La ce pot duce măsurile de austeritate prea draconice. Vremurile în care profesorii se sinucideau din cauza sărăciei și efectele cumplite care au schimbat istoria românilor
0Printre cele mai dure măsuri de austeritate luate vreodată de autoritățile din România, au fost cele trei „curbe de sacrificiu” de la începutul anilor 30 ca răspuns la criza mondială care făcuse ravagii și la noi în țară. Aceste măsuri au avut un impact catastrofal asupra populației și economiei.
Măsurile de austeritate luate de un guvern la nivel național sunt de obicei o reacție firească la o criză economică care riscă să pună totul la pământ și să împidice funcționarea normală a unui stat. Deși nu s-au bucurat niciodată de popularitatea în rândul maselor, aceste măsuri de austeritate, în funcție de modul cum sunt gândite și aplicare, pot fi suportabile sau nu pentru populație. Dacă aceste măsuri sunt pompieristice sau absurde și trec pragul de toleranță al omului de rând sau dacă măsurile de austeritate nu se aplică la toate categoriile sociale, efectele pot fi devastatoare, pe termen lung, atât din punct de vedere economic dar mai ales social.
Iar cel mai bun exemplu este ce s-a întâmplat în România anilor 30. Atunci a avut loc una dintre cele mai mari crize economice din istoria umanității. Țara noastră a fost afectată iar măsurile de austeritate luate în disperare de cauză, de autoritățile românești, au nenorocit efectiv populația de rând. Efectele au fost resimțite pe termen lung, atât la nivel educațional, social dar și politic. Există posibilitatea ca cele trei „curbe de sacrificiu” de la începutul anilor 30 să fi schimbat definitiv destinul României.
Unda de șoc americană care a lovit și România Mare
Una dintre cele mai mari și puternice crize economice la nivel mondial a debutat în 1929 în Statele Unite. Totul începuse cu mirajul american al jocului la bursă. Toată lumea cumpăra acțiuni și spera să se îmbogățească. Oamenii se împrumutau la bănci pentru a intra în joc. S-a ajuns la situația în care 90% din valoarea acțiunilor să fie împrumutată. Băncile au intrat și ele în această nebunie. Au apărut buclele speculative, ilegalităție, iar valoarea împrumuturilor o depășea pe cea a câștigurilor reale. Prețurile creșteau cu peste 15% pe an iar cererea nu reușea să acopere producția uriașă. Mărfurile rămâneau în depozite iar fermierii își vindeau marfa pe nimic. Se prefigura dezastrul. Care a și venit pe data de 24 octombrie 1929, la New York, pe Wall Street, „capitala” speculațiilor la bursă.
Cu o zi înainte fuseseră vândute haotic peste 2.6 milioane de acțiuni. Brokerii din bula speculativă au plătit 120 de milioane de dolari investitorilor străini care au părăsit țara. Toată lumea vindea din dorința de a face bani. Nimeni nu mai cumpăra. Echilibrul fragil al bursei s-a rupt. Timp de două săptămâni bursa s-a prăbușit constant, cu implicații devastatoare. Sute de mii de oameni au sărăcit instant. Unda de șoc s-a propagat în toată lumea. Era începutul Marii Crize Economice.
Pe români i-a lovit abia un an mai târziu. În 1930, unda de șoc a crizei economice a lovit din plin economica românească. Era o economie fragilă care abia se punea pe picioare după Primul Război Mondial și care trecea printr-o serie de prefaceri importante. Aproximativ 78% din populație era formată din țărani. După marea împroprietărire de la începutul anilor 20, țăranii nu au prosperat. Din contră, cu proprietăți relativ mici pe care nu le puteau lucra eficient, au ajuns rapid pe mâna cămătarilor. Ba chiar, Ministrul Agriculturii îi sfătuia să se împrumute pe la bănci, pentru a face agricultură modernă. „Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari„. Creditele i-au făcut însă datori vânduți la bănci.
Cu toate acestea iluzia câștigului i-a făcut să semneze contractele de creditare. Fie să-și cumpere pământ mai mult, utilaje sau animale, fie pentru a investi în crâșme sau magazine universale pe la sat. Moșierii, la rândul lor, simțind perspectiva câștigului s-au împrumutat pentru a-și spori producția fermelor.
Culmea, anul 1929 venea cu mari speranțe atât pentru moșieri, țărani dar și procesatori și intermediari. Recolta a fost foarte bogată iar investițiile păreau să dea roade. În timp ce americanii se sinucideau pe capete după prăbușirea bursei din New York, românii sărbătoreau. Făceau bani. A venit însă anul 1930, iar efectul evenimentelor de pe Wall Street a lovit ca un tsunami economia românească. Prețurile de export au scăzut dramatic. Grâul american, procesat mai rapid prin metode mai moderne și implicit mai ieftin, a dat o lovitură cumplită fermierilor români. Dacă în 1929, țăranii, moșierii și samsarii de cereale au numărat banii, în 1930 prețul s-a prăbușit. Chintalul de grâu nu mai acoperea nici măcar cheltuielile de producție. Prețurile la produsele agricole au scăzut cu 70%.
Caruselul foamei, al falimentului și al sinuciderilor prin parcuri
Într-o țară agricolă, ca România, dezastrul a fost total. Peste noapte moșierii au ajuns faliți, la fel și intermediari sau comercianții de cereale. De țărani nici nu mai are rost să vorbim. Nu aveau ce mânca. Nu-și puteau achita taxele și nici datoriile la bănci. În anul 1932, peste 2.5 milioane de agricultori aveau datorii neachitate la bănci, în valoare de 52 de miliarde de lei. Implicit, băncile rămase fără capital au început să dea rateuri. Speriați de valul de nenorocire care se răspândea patronii de bănci sau întreprinderi cu capital străin și-au luat efectiv banii, catrafusele și au plecat, retrăgând din țară peste 18 miliarde de lei, pentru a-și salva măcar investițiile.
Colac peste pupăză, pentru a salva țărănimea dar și investitorii agricoli de la sărăcie lucie s-a dat legea conversiunii datoriilor agricultorilor. Adică, efectiv au impus băncilor o serie de condiții la dobânzi, dar și eșalonări ale plăților, cu tranșe anuale. Acest lucru a salvat multe afaceri agricole de la faliment, dar băncile au ajuns pe chituci. Multe dintre ele nu au putut fi salvate nici măcar de fondurile uriașe vărsate de Banca Națională pentru a le redresa. În 1931 a dat faliment inclusiv puternica bancă Marmorosch Blank. Era efectiv un dezastru total. „Conversiunea datoriilor agricultorilor a salvat mulți debitori de la faliment, iar pe de altă parte, pentru salvarea băncilor afectate, Banca Naţională a intervenit și le-a pus sume mari de bani la dispoziţie, prin reescont. În anul 1931, băncile comerciale au primit credite în sumă de 6,3 miliarde lei (Isărescu, 2012). Cu toate acestea, o bună parte a instituţiilor de credit, au suferit pierderi nerecuperabile, dispărând în anii următori de pe piaţa financiară. În același timp creditele nu au mai fost accesibile pentru „țăranii mijlocii”, pentru micile afaceri sau pentru muncitorii care nu dețineau active cu care să garanteze împrumutul”, precizează Adrian Nițu în „Criza din anii 1929-1933 și efectele ei asupra economiei Aradului”.
Datori vânduți la bănci, cu datorii pe la cămătari, oamenii nu mai cumpărau decât strictul necesar supraviețuirii. Fără consum, producția industrială a scăzut dramatic. Fabricile au început să dea faliment pe capete. „Criza a accelerat și a multiplicat falimentele întreprinderilor industriale și comerciale, numărul acestora atingând un maxim în anul 1931, când în România au fost înregistrate 8.357 de falimente”, precizează același autor.
Numărul șomerilor a atins cote alarmante. „Șomajul a fost unul dintre cele mai neplăcute efecte ale crizei pentru populația angajată în industrie. În România minimul interbelic al șomajului industrial a fost atins în anul 1929 cu 7.449 de șomeri. În schimb, maximul șomajului a fost realizat în anul 1932, când în România erau înregistrați 38.958 de șomeri”, adaugă Adrian Nițu.
Producția industrială a scăzut cu 28.4 miliarde de lei. Patronii falimentați peste noapte și angajații concediați se sinucideau pe capete. „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea”, se arată în revista „Realitatea ilustrată” din 1930.
Cele trei „curbe de sacrificiu”, măsurile draconice luate de statul român
În această situație autoritățile au început să ia măsuri disperate de redresare economică sau măcar pentru a împiedica falimentul total al țării. Mai ales că România cunoștea o perioadă de instabilitatea politică. Pe 6 iunie 1930, Carol Caraiman, cel care renunțase la tron pentru a putea trăi alături de Elena Lupescu, revine în țară și în mod ilegal, cu sprijinul unei părți a clasei politice își alungă fiul de pe tron și se instalează ca rege al României sub numele de Carol al II lea. În ciuda măsurilor imediate, nu a putut fi împedicată prăbușirea unor importante bănci românești sau cu capital străin, precum Marmorosch - Blank, Creditul Românesc sau Banca Franco-română. Din contră, situația se agava tot mai mult. Atunci au apărut faimoasele „curbe de sacrificiu”.
Adică măsurile imediate ale guvernului pentru a reduce deficitul bugetar și dezastrul economic. Prima curbă de sacrificiu a avut loc în ianuarie 1931, a doua în septembrie 1932, a trei a în februarie 1933. Prima curbă de sacrificiu a avut loc pe 1 ianuarie 1931 în timpul mandatului de prim-ministru al țărănistului Gheorghe Mironescu. Cel care a încheiat seria curbelor de sacrificiu a fost Nicolae Iorga, prim-ministru în cadrul unui guvern de „uniune națională” care reunea numeroși academicieni. Aceste curbe de sacrificiu au presupus tăieri succesive de salarii, ajungându-se chiar la 30%. Nu au mai fost acordate sporuri, avansările aveau loc dar fără beneficii bănești, posturile erau blocate la stat, oameni din instituțiile publice concediați. Totodată taxele și impozitele au fost mărite.
Pe 30 decembrie 1930 a fost adoptată o nouă lege prin care salariile tuturor funcționarilor statului, caselor autonome și regiilor publice erau reduse cu până la 50%. În tot acest timp guvernele luau credite externe, peste credite externe pentru a face față. În ciuda acestor măsuri, nu au fost înregistrate progrese privind colectarea banilor din impozite la bugetul de stat. Oamenii nu aveau de unde să plătească. Învățământul a fost afectat cumplit de curbele de sacrificiu și de criză.
Multe școli au fost închise iar numeroși profesori trimiși în șomaj. Era un dezastru mai ales că analfabetismul era la cote ridicate în România interbelică. „În România, criza economică din anii 1929-1933 a avut, printre altele, grave consecințe și asupra sistemului de învățământ în genere. Acest lucru s-a manifestat prin închiderea unui mare număr de școli de toate gradele, șomajul cadrelor didactice, scăderea nivelului învățământului, părăginirea a mii de școli, creșterea analfabetismului. De pe urma crizei, cel mai mult a avut de suferit însă școala primară ... Școala primară constituia cea mai răspândită formă de învățământ de la noi, atât în ceea ce privește numărul populației cuprinse în procesul de învățământ și al școlilor existente, cât și pe acela al cadrelor didactice specializate pentru cursurile primare. Pe deasupra, așa cum s-a observat, școala primară reprezenta pe atunci nu numai prima treaptă a învățământului, dar și «singura școală națională», întrucât 75% din populația instruită rămânea cu această școală”, preciza profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, într-un articol pentru Historia intitulat „Criza și școala. Cadrele didactice și curbele de sacrificiu”.
„Vremurile sunt grele cum n-au fost niciodată”
Criza economică a lovit crunt populația. Dar curbele de sacrificiu și măsurile de austeritate ale guvernului au îngenuncheat-o de tot. Românul de rând a fost efectiv băgat în sapă de lemn. Aproape fără nicio speranță. „Am trăit un Crăciun plin de tristețe și griji. Trist, pentru că vremurile sunt grele cum n-au fost niciodată. Din multe case a lipsit porcul tradițional, pomul de Crăciun și mai ales darurile. Gerul aspru, care ca printr-un făcut a mai sporit jalea în atâtea case fără foc, a umplut măsura. Iar perspectivele de viitor nu ne îmbie deloc. În loc de zile de veselie și de petrecere, fiecare din noi a avut nopți de insomnie: mizeria economică își arată tot mai impresionantă spectrul. Sunt atâția care nu știu ce le va aduce anul ce vine – reduceri de salarii, concedieri, necazuri. De aceea, gândul nimănui n-a stat la petrecere și la voioșie”, erau gândurile unui român din 1931, publicate în ziarul „Dimineața” de pe 29 decembrie 1931. Muncitorii trăiau în mahalele fără o lețcaie, țăranii datori vânduți cămătarilor nu aveau ce mânca, iar slujbașii de rând abia dacă-și mai puteau duce zilele. Profesorii trăiau într-o mizerie fără precedent, cu lefuri amputate drastic.
„ Sunt oare pe acest pământ cuvinte destule pentru a zugrăvi chinurile groaznice în care se zvârcolesc învățătorii? Cea mai mare parte din aceștia n-au primit salariile de vreo 5-6 luni. Starea e deznădăjduită. Flămânzi, jupuiți, îndatorați, umiliți, abătuți, învățătorii simt toată vitregia soartei pe care o îndură azi toți cei ce trăiesc din munca și sudoarea lor. În nenumărate sate, învățătorii trăiesc din pomana bieților săteni. Aceștia ajută pe învățători cu ce pot, cu toate că o sărăcie sclipitoare sălășluiește în propriile lor bordeie. Întâmplări cumplite oglindesc starea grozavă de nevoie în care statul a zvârlit pe învățători. Mai deunăzi, ziarele povesteau că un învățător din Ardeal, care nu mâncase zile întregi de-a rândul, căuta prin ghiozdanele copiilor pentru a putea înfuleca ceva și a nu muri de-a dreptul de foame. Copiii însă au observat acest lucru. De rușine și de deznădejde, sfârșit de chinurile sărăciei și ale foametei, sărmanul învățător își puse capăt zilelor, spânzurîndu-se”, se arăta în ziarul „Sămânța” din 1932.
Săraci lipiți și umiliți de guvernanți oamenii s-au aruncat în brațele extremismului
În timp ce oamenii erau nenorociți de măsurile de austeritate dar și de sărăcia adusă de criza economică, unii guvernanți au avut o atitudine sfidătoare. În primul rând protipendada politică și socială deși afectată parțial de criză, trăia destul de bine. De exemplu, în timp ce ordona curbe de sacrificiu iar profesorii se sinucideau din cauza sărăciei cumplite și a tăierilor de salarii, primul ministru Nicolae Iorga se relaxa la Mamaia. O delegație de profesori la căutat la Mamaia, strigându-și disperarea. Au fos tratați în mod cinic și în bătaie de joc. Le-a transmis „Dacă eraţi disperaţi, nu veneaţi în casa mea, pentru că alături este marea".
Nemulțumirile și disperarea au scos oamenii în stradă. Au avut loc puternice greve muncitorești în toată țara. În perioada 1930-1933 au fost nu mai puțin de 60 de greve. Nu mai vorbim de numeroase mișcări de protest la mai toate categoriile de slujbași afectați de tăierile salariale. Repercursiunile crizei dar și a măsurilor de austeritate au fost devastatoare. Din punct de vedere educațional.
„Cu observația și convingerea că, atunci, în anii marii crize de la 1929-1933, dar nu numai, acum și oricând în viitor, probleme și situații precum cele relevate, repetându-se, pot avea grele consecințe – pentru viitorul neamului și siguranța statului. De ce anume? Un singur exemplu este, credem, edificator: Recensământul general de la 29 decembrie 1930 a descoperit că în România s-au declarat 6 029 995 de analfabeți, ceea ce reprezenta 42% din totalul populației ce depășise vârsta de 7 ani (...)Era mult? Era puțin? Cu siguranță – enorm, dacă avem în vedere că, cu o asemenea armată de analfabeți, statul român avea să răspundă provocărilor grozave ale anilor ´30-´40 ai veacului trecut – Războiul Mondial din 1939-1945 și asaltul Imperiului Roșu pentru comunizarea țării”, preciza profesorul universitar Gheoghe Buzatu în același articol. Dar și social.
O parte însemnată a populației își pierduse încrederea în politica democrată și căutau salvatori în altă parte, fie în tabăra legionară, fie în cea socialistă. Tocmai și de aceea, la alegerile parlamentare de la finele anilor 30, partidul legionarilor „Totul pentru Țară” ajungea a treia formațiune politică a țării.
Se încarcă comentariile...
