflat în creștere ca fiind un vizbil semn al ,,progresului Fenianului de a dezvolta sisteme mult mai capabile”, însă ,,rămân întrebări legate de amploarea procesului de a micșora și integra focoasele”.

Pentru ca un stat să dezvolte capabilități nucleare cu potențial de a amenința securitatea internațională este nevoie de două elemente: 1. Armele nucleare –  ce au abilitatea de a genera o explozie sub procesul fisiunii sau fuziunii atomilor; 2.  Dezvoltarea unor rachete capabile să transporte bombele nucleare până la atingerea țintei. Cu asistența Uniunii Sovietice, Coreea de Nord a început construirea unui centru de cercetare nucleară în Yongbyon, inițial fiind declarat ca centru de dezvoltare a energiei nucleare în scopuri pașnice, însă imediat după finalizarea construcției, este utilizat pentru scopuri militare. Până în 1986, un reactor electric de 5 Megavați era construit în Yongbyon, ce avea două întrebuințări: producerea energiei electrice și a plutoniului 239 (folosit în arme nucleare).

Reactorul a fost închis în 1994, în urma înțelegerii de la Geneva prin care Statele Unite se angajau să asigure aprovizionarea cu energie alternativă sub forma uleiului greu, utizilizat pentru încâlzire și în producția de energie electrică, în schimbul sistării activităților nucleare (US-DPRK AGREED FRAMEWORK / SIX-PARTY TALKS-1994). Însă, reactorul și-a reluat activitatea în 2003, la un an după ce Coreea de Nord s-a retras din Înțelegerea de la Geneva. Producția estimată a reactorului este de 6 kilograme de plutoniu pe an, în contextul în care Agența Energiei Atomice evaluează deținerea a 8 kilograme de plutoniu ca fiind o cantitate semnificativă. Experții estimează că în jur de 50 de kilograme de plutoniu  s-ar afla în posesia RPDC (Time, 2017).

A doua componentă a unei amenințări nucleare reprezintă rachetele cu capacitatea de a transporta încărcătura nucleară. De la performanța lansării primului satelit din 2012, Coreea de Nord s-a concentrat pe dezvoltarea rachetelor capabile să reintre în atmosferă înaintea impactului cu ținta. Doar în 2017 au existat 20 de teste ale sistemelor de rachetă.

În termeni de politică externă, principalul obiectiv strategic al RPDC este supraviețuirea statului într-un mediu definit de competiție. Pentru asta, armele nucleare prezintă un rol indispensabil de prevenire a distrugerii totale și de descurajare a unor acțiuni ostile din partea altor rivali. Capabilitățile tehnologice nucleare și dezvoltarea sistemelor de rachetă reprezintă eforturile nord-coreene de a intimida adepții intervenționsimului din Statele Unite în cazul izbucnirii unui conflict în peninsula Coreea. Pe scurt, dezvoltarea armelor de distrugere în masă reprezintă o tactică de descurajare din partea Coreei de Nord (asemănătoare cursei înarmărilor din Războiul Rece), după cum afirmau și liderii de la Fenian în 2006, ,,construirea unei forțe desucrajatoare” fiind justificată de amenințările sistematice ale Statelor Unite (Center for International Security and Cooperation Stanford University, 2006). În susținerea acestei atitudini reactive pe tema amenințării nucleare, Kim Jong-Un a făcut o declarație publică în cadrul celui de-al 7-lea Congres al Partidului Muncitorilor din 2016 că RPDC va adera la o politică ,,no first use” (NFU), limitând necesitatea utilizării armelor chimice doar în contextul în care ,,alte națiuni amenință suveranitatea statului” (The Guardian, 2016). Dar privind declarațiile emise de Coreea de Nord, termenii ce condiționează utilizarea armelor nucleare sunt schimbători, în 2017 Kim Jong-Un actualizând politica NFU în ,,posibilitatea utilizării preventive pentru contracararea forțelor ostile”.

(va urma)

Bogdan Bobe este student la Masterul de Studii de Securitate al Universității din București.