Video Povestea devastatoare a „copilului sălbatic”. Tatăl ei a legat-o și a ținut-o încuiată într-o cameră până la 13 ani
0Legată într-un fel de cămașă de forță improvizată și fixată de o oliță pentru copii, Genie Wiley nu a cunoscut nimic dincolo de întunericul dormitorului ei aproape gol până când a împlinit 13 ani.
Deși locuia cu părinții și cu frații ei mai mari, Genie nu a cunoscut iubirea, afecțiunea sau bucuria. Singurele ei „jucării” erau cutii goale de margarină, reviste din care imaginile colorate fuseseră rupte și role goale de ață, scrie Daily Mail.
Tatăl ei, Clark, i-a interzis mamei, Irene – care avea o vedere parțială și probleme de sănătate mintală – să interacționeze cu fetița și a încuiat-o zi de zi în dormitorul ei umed și întunecos, punând-o noaptea într-o cușcă improvizată.
În casa familiei Wiley nu existau sunete. Mama și fratele mai mare erau obligați să vorbească în șoaptă, nu se auzeau voci de la televizor sau radio și nu exista muzică. Genie nu știa să comunice. Din copilărie, de fiecare dată când scotea un sunet, Clark o mârâia ca un câine sau o lovea, speriind-o până la tăcere.
Timp de peste zece ani, el a fost singurul membru al familiei care a interacționat cu ea, însă fără nicio urmă de blândețe. Clark se ocupa de mesele ei, hrănind-o cu un terci apos din lapte și cereale de orez, cu câte un ou fiert din când în când. Din cauza dietei extrem de limitate, Genie suferea de malnutriție cronică și nu învățase niciodată să mănânce singură.
În plus, lipsa nutrienților i-a afectat grav dezvoltarea fizică și i-a încetinit și mai mult dezvoltarea mentală. Era legată atât de strâns de oliță, încât putea mișca doar mâinile, degetele, picioarele și degetele de la picioare.
Din cauza tratamentului îngrozitor la care a fost supusă, Genie a ratat toate etapele majore ale dezvoltării psihologice, ajungând să înțeleagă doar 20 de cuvinte până la adolescență.
Vocabularul ei extrem de limitat era alcătuit în principal din cuvinte negative sau agresive, precum „oprește”, „gata” și „nu”.
Tratată ca un cobai
Povestea ei cutremurătoare a devenit cunoscută publicului după salvarea din noiembrie 1970. A șocat opinia publică americană, dar a stârnit un entuziasm uriaș în rândul psihiatrilor și lingviștilor.
Genie fusese, practic, crescută în izolare, departe de societatea umană și de experiențele normale ale dezvoltării, fiind încadrată în categoria așa-numiților „copii sălbatici”.
Studierea lui Genie le-ar fi permis să analizeze Ipoteza perioadei critice, o teorie potrivit căreia există un interval specific în dezvoltarea umană – din copilărie până la pubertate – în care creierul este cel mai bine pregătit să învețe o limbă.
Din motive etice, această teorie nu poate fi testată pe subiecți vii, însă în cazul lui Genie exista șansa de a vedea dacă un copil mai poate învăța o limbă după ce această „fereastră” ipotetică se închide.
Însă copilul firav nu a stârnit interes doar în rândul cercetătorilor care o vedeau ca pe un subiect de studiu. Oameni bine intenționați, dornici să-i ofere dragostea și afecțiunea pe care nu le cunoscuse niciodată, se înghesuiau să o ia în grijă. În jurul ei a izbucnit o adevărată luptă.
Prima parte a vieții lui Genie a fost un adevărat coșmar real, dar, în mod tragic, povestea ei nu are un final fericit. A doua jumătate a vieții a început în noiembrie 1970, când mama ei a dus-o la birourile Serviciilor Sociale din comitatul Los Angeles, în Temple City, California.
Salvată dintr-o greșeală
Totuși, nu remușcarea a dus-o acolo. Nu căuta ajutor pentru fiica ei, ci pentru ea însăși. Irene era oarbă de un ochi și avea doar 10% vedere la celălalt din cauza cataractei și spera să afle ce sprijin i se putea oferi.
Neputând să se orienteze în clădirea labirintică, a intrat din greșeală în birourile de asistență socială generală, unde mersul și comportamentul neobișnuit al fetei au atras imediat atenția angajaților. Aceștia au crezut că Genie nu avea mai mult de șase sau șapte ani și că era probabil sever autistă, observând postura cocoșată și mersul ciudat, târșâit.
Fata salivase, scuipa și își ținea brațele în față, cu încheieturile îndoite, într-o poziție descrisă drept „mâini de iepuraș”. Evaluările au arătat că nivelul ei de limbaj era cel al unui copil de un an. Martorii oculari o descriau ca pe „o fetiță mică și ofilită, cu mers nesigur și cu mâinile ridicate, ca și cum s-ar fi sprijinit pe o balustradă invizibilă”.
Un superior a fost anunțat imediat, declanșând o serie de evenimente care aveau să-i schimbe viața. Serviciile pentru protecția copilului au intervenit rapid și, după ce au vizitat casa familiei Wiley, au luat-o pe Genie și i-au oferit, în sfârșit, fratelui ei John, cu cinci ani mai mare, șansa de a scăpa de sub controlul tatălui.
Ceea ce îndurase familia Wiley din partea lui Clark a devenit rapid cunoscut publicului: povești grețoase de abuz fizic și psihic, o familie forțată să trăiască în tăcere totală și incapabilă să scape de patriarhul autoritar, care dormea lângă ușa de la intrare cu o pușcă pe genunchi.
Încuiată timp de ani de zile
Se presupune că Genie fusese încuiată de tatăl ei pentru a fi „protejată” de ororile lumii exterioare. Timp de 11 ani, zilele ei au fost petrecute legată, dezbrăcată, de o oliță, pentru a nu murdări podeaua, încuiată într-o cameră fără lumină naturală și fără măcar sunetul unui radio.
Noaptea, cu brațele imobilizate, dormea într-un sac de dormit cu fermoar, încuiat într-un fel de „pătuț-cușcă” confecționat de tatăl ei din sârmă și lemn. Pereții camerei erau goi. Nu avea nimic din ceea ce înseamnă copilărie: nici jucării de pluș, nici păpuși, nici cărți, nici culoare, nici blândețe.
Motivele reale ale lui Clark pentru modul în care și-a tratat fiica, soția și fiul nu au fost niciodată cunoscute. Acesta și-a luat singur viața, împușcându-se, în ziua în care urma să se prezinte în instanță pentru acuzații de abuz asupra copilului. Biletul său de adio conținea doar atât: „Lumea nu va înțelege niciodată”.
Irene, însă, a ajuns în fața instanței și a pledat nevinovată, susținând că fusese forțată să se comporte astfel de soțul ei abuziv. Pledoaria i-a fost acceptată, iar ea a fost de acord ca Genie să devină tutelă a statului.
Plecarea din casa groazei
În următorii cinci ani, fata s-a aflat sub îngrijirea intensivă a specialiștilor de la Spitalul de Copii al Universității din California, Los Angeles, petrecând timp atât în spital, cât și în locuințele personalului.
Una dintre expertele care au lucrat cu ea, lingvista Susan Curtiss, a explicat că „Genie” era un pseudonim, folosit pentru a-i proteja identitatea.
La finalul tratamentului, Genie reușise să folosească unele cuvinte și să-și extindă vocabularul, însă nu a reușit niciodată să înțeleagă sau să folosească gramatica, lucru care a întărit Ipoteza perioadei critice. Nu se știe dacă Genie mai este în viață astăzi, dar dacă este, se presupune că se află în continuare în grija statului California, trăindu-și zilele într-un centru pentru adulți.
Se încarcă comentariile...
