Interviu Israel Tanner, supraviețuitor al Holocaustului: „M-am îmbolnăvit de tifos exantematic, de febră tifoidă și scarlatină în același timp“

Israel Tanner avea doar doi ani când a fost deportat împreună cu părinții săi în Transnistria. Nu-și amintește din acei primi ani ai vieții decât drumul de întoarcere, pe jos, desculț, de data aceasta fără tată, care murise după ce fabrica în care lucra a fost bombardată, dar în inima sa a rămas o rană deschisă și întrebarea „de ce?“

Israel Tanner avea doar doi ani când a fost deportat cu familia în Transnistria Foto: Arhivă personală

Bătrânul în vârstă de 87 de ani a avut soarta tuturor evreilor din Bucovina de Sud, care au fost deportați în Transnistria în toamna anului 1941. Avea doar doi ani când, alături de părinții săi, Gusta și Marcus, au fost urcați în vagoane de animale și trimiși în ținuturi necunoscute. S-au mai întors acasă doar el și mama, tatăl său fiind ucis după ce fabrica în care lucra a fost bombardată. Nu a știut niciodată unde a fost îngropat și nici când a murit. După mulți ani, a pus o piatră pe un mormânt comun, în colțul unui cimitir din Buzău – acolo i s-a spus că a fost îngropat în timpul războiului.

Nu urăște și nu condamnă pe nimeni. Nu are amintiri din vremea aceea, nici chipuri de oameni răi. Nu și-l amintește nici pe tatăl său. Acasă, ca prin minune, s-a păstrat o poză cu cel care i-a dat viață. S-a uitat întotdeauna la ea ca la o icoană. Dar cel din poză fusese doar un om, un tânăr evreu din Câmpulung care se îndrăgostise de o fată din Rădăuți. A luat-o să-i fie alături tot timpul vieții. Muncea zi și noapte pentru a pune ban peste ban și a avea un trai mai bun. Locuiau cu chirie într-o casă de la marginea orașului. Era greu, dar aveau tot viitorul în față. Asta până într-o zi când toți evreii din localitate au fost strânși în gară, urcați în trenuri de marfă și duși în Transnistria.

Drum spre nicăieri

„Locuiam în capul satului, așa cum se zicea atunci. Tata era CFR-ist la Câmpulung, de acolo unde plecau trenurile de marfă. După vechiul sistem austro-ungar, era o gară în centru, așa era și în Vatra Dornei și în Rădăuți și în Câmpulung, de unde oamenii plecau, așa erau amenajate căile ferate. Pe lângă asta, mai era o cale ferată pentru vagoane de marfă, unde lucra tatăl meu. Mama mi-a povestit că atunci când au fost anunțați că vor fi deportați, colegii tatălui meu au început să se întrebe ce s-a întâmplat, cum pot să-l ajute“, povestește Israel Tanner pentru „Weekend Adevărul“. Dar nu au avut cum. Destinul le era pecetluit. Urcați într-un tren de marfă, au plecat pe un drum spre nicăieri: „Dinspre Rădăuți veneau părinții mamei, pentru că mama era din Rădăuți. Tot sudul Bucovinei a fost atunci deportat: Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Gura Humorului, Vatra Dornei“. Așa au ajuns la Șargorod, unde au stat aproape patru ani, până la 23 august 1944.

Adulții buni de muncă au fost trimiși la lucru. „Când și-au dat seama că e lăcătuș de meserie, chiar de a doua zi l-au luat pe tata într-o fabrică transformată într-una de armament. Munceau acolo evrei și ne-evrei din partea locului. Dar fabrica a fost bombardată și tata a fost grav rănit. Am aflat mai apoi că a fost dus în România, în Spitalul Militar din București mai întâi, apoi la Buzău. Noi nu știam nimic de el, fabrica fiind cam la o distanță de vreo 40 de kilometri. Într-un final am aflat după ce murise deja. Nu mi-l aduc aminte, am o singură poză cu el“, spune bătrânul evreu povestea scurtă a vieții tatălui său.

Evrei îmbarcați în trenurile morții Foto: Yad Vashem

Zona în care a ajuns familia sa era populată de ucraineni: „Transnistria are o suprafață mare, depinde unde nimereai, noi am nimerit-o mai prost întrucât acolo locuiau mai mulți ucraineni, unde am stat și noi în chirie la ucraineni. Ca toată lumea, mama lucra la ei pentru ceva cartofi, ca să supraviețuim. Unii au reușit să plece cu ceva bani la ei și au găsit să stea cu chirie, fie la evrei, fie la neevrei. Dar cei mai mulți erau sărăntoci, ca și noi“. Târziu a aflat că în zonă exista un fel de lagăr, unde au fost aduși cei care au făcut politică comunistă. „În loc să fie pedepsiți la Târgu Jiu, Doftana, au fost luați ei și cei de-ai lor, care nu aveau idei comuniste, și duși la Transnistria. Nu aveau ce mânca, ajunseseră să mănânce mazăre furajeră și s-au îmbolnăvit grav“, spune el.

Nici lor nu le era mai bine. Le era foame tot timpul, însă bolile îi nimiceau mai ceva ca războiul. „Ca toată lumea, mai ales copiii, și eu m-am îmbolnăvit de tifos exantematic, de febră tifoidă și scarlatină în același timp. Doctorul câmpulungean a venit și i-a arătat mamei mâinile goale, spunându-i că nu are cu ce să o ajute pentru că nu are niciun fel de medicament. Și a plecat. A murit după câteva săptămâni de tifos exantematic, dar eu am supraviețuit. Am avut noroc“, spune Israel Tanner.

Spre libertate în picioarele goale

A venit și ziua eliberării. Era în preajma lui 23 august 1944. Copilul de doi ani crescuse în Transnistria, departe de țară. Acum era ceva mai măricel. Nu înțelegea ce i se întâmplă. Era bucuros când o vedea pe mama sa cu lumina blândă în ochii care îi sclipeau de lacrimi de fericire de data aceasta. Nu-și amintește mare lucru nici de drumul de întoarcere, ci doar că a mers mult pe jos, desculț. S-au oprit la Rădăuți, la bunici. Mama sa nu s-a mai dus niciodată în Câmpulung, acolo unde locuia până la ziua deportării. Nu a putut să-și recupereze nici mașina de cusut pe care o cumpărase cu banii strânși din economii, visul său fiind să devină croitoreasă. Proprietarul a refuzat să i-o mai dea și așa s-a sfârșit și acest vis.

După eliberare, micul Israel a fost crescut de bunici, de părinții mamei, la Rădăuți. Aici a făcut școala, aici a aflat cine este și ce trecut duce în spate. Nu s-a simțit discriminat, dar nu înțelegea de ce unii le ziceau evreilor „Du-te în Palestina!“. În lumea lui auzea pretutindeni de prieteni, vecini sau rude care vorbeau de cei care nu mai sunt: „Nu mai e cutare...“. Marea pierdere a sa era tatăl. Când a crescut, a plecat împreună cu mama sa să dea de urma lui. Așa a ajuns și la Buzău, pentru că, spune el, în vremea războiului, Spitalul Militar din București s-a mutat la Buzău. Aici a aflat că tatăl său a fost înmormântat într-o groapă comună pentru că „nu a venit nimeni să-l ia“. Apoi, s-au adresat și Centralei Evreilor din București de la care au aflat că a fost înmormântat în cimitirul din Buzău. „Ne-au spus să mergem acolo și să punem o piatră. Unde să cauți? În ce groapă comună? Până la urmă, mama cu sora tatălui au pus un monument în cimitir“.

Un evreu germanist

Amintirile lui Israel Tanner legate de școală sunt frumoase: „Am făcut o școală la bunici foarte bună. Păcat că se învățau și multe prostii politice, dar erau profesori adevărați și în școală disciplină. Nu sunt nostalgic al socialismului, dar se făcea carte pe vremea aceea“. După liceu, a absolvit Facultatea de Filologie-Istorie-Filozofie, secția Limbi Germanice din cadrul Universității „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Apoi, a fost profesor de limba și literatura română și de istorie la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Rădăuți, iar din 1972 până în anul 1999 profesor la Liceul Economic și de Drept Administrativ din București. A ieșit la pensie în anul 2000.

Este surprinzător ca un evreu care a avut de suferit de pe urma lui Hitler să vrea să cunoască cultura și istoria acestui popor, dar Israel Tanner ne-a explicat și de ce: „Cea mai serioasă istorie a fost a Germaniei. Ca viitor germanist trebuia să cunoaștem și să înțelegem toate nuanțele ideologice și cum s-a putut ajunge la nazism. Nu sunt germanofil, sunt însă foarte doritor să aflu de ce a fost posibil așa ceva. Ca să vă lămuresc, să începem cu începutul: la bază eu sunt din Austro-Ungaria. Bucovina de Nord a fost sub dominație habsburgică pe vremea mamei mele. Limba mea maternă este germana, pentru că era limba în care mama a învățat la școală. Noi eram educați în acest spirit, indiferent dacă erai român sau neamț sau polonez sau austriac. De la bunici am învățat idiș, așa vorbeam cu ei. La școală am învățat în limba română, așa că mă străduiesc să vorbesc foarte corect limba română“, explică fostul dascăl.

Indiferent însă cât a studiat cultura și istoria nemților, nu poate da un răspuns lămuritor despre cum a apărut nazismul. „Un răspuns obiectiv nu am găsit, deși am fost și sub austrieci și îi știu și pe nemți. Nemții, din ce mi-am dat eu seama, sunt oameni care cred multe și nu verifică. Cum se poate ca o țară cu filosofi celebri, o țară care i-a produs pe Goethe, Schiller, dintr-odată s-au înrolat toți și au devenit peste noapte naziști? Care e explicația? Totul derivă din nemulțumire. Nemții au fost nemulțumiți după Primul Război Mondial, și pentru a pregăti Al Doilea Război Mondial altă treabă n-au avut decât să încerce antisemitismul care oricum era prezent. Evreii au trăit în landuri încă din secolul al XV-lea și au împrumutat evreii de la nemți și nemții de la evrei. Treaba e că austriecii nu sunt nici ei mai puțin antisemiți. Antisemitismul nu a început cu nemții și nu va dispărea. A început probabil din clipa când evreii au devenit adepții unui singur Dumnezeu. E vorba de Abraham, dar nu este acum momentul să intrăm în religie, însă el a fost primul care a susținut monoteismul. Toate celelalte religii, vorbim de cele mari, creștinism și islam, nu au acceptat. Și grecii aveau o groază de zei și romanii la fel. Antisemitismul are de fiecare dată o altă argumentare“, spune bătrânul evreu.

Oamenii au fost lăsați sub ceerul liber. Foto: Yad Vashem

Nemții de astăzi, însă, încearcă, de foarte mulți ani, să repare greșelile făcute de înaintașii lor. Prin intermediul organizației „Claims Conference“, ale cărei baze au fost puse în anul 1952, și românii au primit reparații de la germani pentru persecuțiile de care au avut parte. Reprezentantul teritorial al organizației a fost interlocutorul nostru, încă de când a ieșit la pensie, apoi a devenit președinte al Asociației Supraviețuitorilor Holocaustului. A făcut mii de dosare ale celor care au avut de suferit, care au fost trimiși în lagăre sau în deportări. „Eu am avut cam 1.000 de solicitări, nu au fost aprobate toate. Atunci încă era marca, pe urmă au venit nemții cu povestea cu unificarea Germaniei și au spus că nu prea mai au bani... dar orice ban primit în anii aceia erau foarte bineveniți. De la banca din Germania primim cam 200 de euro pe lună“, explică Tanner.

Pentru ca aceste plăți să se facă, a fost nevoie de dovezi. „Eu scriam cinci-șapte propoziții din ce-mi spunea omul în germană sau engleză și ceream toate actele, dar și dovezi. Nemții nu voiau neapărat birocrație, dar trebuia să fie dovezi, care diferă de la om la om, de la caz la caz. Spre exemplu, eu am avut dovada când am trecut de la Transnistria către România prin vama de la Siret, adică autoritățile române confirmă treaba asta. Plus că există în arhivele statului român dovezi, dar trebuia să umbli după ele. În această situație au fost toți evreii din Bucovina de Sud, Suceava, Câmpulung, Vatra Dornei, Rădăuți, nu a scăpat unul“.

Transnistria, un tărâm fără amintiri

Amintiri din Transnistria nu are bătrânul evreu, dar nici nu a vrut să-și facă. Nu a mai călcat niciodată, adult fiind, pe acel pământ care i-a răpit ani din copilărie și tatăl pentru totdeauna. „Acum mulți ani m-am dus cu cei din Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului să punem un monument în amintirea primarului Cernăuțiului Traian Popovici, pentru că a oprit deportarea a 20.000 de evrei. Cu acea ocazie s-a organizat și o excursie pentru cei care au dorit să viziteze Transnistria, dar eu n-am vrut. Ce să văd?“, se întreabă domnul Tanner.

Mama sa nu s-a mai căsătorit niciodată. Nu obișnuia să-i povestească tot ce-a pătimit departe de casă. „Nu acuza pe nimeni, doar punea întrebări: «Ce vină am avut?». Acum, aș putea să-i răspund: «antisemitism». Și bunicul toată ziua îl întreba pe Dumnezeu: «Ai spus că ești de-al nostru, tu nu ai văzut ce se face cu noi? De ce?». Îl certa pe Dumnezeu tot timpul, deși era un om cu frica lui Dumnezeu. Și odată, când a venit să-l cheme la slujbă la sinagogă, că erau destule sinagogi după terminarea războiului, l-am întrebat: «Te cerți toată ziua cu Dumnezeu, de ce te duci la rugăciune?» și atunci el mi-a răspuns: «Da’ ce are Dumnezeu cu sinagoga? Mă mai duc acolo, mă mai văd cu unul cu altul, mai discutăm, mai ciocnim un păhărel...»“, rememorează el acele vechi amintiri.

Nu se plânge pentru că, spune el, n-a mai avut niciodată de suferit din cauza faptului că este evreu. „Au fost unii evrei care au intrat în politică și nu ne făceau cinste. Fiind persecutați de extrema dreaptă se duceau ca proștii la extrema stângă, care putea să fie la fel de periculoasă. Erau anii ’45-’47, apoi lucrurile s-au mai calmat“. A vrut să plece din țară la un moment dat, dar a renunțat. „Îți făceai niște calcule... aici, am scăpat cu viață, nu eram bogat, dar nici restul de oameni nu erau bogați. Stăteam la cozi ca toți ceilalți, iar când întrebai pe cineva care a plecat îți spunea: «Nu te sfătuiesc, mulți ani o să-ți meargă rău!»“. Și a rămas.