Mărturii înfiorătoare din lagărele de muncă: „După ce l-a bătut, a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Corpul era în întregime perforat“
0Mărturiile supraviețuitorilor lagărelor de muncă sunt cutremurătoare. Uciși de torționari, victimelor le erau puse cartoane în gură pentru a putea fi identificate. Un altul a fost pus pe o targă în care erau bătute piroane de fier.
Lagărele de muncă, locul unde au suferit și au murit cei care s-au opus regimului comunist, au fost înființate în anul 1950, prin Decretul nr.6/6 ianuarie 1950, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naționale, la 13 ianuarie 1950.
Lagărele de muncă și-au început activitatea la 14 ianuarie 1950. În România au funcţionat aproape 100 de lagăre de muncă forţată. Conform statisticilor ţinute de Securitate identificate de C.N.S.A.S., în perioada 1950-1966 au fost internate în unităţi şi colonii de muncă, din motive politice, peste 29.000 de persoane. În intervalul 1950-1954, au fost trimise în unităţi şi colonii de muncă 22.077 persoane, astfel: 5.154 în 1950, 2.519 în 1951, 11.913 în 1952 şi 2.491 în 1953-1954. Cea mai mare parte a acestora erau ţărani (4.865), muncitori (4.624), funcţionari (3.423) şi avocaţi (1.968).
La aceştia, se adăugau deţinuţi recidivişti de drept comun, înregistraţi separat în evidenţele Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.). Eliberarea s-a făcut la cerere, mai rar, sau la termen, dar cei mai mulţi au fost eliberaţi prin HCM nr. 337/1954. În perioada 1958-1963 au mai fost internate 3.658 persoane (3.663 după o altă statistică). Dintre acestea, 1.899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. În perioada 1949-1964, conform statisticilor Securităţii, au fost dislocate şi s-a stabilit domiciliu obligatoriu unui număr de circa 60.000 de persoane.
Istoricii au identificat câteva zeci de unităţi şi colonii de muncă, în jur de o sută. Marea majoritate erau plasate în estul României, în actualele judeţe Constanţa, Brăila, Tulcea şi Călăraşi. Unele dintre cele mai cunoscute se găseau la Canal (Poarta Albă, Capul Midia, Cernavodă, Saligny, Castelul, Galeş, Peninsula, Noua Culme, Taşaul etc), Balta Brăilei (Periprava, Salcia, Grindu, Giurgeni, Ostrov, Chilia Veche, Florica etc) şi în exploatări miniere (Baia Sprie, Cavnic, Nistru). Colonii de muncă au funcţionat şi pe lângă penitenciarele importante.
De-a lungul traseului Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost înfiinţate lagăre de muncă unde au fost internaţi cei care se opuneau comunismului.
La 25 mai 1949, Consiliul de Miniştri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii. La construirea canalului erau folosiţi oameni liberi, militari şi deţinuţii.
Cum deţinuţii trebuia reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
Lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră din epoca Gheorghe Gheorghiu Dej au fost oprite în 1953, pentru a fi reluate 20 de ani mai târziu. Din vechiul canal nu a fost utilizată decât o mică parte. Amplasamentul canalului realizat se suprapune peste cel început în perioada 1949-1953 pe o lungime de 9,4 kilometri.
Gulagul Canalului Dunăre-Marea Neagră
Conform Dicţionarului Penitenciarelor din România Comunistă, peste 10 colonii au reprezentat Golgota neamului românesc.
Poarta Albă, lagărul unde se aflau internaţi aproximativ 12.000 de detinuţi, celelalte colonii sau penitenciare aveau efective de 5.000-7.000 de oameni.
Columbia, unde numărul deţinuţilor a variat între 1.200 şi 8.000. Anghel Saligny, care la un moment dat a devenit colonie unde erau internate doar femeile. Numărul celor deţinuţi aici a fluctuat între 2.000 şi 8.000.
Kilometrul 5 a avut aproximativ 2.000 de deţinuţi, iar Kilometrul 31 a avut 1.500 de deţinuţi. Poarta Albă a numărat între 10.000 – 12.000 de deţinuţi. Galeş avea 3.000 de deţinuţi pentru munca la canal. Noua Culme unde numărul deţinuţilor varia între 2.000 şi 7.500. Taşaul cu un efectiv de 1.500 deţinuţi.
Peninsula (Valea Neagră) unde numărul deţinuţilor era foarte mare, între 6.000 şi 8.500 deţinuţi. Capul Midia a rămas în arhive cu 2.500 deţinuţi.
Pe lângă aceste colonii, mai existau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion, 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare: Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi sau Năvodari.
Numărul deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal a variat în funcţie de amploarea lucrărilor şi de condiţiile politice interne sau externe. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, aproximativ 15.000 în vara anului 1950, 20.768, în noiembrie 1952, 20.193, în aprilie 1953 şi 14.244, în iulie acelaşi an.
La sfârşitul anului 1952 şi începutul anului 1953, în coloniile de muncă de la Canal numărul celor internaţi era: la Capul Midia, 2.337 din care 195 penali şi 2.142 politici; la Galeşul, 2 740 penali şi 792 politici; la Castelul, din cei 732 de deţinuţi, 217 erau penali şi 515 politici; la Poartă Albă, din cei 82 de deţinuţi, 77 erau penali şi 5 politici; iar la Cernavodã cei 1.614 internaţi erau toţi politici.
Până şi miliţienii erau îngroziţi de felul în care erau maltrataţi deţinuţii din închisori, lagăre şi colonii de muncă în anii `50. Cei care ieşeau din carceră aveau picioarele degerate sau chiar putrezite, iar cei bolnavi erau trataţi cu curent electric.
În anul 1954 s-a făcut un control, iar concluzia a fost aceea că s-au descoperit cazuri de încălcări grosolane a regimului de detenţie a deţinuţilor.
„Unii lucrători din închisori, lagăre şi colonii comit abateri ruşinoase şi chiar criminale, cum sunt furtul obiectelor de valoarea, maltratarea deţinuţilor, beţii împreună cu deţinuţii, bătăi, etc. Numai în august şi octombrie 1953 au fost pedepsiţi disciplinar 33 ofiţeri, 156 sergenţi reangajaţi, iar 18 lucrători au fost trimişi în judecată“, se arată în ordinul de ministru semnat de Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne. Documentul este pus la dispoziţie de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
„Controlul a stabilit că în închisori, lagăre şi colonii au avut loc încălcări grosolane a legalităţi populare, manifestată prin constrângerea fizică şi batjocorirea arestaţilor şi că această situaţie a fost patronată de fosta conducere a Ministerului Afacerilor de Interne“. Astfel, la colonia Cerna – Vodă nr. 2, unii deţinuţi au fost ţinuţi în carceră câte 20 – 30 de zile şi ca urmare a regimului nelegal ce li s-a aplicat mulţi deţinuţi au murit în carceră, iar alţii au fost scoşi cu picioarele degerate sau chiar putrezite.
La fosta Colonie Bârlad, sub pretext că sunt trataţi de reumatism, deţinuţii bolnavi erau puşi să suporte tensiunea curentului electric, legaţi de mâini şi de picioare. O altă nemulţumire se referea la modul în care sunt încarceraţi deţinuţii.
Vă redăm câteva fragmente din ordinul de ministru de la începutul anilor 50.
„La închisorile Jilava, Arad, Văcăreşti, Cluj, Codlea, Craiova, deţinuţii din rândurile legionarilor, maniştilor şi alte elemente duşmănoase aflate sub anchetă sunt repartizaţi într-o singură cameră, dându-le astfel posibilitatea să se înţeleagă între ei asupra comportării în faţa anchetatorului şi să ascundă atât în timpul anchetei, cât şi la proces momente principale din activitatea lor duşmănoasă.
În majoritatea închisorilor, deţinuţii, atât cei arestaţi, cât şi cei condamnaţi pentru crime cu caracter contrarevoluţionar sunt repartizaţi în aceleaşi camere cu arestaţii şi condamnaţii pentru infracţiuni de drept comun, precum şi cu minorii“.
Conform Ordinului nr. 005163 din 06.02.1953 al Ministerului de Interne, „S-a constatat că în unele Penitenciare, Lagăre şi Colonii de Muncă, personalul din Corpul Sergenţilor şi Ofiţerilor, precum şi unii comandanţi întrebuinţează bătaia împotriva deţinuţilor şi internaţilor ca „mijloc de imprimare a disciplinei în rândul acestora”.
De asemenea, s-a constatat că unii deţinuţi cu diferite munci de răspundere - brigadieri, şefi de detaşamente etc. - sunt încurajaţi şi toleraţi, chiar de către unele cadre de conducere, în a folosi bătaia. Pentru sancţionarea unor deţinuţi nu s-a aplicat Regulamentul şi aceştia au fost pedepsiţi în camere cu ciment pe jos, fără pat şi pătură sau au fost încarceraţi în carcere de scânduri, în afara barăcilor din colonii. Aceste procedee nu ne aparţin nouă, ele nu ajută la reeducarea deţinuţilor“.
Torționari condamnați de regimul Ceaușescu și apoi grațiați
În anul 1968, Nicolae Ceaușescu a încercat să se delimiteze de abuzurile săvârșite în epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej și a ordonat anchete care prin care să reiasă cum erau tratați cei care se opuneau regimului. În anul 1954, 24 de ofițeri și subofițeri, 13 brigadieri deținuți au fost condamnați pentru acte de teroare la pedepse care variau între muncă silnică pe viață și șase ani închisoare corecțională.
Prin decrete, toți cei condamnați au fost grațiați. Mai mult decât atât, ofițerii și subofițerii au fost reîncadrați în MAI, iar perioada de detenție le-a fost recunoscută ca vechime în muncă.
Peste timp însă, rămân la dosar dezvăluirile terifiante a ceea se întâmpla pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Coloniile de muncă, înființate cu scopul de a-i reeduca prin muncă pe deținuți, erau adevărate carcere, unde erau trimiși laolaltă tineri și bătrâni, sănătoși sau bolnavi, conform documentelor publicate de CNSAS în cadrul proiectului „România supravegheată“. Fostul colonel Ștefan C., locțiitor șef direcție pentru probleme de producție din Direcția Lagăre și colonii de muncă relata în cadrul anchetei: „Au fost trimiși oameni în vârstă sau cum au fost cazuri cu picior de lemn sau anchilozați la braț“.
În anul 1952, Marin Jianu s-a deplasat la centrul de triere a deținuților din Rahova și a constatat că unii erau informi. Cu toate acestea, a ordonat medicului Georgeta Popescu „să nu mai pună diagnostice cu ușurință că dacă un deținut e bolnav de inimă, poate să moară și acasă ca și la muncă“.
Printre practicile întâlnite la canal se numără și legarea deținuților de mâini și ținerea lor în timpul iernii în zăpadă, iar vara în soare, ca să fie mușcați de țânțari, alergarea cu cai a deținuților, asasinarea prin împușcare și profanarea cadavrelor.
Morții erau atât de mulți și atât de desfigurați încât, nu mai erau de recunoscut, dezvăluia deținutul Vasile Leoveanu, în 1953, „Prunescu pentru a-i putea identifica le-a pus cartoane în gură pe care le scria numele. Deținutul Lazăr a fost adus la Salcia cu un asemenea carton pus în gură, care i-a fost deschisă cu un topor, dinții din maxilarul superior fiindu-i complet rupt“.
„Brigadierul Grigoraș a bătut până la exterminare pe deținutul Georghescu Sotir. După ce l-a bătut a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Când l-a adus la infirmerie mort, corpul era în întregime perforat“, conform unei alte mărturii cutremurătoare.
Ucişi de radiaţii
Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ’50 în Munţii Bihorului, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“.
În acei ani, în exploatările din Băiţa Plai şi Avram Iancu au fost trimişi zeci de mii de oameni, cei mai mulţi deţinuţi politici. A urmat deschiderea minelor de uraniu la Crucea, Brotuşana şi Grinţieş în Carpaţii Orientali, la Crucea - în Carpaţii Occidentali, la Ciudanoviţa - în Banat, întreprinderi miniere de uraniu la Oraviţa, o uzină de concentrare a uraniului la Feldioara. „Minele sunt păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu „balalaici” (termenul român pentru pistoalele mitralieră sovietice PPsh M41).
„Muncitorii locuiesc în apropierea satelor, în aşezări coordonate de trupe sovietice şi sunt ţinuţi izolaţi de zonele din împrejurimi. Acest proiect este angajat doar în minerit şi extracţia uraniului, nefiind alte facilităţi locale de procesare şi rafinare. Minereul este încărcat în camioane şi sigilat şi trimis, sub paza armată a sovieticilor, în URSS”, arată un document al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), din 27 decembrie 1954.
Modul în care s-au derulat proiectele şi mortalitatea din minele de uraniu erau ţinute secrete, cert este că munca în aceste exploatări era extrem de periculoasă. Epoca „de glorie” a exploatărilor de uraniu din ultimele decenii de comunism a lăsat în urmă nenumărate victime şi adevărate dezastre ecologice, potrivit organizaţiilor de mediu.
Se încarcă comentariile...
