Pearl Harbour: Atacul care a luat prin surprindere SUA și a schimbat cursul istoriei. Ce i-a motivat cu adevărat pe japonezi
0La 7 decembrie 1941, aviația japoneză a atacat violent insula Oahu, Hawaii, provocând distrugeri masive flotei americane din Pacific. Considerat de mulți o eroare strategică majoră, acest gest al Japoniei a schimbat cursul războiului și a părut, la prima vedere, o decizie greu de înțeles.
Pe data de 7 decembrie 1941, la ora 7:48 AM, 353 de avioane de vânătoare, bombardiere în picaj și bombardiere torpiloare japoneze lansate în două valuri de pe șase portavioane au atac în forță baza americană de la Pearl Harbour, situată pe insula Oahu, Hawaii, locul unde se afla staționată Flota Pacificului. Atacul a fost comandat de Chuichi Nagumo iar pagubele produse de japonezi americanilor au fost catastrofale. Toate cele opt nave de luptă americane au fost avariate, iar patru scufundate.
Japonezii au scufundat sau avariat, de asemenea, trei crucișătoare, trei distrugătoare, o navă de antrenament antiaeriană și o navă de mine. Peste 180 de avioane americane au fost distruse. Un total de 2.403 americani au fost uciși, iar alți 1.178 au fost răniți, în timp ce japonezii au pierdut un total de 29 de avioane, cinci submarine pitice și 130 de oameni.
Marele noroc al americanilor a fost că cele trei portavioane staționate la Pearl Harbour se aflau în larg la momentul atacului iar instalațiile importante ale bazei, inclusiv depozitarea petrolului și instalațiile de reparații navale, nu au fost atacate. Atacul a produs o undă de șoc în Statele Unite. Și asta în condițiile în care Statele Unite erau neutre iar atacul a fost pur și simplu neprovocat. Ce i-a împins pe japonezi să ia o decizie atât de riscantă, atrăgând în conflict, împotriva Axei, o putere care urma să joace un rol decisiv în victoria finală?
Specialiștii dar și documentele vremii arată că în spatele acestui atac au stat mai multe motive, dar și câteva decizii și previziuni total eronate. Atacul de la Pearl Harbour se va dovedi decisiv în evoluția ulterioară a celui de-al Doilea Război Mondial și va schimba complet soarta conflictului. Dar nu în favoarea Japoniei și a aliaților acestora.
Americanii au tăiat robinetul cu petrol al japonezilor
Tensiunile dintre Japonia și Statele Unite s-au acumulat de-a lungul a două decenii. Cel puțin din partea niponă. Japonia trecuse printr-o perioadă de reformă totală, ajungând la o industrializare galopantă. Succesele economice și sociale au oferit japonezilor noi orizonturi dar și noi ambiții. Pentru a susține noile tendințe de modernizare și industrializare, Japonia avea nevoie de resurse și căuta să găsească metode de a se extinde în zonele vecine, bogate în ceea ce Țara Soarelui Răsare avea nevoie, în special petrol și fier. Tocmai de aceea expansiunea teritorială și militară americană în Pacific din anii 20 a fost privită cu reticență, dar și ca o amenințare de japonezi. I-a deranjat mai ales anexarea unor insule precum Hawaii sau Filipine pe care niponii le percepeau ca fiind în sfera lor de influență.
Oamenii de stat japonezi, sfătuitorii împăratului, și-au dat însă seama că țara lor avea nevoie de resurse sporite pentru a emite pretenții războinice. Așa că deși ostili față de americani, japonezii au continuat să joace cartea prieteniei, cel puțin în relațiile economice. Și mai ales în condițiile în care erau dependenți de petrolul american. Tensiunile au crescut serios însă după invazia japoneză a Manciuriei în 1931. În următorul deceniu, Japonia s-a extins în China, ducând la al doilea război sino-japonez din 1937. O serie de evenimente precum atacul japonez asupra USS Panay, dar și masacrul de la Nanking (din China) au înrăutățit total situația. Propriu-zis, în urma unei consultări cu reprezentanții Marii Britanii, președintele Statelor Unite, Theodor Roosevelt, a cerut companiilor americane să înceteze furnizarea de echipamente Japoniei. Era prima etapă a unui embargo american îndreptat împotriva Țării Soarelui Răsare.
Japonia și-a continuat însă politica expansionistă, deranjată de faptul că britanicii și americani furnizau ajutoare atât în alimente, cât și militare chinezilor, tocmai pentru a-i ajuta să reziste cât mai mult în fața Imperiului Japonez. În 1940, armatele nipone au invadat Indochina franceză încercând să împiedice fluxul de aprovizionare care ajungea în China.
A urmat și reacția Statelor Unite, care au înăsprit embargoul și au oprit transporturile de avioane, piese, mașini-unelte și combustibil de avioane către Japonia. Niponii au privit aceste embargouri ca un gest ostil din partea americanilor, provocator. Tocmai pentru a rămâne în starea de neutralitate și a evita un conflict, administrația de la Washington nu a sistat la acel moment exporturile de petrol către Japonia. Inevitabilul totuși s-a produs după ce Japonia a ignorat toate avertismentele și sancțiunile economice anterioare aplicate de americani. Niponii au cucerit în 1941 Indochina franceză, profitând de invazia Germaniei Naziste în Franța. Astefl, în iulie 1941, Statele Unite au încetat total exporturile de petrol în Japonia.
„Unchiul Sam” privit ca o amenințare extremă în Pacific
Resentimentele japoneze au fost foarte puternice. Un sentiment de neîncredere domina și Marele Stat Major japonez în ceea ce-i privește pe americani. Mulți comandanți niponi erau convinși că americanii vor ajunge să atace Japonia mai devreme sau mai târziu. Și asta în condițiile în care la mijlocul anului 1940, președintele Franklin D. Roosevelt mutase deja Flota Pacificului de la San Diego la Hawaii, exact în baza de la Pearl Harbour de pe insula Oahu. De asemenea, președintele american a ordonat o comasare militară în zona Filipine, în speranța de a descuraja agresiunea japoneză în Orientul Îndepărtat.
Nu în ultimul rând declarația lui Roosevelt de pe 17 august prin care avertizase Japonia, după ce niponii au preluat parțial controlul asupra Indiilor Olandeze, bogate în petrol, că Statele Unite sunt pregătite să ia măsuri serioase dacă „țările vecine” vor fi atacate, a inflamat și mai mult temerile oficialilor japonezi cu privire la un atac american.
Temerile japoneze și socoteala de acasă care nu s-a potrivit cu cea din târg
Înaltul Comandament Japonez simțea prezența americană ca pe o amenințare extremă. Era convins că orice atac asupra coloniilor britanice va băga America în război împotriva Japoniei. În special amiralul japonez Isoroku Yamamoto era convins că americanii nu vor ezita să atace Japonia dacă niponii vor continua cuceririle și manevrele de trupe în Asia de Sud-Est. Pe scurt, flota americană din Pacific era ca o piedică în calea planurilor de expansiune japoneză în Pacific.
Așa a încolțit ideea unui atac preventiv asupra bazei americane de la Pearl Harbour. Yamamoto credea că dacă va distruge sau măcar avaria puternic flota Pacificului americană, Statele Unite vor da înapoi. Yamamoto, care comanda pe atunci Flota Combinată a Japoniei a obținut acordul pentru planificarea și antrenamentul formal pentru un atac asupra americanilor. Planificarea la scară largă era în curs de desfășurare la începutul primăverii anului 1941, în principal de către contraamiralul Ryunosuke Kusaka, cu asistență din partea comandantului Minoru Genda și a adjunctului șefului de stat major al lui Yamamoto, căpitanul Kameto Kuroshima. Ceea ce i-a inspirat pe japonezi în desfășurarea atacului asupra bazei de la Pearl Harbour a fost atacul aerian britanic asupra flotei italiene de la Taranto din 1940.
Niponii au studiat în detaliu acea acțiune și s-au gândit să facă ceva în stilul respectiv, numai că adaptată realităților de pe Insula Oahu și condițiilor geo-atmosferice din Pacific. În următoarele luni, piloții au fost antrenați, echipamentul a fost adaptat și s-au colectat informații. În ciuda entuziasmului comandanților japonezi, împăratul Hirohito al Japoniei a avut dubii atunci când a trebuit să aprobe planul. Mai ales că erau câțiva consilieri imperiali care i-au explicat, pe larg, riscurile. Și anume ca nu cumva să stârnească un uriaș încă adormit, iar prin provocarea Statelor Unite să declanșeze un război căruia să nu-i poată face față. Abia după trei runde de consultări, pe 1 noiembrie, Hirohito s-a lăsat convins că un atac asupra bazei de la Pearl Harbour va schilodi capacitatea militară americană. Pe scurt, comandanții militari japonezi, în frunte cu amiralul Yamamoto credeau că odată cu distrugerea Flotei Pacificului, americanii vor bate în retragere, vor renunța la embargouri și chiar vor cere pace.
Chiar și în cazul în care americanii nu ar fi cerut pace, credeau comandanții niponi, afectați de pierderea flotei, nu ar mai fi întreprins nimic împotriva Japoniei. În tot acest timp Imperiul Japonez și-ar fi consolidat puterea și influența în Pacific.
Japonia și-a trimis grupul de atac naval pe 26 noiembrie 1941, chiar înainte de a primi „nota Hull”, prin care Statele Unite somau Japonia să se retragă din China și Indochina franceză. Pe lângă Pearl Harbor, timp de șapte ore, Japonia a lansat atacuri coordonate asupra Filipinelor, Guamului și Insulei Wake, controlate de americani, dar și asupra Imperiului Britanic în Malaya, Singapore și Hong Kong. Decizia atacului de la Pearl Harbour s-a dovedit catastrofală pentru niponi. Americanii nu numai că nu s-au retras și nici nu au cerut pace, din contră s-au mobilizat fantastic.
Atacul japonez a stârnit în Statele Unite un val uriaș de emulație și dorință de a porni la război. În plus, cea mai mare parte a navelor avariate la Pearl Harbour au fost reparate. În cele din urmă Statele Unite au intrat în război de partea Aliaților, contra Statelor Axei și au înclinat balanța raportului de forțe. Japonia avea să capituleze după ce americanii au lansat bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki în anul 1945.
.
Se încarcă comentariile...
