Video Mănăstirile nevăzute, dăltuite în inima munților. Ce povești ascund cele mai vechi chilii ale sihaștrilor
0În inima munților din vestul României, unele peșteri au păstrat povești despre vechii lor viețuitori, călugări retrași din lume, pentru a-și duce viața în credință. Munții Metaliferi, Șureanu și Poiana Ruscă nu sunt doar locuri ale legendelor dacice, ci și ale unor sihăstrii amintite în legende.
Peste 300 de peșteri și avene au fost identificate de speologi în Munții Metaliferi, din vestul României. Multe dintre ele au fost folosite de comunitățile din jur încă din epoca preistorică. De-a lungul timpului, grotele au păstrat vestigii ale celor mai vechi manifestări spirituale, religioase și chiar funerare ale oamenilor care le-au locuit.
Locurile sihaștrilor din Munții Metaliferi
Tradiția locală, păstrarea vechilor toponime care amintesc de chilii și sihăstrii, precum și unele mărturii istorice arată că anumite peșteri din Munții Metaliferi au fost locuite de pustnici încă din secolul al XII-lea.
Valea Geoagiului, aflată la granița județelor Alba și Hunedoara, este cunoscută pentru peșterile sale – unele fortificate pentru a putea fi folosite ca adăpost în caz de primejdie de către localnici, altele devenind locuri de retragere pentru călugări și preoți.
În Valea Geoagiului, călătorii pot vizita peșterile zidite din Cheile Madei (video) și Cheile Glodului, dar și grotele din apropierea Cheilor Băcâiei, Cheilor Ardeului și Cheilor de la Balșa – unele sculptate de apă și climă în versanții calcaroși ai Metaliferilor, altele amenajate de oameni.
Unele dintre cele mai vechi peșteri transformate în chilii s-ar fi aflat în Cheile Cibului, un sat izolat din comuna Almașu Mare (județul Alba), unde localnicii au păstrat legende despre călugării medievali care ar fi trăit în mici chilii, dăltuite în locuri greu accesibile din munte.
„Este vorba despre una dintre cele mai vechi sihăstrii rupestre românești, databilă, pe baza materialului ceramic descoperit, în secolul al XII-lea. Din păcate, nu s-au păstrat documente referitoare la istoria acestui așezământ. Se crede că, de-a lungul secolelor, a fost ridicată aici o bisericuță modestă din lemn, în care, la zile de sărbătoare, se adunau toți viețuitorii chiliilor săpate în masivele calcaroase din jur. Treptat părăsită în secolul al XVIII-lea, sihăstria – menționată în conscripția Dósa din 1805 – pare să-și fi încheiat definitiv misiunea în anul 1846, când, potrivit tradiției, ultimul monah ortodox din zonă s-ar fi retras într-un alt așezământ monahal, situat pe Cheile Glodului”, informa preotul Florin Dobrei în lucrarea sa „Sihăstriile hunedorene – considerații istorico-teologice”.
La începutul anilor 2000, o mănăstire de maici a fost ridicată în Cheile Cibului (video), pe locul unor mai vechi chilii.
Peșterile din Munții Șureanu
Mai multe grote din zona cetăților dacice din Munții Șureanu – o regiune montană unde au fost identificate aproape 500 de peșteri – ar fi fost folosite de călugări în secolele trecute. Toponime vechi precum Pârâul Boșorogului sau Pârâul Grecului, ce fac trimitere la „greci” (ortodocși) sau pustnici, sugerează că aceste locuri puțin umblate ar fi fost refugii pentru cei dedicați unei vieți spirituale, departe de lume.
Câteva grote locuite în trecut de călugări se află la izvoarele pârâului Valea Rea, sub Platoul Vârtoapelor din Munții Șureanu, loc unde, în anii 2000, a fost ridicată o mănăstire. Peșterile, spuneau localnicii, ar fi ascuns comori dacice, dar în trecut erau cunoscute mai ales ca locuri de retragere pentru sihaștri.
„L-am întrebat (n.r. pe un localnic) de drumul spre Peștera Bodii sau Peștera Valea Rea. Moșul îl știa bine – pe aici se născuse și copilărise. La peșteră se ajunge ușor, ne-a spus, este potecă bună până acolo, iar în peșteră se intră pe o scară de lemn. Când era el mic, acolo își ducea viața un schimnic, căruia îi mai ducea mâncare, îl trimiteau părinții. Și mai zicea moșul că dintotdeauna au fost călugări acolo. Iar peștera are încă o ieșire, tocmai în partea cealaltă a muntelui”, relata Cornelius Ionescu, fost explorator al ținuturilor cetăților dacice, pe blogul său.
Sunt mai multe peșteri în zona Platoului Vârtoapelor, aflat în apropiere de Sarmizegetusa Regia. Unele sunt greu accesibile, altele aproape imposibil de explorat. Locurile au păstrat legende despre comori, pustnici, zâne (iele), dar și numeroase vestigii antice, dacice și romane, descoperite și, uneori, înstrăinate de-a lungul timpului.
Grota Sfântului Ioan de la Prislop
În Munții Poiana Ruscă au fost cercetate peste 100 de peșteri și avene. Și aici, în ținuturile Hunedoarei, au fost descoperite urme de locuire din cele mai vechi timpuri. Unele grote, potrivit mărturiilor vremii, au fost folosite de călugări, anterior întemeierii schiturilor sau mănăstirilor medievale.
Cea mai cunoscută chilie din Munții Poiana Ruscă se află la Mănăstirea Prislop (video) și datează de cel puțin șase secole. A fost locul unde s-a retras Sfântul Ioan de la Prislop, un călugăr medieval canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Încăperea pe care călugărul Ioan și-a săpat-o într-o stâncă, în apropierea bisericii medievale și la circa o sută de metri de mormântul lui Arsenie Boca, era cunoscută în trecut ca „Casa Sfântului”.
Aici ar fi locuit pustnicul mai mulți ani, la sfârșitul secolului al XV-lea. Unele mărturii spun că Mihai Viteazul însuși l-ar fi vizitat în peregrinările sale prin Transilvania.
„Spune tradiția populară că, pe când își făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împușcat”, arăta istoricul Mircea Păcurariu, autorul cărții „Sfinți Români”.
O altă legendă spune că Ioan era un tânăr din satul Silvaș, care părăsise satul împreună cu fata de care se îndrăgostise, iar cei doi s-au refugiat în vechea chilie a călugărilor de la Prislop. Acolo ar fi murit fata, iar pe mormântul ei, aflat la poalele grotei, lângă pârâu, a fost găsit și Ioan. Sătenii îl considerau un făcător de minuni și, de atunci, chilia a fost numită „Casa Sfântului”.
„Tradiția ne vorbește de un călugăr cu numele Ioan, care a dus o viață sfântă, locuind în peștera săpată în stâncă, ce se află și acum în coasta dealului deasupra mănăstirii. După moartea lui, auzindu-i faima, ar fi venit oameni din Țara Românească și i-au dus trupul, rămânând la Silvaș doar un deget. Până azi, locuitorii din Silvașul de Sus nu acceptă să li se vorbească de „vânzarea” sfântului. Degetul arătător se păstrează în biserica din Sânpetru, lângă Hațeg”, scria ziarul Adevărul în 1928.
De-a lungul timpului, și alți călugări s-ar fi retras în chilia ascunsă de pădure, deasupra pârâului Slivuț. Mănăstirea Prislop a fost incendiată în secolul al XVIII-lea, iar arhivele care păstrau mărturii despre viețuitorii ei au fost distruse. Călugării au fost alungați, însă așezământul a fost reconstruit și astăzi este unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj ortodox din România.
Impactul social al sihăstriilor a fost limitat, condițiile de viață austere nefiind atrăgătoare pentru majoritatea populației. Așezămintele nu au avut un rol cultural, fiind locuri destinate rugăciunii și muncii, populate în special de oameni simpli, proveniți din rândul sărăcimii.
„Pe de altă parte, mulți dintre acești nevoitori au dus o viață duhovnicească exemplară, motiv pentru care au fost înconjurați de poporul dreptcredincios cu o aură de sfințenie, fiind cinstiți până în zilele noastre ca sfinți cuvioși. Acesta este și cazul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1992 și prăznuit anual, în ziua de 13 septembrie”, arăta preotul Florin Dobrei.
Se încarcă comentariile...
