Interviu De la ouă vopsite cu plante la Lumina Sfântă în timpul comunismului. „Îmi lipsește Paștele copilăriei, acela care aducea lumină noaptea și râsete de copii pe uliță“

Pentru unii, Paștele a fost, în copilărie, mai ales joc și mirare – ouă roșii, haine „de duminică“ și o solemnitate greu de înțeles. Pentru alții, maturitatea a adus întrebări incomode despre sensul credinței și despre felul în care ea este transmisă mai departe, uneori formal, alteori autentic. 

Copii și sărbători de altădată Colecție Muzeul satului Dimitrie Gusti

Din satul transilvan al copilăriei Mihaelei Miroiu, unde timpul curgea după ritmuri ancestrale, între miros de cozonac, ouă vopsite cu plante și sacrificarea mielului, până la orașele întunecate ale comunismului evocate de Cătălin Avramescu, unde noaptea de Înviere devenea o rară explozie de lumină și libertate, aceste mărturii recompun un trecut în care credința, lipsurile și bucuria simplă coexistau firesc.

Pentru unii, Paștele a fost, în copilărie, mai ales joc și mirare – ouă roșii, haine „de duminică“ și o solemnitate greu de înțeles, așa cum își amintește Florin Bican. Pentru alții, maturitatea a adus întrebări incomode despre sensul credinței și despre felul în care ea este transmisă mai departe, uneori formal, alteori autentic. Iar în prezent, experiențe-limită precum pandemia, rememorată de Radu Preda, au redus sărbătoarea la esența ei: o confruntare directă între frică și speranță, între izolare și nevoia de comunitate.

Dincolo de diferențe, toate aceste istorii au un fir comun: transformarea. Paștele copilăriei – fie el rural, urban sau trăit în lipsuri – este mereu altul decât Paștele adultului, iar fiecare generație își negociază propriul sens al Învierii. Între tradiție și schimbare, între ritual și trăire personală, ancheta „Weekend Adevărul“ adună aceste voci într-un portret viu al unei sărbători care nu încetează să se reinventeze – în memorie, în societate și în fiecare dintre noi.

Mihaela Miroiu, teoreticiană feministă

„Oamenii din sat împărțeau ceva făcut în casă, de mâinile lor. Asta îi unește adeseori“

Mihaela Miroiu Arhivă personală

Până la 6 ani am trăit exclusiv cu străbunicii și bunicii, într-un sat transilvan, aflat la 14 km de Hunedoara cu mașina, la 7 km peste deal, pe jos, așa cum făceam noi drumul pe atunci. Tot acolo am trăit vacanțele și toate sărbătorile, cel puțin până la liceu. Perioada Paștelui în copilăria genuină înseamnă pentru mine, cronologic vorbind, între 1955 și 1965.

Lumea mea era o gospodărie care avea două corpuri de casă. Primul era compus din două camere, o cămară, un beci în care erau păstrate legumele rădăcinoase puse în nisip, murăturile și varza murată, și un pod unde se țineau afumăturile și lâna. Într-una din camere erau două paturi din lemn, cu saltea din fân. Într-un pat dormeau bunica și bunicul. În celălalt, străbunica împreună cu mine și, uneori, câțiva pui într-o căciulă, ca să nu înghețe de frig dacă ieșeau prea repede de sub cloșcă. Tot în acea cameră erau o sobă, o masă cu o laviță și scaune, care iarna făceau loc războiului de țesut – cea mai mare parte a hainelor groase, a plăpumilor, a pernelor era produsă în casă. Străbunica torcea lâna oilor noastre. Bunica țesea. Iarna toate acestea se petreceau într-o singură încăpere. Somn, muncă, povești, gătit.

Cealaltă cameră era „cea bună“, adică locul în care luam masa în zilele de sărbătoare, când aveam oaspeți. Locul în care dormeau mama și tata când veneau pe la noi. Acolo se punea masa de Paște an de an. Era însă și locul în care era depus coșciugul cu trupul neînsuflețit al celui plecat. Rând pe rând, toți neînsuflețiții mei au trecut prin acea încăpere: străbunicul, bunicul, străbunica, bunica, tata, mama.  

Cămara, care ducea spre pod, avea rolul de depozitare pentru produsele curente, de obicei lactate, dar și prăjituri, torturi, ouă pentru Paște. Un loc căruia îi dădeam târcoale intense în preajma sărbătorilor. Tentația fructului oprit.

În cealaltă clădire era o bucătărie de vară unde se găsea și patul străbunicului. Urma șura – mare, înaltă, cu pătulul de fân, încărcată de uneltele muncii lor țărănești: carul, plugul, secerile, coasele. Dar tot acolo erau și cuibarele găinilor. Când ele ieșeau de pe cuibar cotcodăcind, eu mergeam să adun ouă în poala șorțulețului. Mare răspundere pentru un copil. O dată pe an, în Joia Mare, ouăle erau vopsite cu foi uscate de ceapă, cu laptele-câinelui, urzică, mușețel, sfeclă roșie. În ultima încăpere a grajdului se afla staulul de vite. Eu nu am mai prins cai. Nici boi. Doar vite cu vițeluși. Tot acolo dormeau găinile, rațele și curcile la vreme de iarnă. Își țineau de cald una alteia toate vietățile acelei încăperi.

Mieii stăteau cu mamele lor într-o colibă specială, tot în curte. Purceii în alta, dar mult mai departe, pe undeva în fundul grădinii de cartofi. Unul dintre mieluți, cel mai bine dezvoltat, avea să fie sacrificat, în Joia Mare, de către bunicul pe buturuga de lângă pârâu, sub dudul cel bătrân. Uneori se întâmpla ca acel anume miel să fi supt din biberoanele mele, păstrate pentru cazul în care mămica lui nu avea destul lapte. Îl luam în casă și îl hrăneam eu. Dacă se făcea dolofan, urma să fie sacrificat în joia dinaintea Paștelui, ziua în care se făceau ouăle și cozonacii. Mereu mă rugam să nu se facă dolofan, el, tocmai acel miel.

Paștele erau mereu primăvara, cu pomi înfloriți, cu sălcii care aveau muguri, uneori și frunzulițe. Crenguțele de sălcii erau duse la biserică de Florii și aduse acasă sfințite. Bunica le împletea, făcând coronițe atârnate apoi deasupra porții, a ușilor, a icoanelor, ca să ne apere de rău și să ne binecuvânteze. Bunica și străbunica erau foarte credincioase. O credință genuină în cuvintele Evangheliilor, un fel de a trăi întru voia lui Iisus, care pentru mine a fost de la bun început Cel care mă iubește. Pururea Părintele meu. Păstorul cel Bun al sufletului meu. Cel care se afla în mintea și-n simțirea mea și cu totul secundar în altă parte, fie și în biserică. Oricum, odată ce era cu mine în toată clipa, era peste tot unde mă aflam. Era în tot și în toate. Această credință totală a fost un pic zdruncinată verbal în adolescența contestatară, dar zdruncinată cu mare rușine. Nici eu nu înțelegeam de ce le făceam pe plac altor copii de la oraș, care erau învățați să creadă doar în ceea ce văd cu ochii fizici. Dar am revenit repede la starea inițială de iubire pentru Iisus și de încredere că e mereu cu mine. Maternitatea nu a făcut decât să amplifice enorm credința aceasta, trecută în rugăciune, ca El să fie ocrotitorul veșnic al copilului meu.

Tarance incondeind oua de Luise Netoliczka - Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Postul negru din Vinerea Mare și pregătirile de sâmbătă

Bunicile mele țineau toate posturile. Fără cârtire, fără să se plângă. Cel al Paștelui era lung, iar rezervele de hrană sărăceau peste iarnă. Cele noi, în afara lobodei și urzicilor, nu se arătau încă. „Pita cu poame“ (pâinea cu prune uscate) era o masă de bază. În rest, ceea ce știm și azi, minus lintea, năutul și alte importuri de neconceput pe acea vreme. Așa cum de neconceput era faptul de a exista coșuri de gunoi. Plastic nu exista. Sticlele erau prețioase și se reciclau în gospodărie, la fel ca și hârtia. Toate resturile alimentare erau date animalelor de curte. Gunoiul menajer e o invenție urbană.

Paștele era de obicei în aprilie. În Săptămâna Mare chiar și copiii mâncau de post, fiindcă urma să luăm împărtășania. Eu credeam din tot sufletul că păcatele le mărturisesc oricum lui Iisus și Maicii Domnului. Iertarea și alinarea le așteptam de la ei și de la cei cărora le-am greșit. Bunicile nu m-au contrazis. Nici ele nu aveau prea multă încredere în religia instituționalizată pe care o credeau cam îndepărtată de învățătura lui Iisus. Dar niciodată nu discutau explicit despre asta. Urmau ritualurile bisericești așa cum erau ele. În rest, încercau să trăiască în frăție creștină cu semenii lor.

Vinerea, ziua cea mai grea, cea în care oamenii L-au ucis pe Cel ce a venit spre mântuirea sufletelor lor, era o zi de durere resimțită sufletește și fizic. O împletire de durere pentru Fiul omului și de rușine teribilă pentru lașitatea și cruzimea oamenilor Fiului. În timp mai dobândim și conștiința că facem asta ori de câte ori ucidem iubirea față de aproape, când facem rău cu voia noastră. Mare lucru nu se petrecea vinerea în gospodărie. Bunicile țineau post negru. Copiii mai puțin, sau după puteri. Nimeni nu ne cerea asta. Dar suferința aceea pentru păcatul deicidului trebuia resimțită și fizic.

Sâmbăta reîncepea munca de pregătiri pentru marea sărbătoare a Învierii. Pomii erau deja văruiți, la fel și porțile. Ulița din fața curții era curată-lună. În casă la fel. Dar toate acestea se făceau înainte de joia Paștelui. Hainele noi, sau măcar drastic primenite, curățate, erau toate pregătite în camera cea bună, fiindcă nu se cuvenea să apărem la Învierea Domnului cu haine vechi sau cu haine care nu erau perfect curate. Înnoirea naturii, a gospodăriei, a casei, a noastră a tuturor era o datorie strămoșească, indiferent cât de înstăriți sau de săraci erau oamenii. Iar eu am prins vremurile în care înstăriții dispăruseră prin naționalizare, cooperativizare, ba unii dispăruseră în închisori. Alții tot în celule se aflau, dar din motive de credință. Sâmbăta prepascală însemna pentru femei să facă crema pentru tortul pandișpan (blatul se afla în așteptare între ispitele cămării încă din Joia mare), drobul, supa, friptura. La capătul pregătirii bunătăților toți ne spălam în albie, rând pe rând, cu apă încălzită la foc. Orice urmă de murdărie trebuia lăsată în urmă. Găleți întregi de apă trebuiau cărate de la fântână și încălzite. Săpunul se făcea în casă, la fel ca și leșia pentru păr, un fel de șampon al zilelor noastre. Orice joacă sau muncă în zona noroiului, a pământului umed sau a bălegarului trebuia lăsată deoparte, ca să nu ne murdărim la loc.

Paștele în „ograda lui Lorinț“

Mergeam cu toții mai devreme la culcare, fiindcă urma să ne trezim pe la 3 noaptea, ca să mergem aproape de ora 4 la Înviere. Aceasta trebuia să fie înainte de răsăritul soarelui și se încheia la răsărit. Și în Ardeal așa s-a ținut până nu de mult, când s-a decis de mai marii bisericii să se desfășoare și la noi la miezul nopții. Cu excepția copiilor foarte mici, a celor aflați în neputință, nimeni nu lipsea. Se făcea slujba la porțile bisericii. Se aprindeau zeci și zeci de lumânări. Înconjuram biserica cântând „Hristos a înviat din morți!“. Urma o mică slujbă în biserică, după care mergeam acasă. Slujba mare de Paște se făcea pe la ora 10, când ne întorceam cu toții la biserică, dar nu oricum, ci îmbrăcați în hainele noi, cu coșul încărcat de bunătăți care urmau să fie sfințite, mai ales ouăle, pasca și cozonacul. Ouă trebuia să avem multe, fiindcă obiceiul locului era ca, după slujbă, oamenii să-și dăruiască între ei ouă roșii. Tacit era și o mică competiție pentru cine face ouă mai frumoase ca realizare artistică. Vrem, nu vrem, sărbătoarea era și o evaluare a hainelor pe care le purtam, însoțită de vorbe și priviri disprețuitoare la adresa celor care își ascundeau degeaba materialele mai sărăcăcioase din îmbrăcămintea de sărbătoare. Oamenii rămân oameni cu limitele lor, chiar și în zilele sfinte.

Învierea și masa de Paște erau cu toată familia, deci și cu părinții mei orășeni, minus tata care nu avea voie la Înviere, fiind ofițer în Armata română. Așa cum mama nu avea voie la Înviere sau la Crăciun în Hunedoara, căci era învățătoare în acel oraș. Eu am încălcat mereu interdicțiile. Cât am locuit în Hunedoara mergeam la Sâncrai, iar în București în cartierele mărginașe, cum era Berceni, unde locuiam.

După masa de Paște exista un obicei al satului care îmi era tare drag. Oamenii se adunau laolaltă în „ograda lui Lorinț“, fiecare cu coșul său cu ouă și bunătăți dulci pe care le împărțeau între ei. Nimeni nu mânca din merindele proprii. Le încercau pe ale altora. Parcă toți erau mai binevoitori și mai veseli decât oricând. Nu mai știu acum cât să pun asta pe seama mesajului Învierii și cât pe faptul că mâncaseră toți foarte bine, după un post îndelungat.

Mi-a plăcut mereu că oamenii din sat găteau împreună, împărțeau ceva făcut în casă, de mâinile lor. Știam că aceasta îi unește adeseori: la nunți, la botezuri, la înmormântări, la șezători, când lucrau împreună. Pe asta m-am bizuit când am înălțat troița din sat, în urmă cu patru ani, exact peste drum de ograda lui Lorinț. Nu știam încă ce biruitor devenise cateringul. În mintea mea, ograda lui Lorinț unea oamenii, fiindcă împărțeau bucatele făcute de ei, ca în pilda pâinilor și peștilor. În mintea mea, troița aceea a fost un prilej pentru noi toți să știm ce ne unește și că orice cruce poate să vestească Învierea sufletelor din starea lor de amorțire, de îngheț, să refacă un sens al comuniunii. Altminteri, e doar un ceremonial cu catering inclus.

Cătălin Avramescu, filosof

Lumina Învierii prin întunericul regimului

Pentru noi, copiii, Paștele era o sărbătoare seculară. Aș vrea să fiu bine înțeles. Știu bine ce este Paștele. Chiar și când eram copil aveam o idee. Noi, copiii, îi vedeam pe adulți agitându-se, ținând post și mergând la biserică. Dar pentru noi, copiii, toate acestea nu contau. Nu îi poți cere unui copil de 10 sau 12 ani să trăiască „fiorul tainei pascale“. Este ridicol. Să convenim, prin urmare, că Paștele însemna, pentru noi copiii, ouă roșii și o zi de joacă.

Cătălin Avramescu Arhivă personală

Și, în primul rând, lumină noaptea. În regimul Ceaușescu, nopțile erau negre ca smoala. Chiar și în vremurile mai bune, pe la începutul anilor 1970, iluminatul public era vai de capul lui. Cu excepția unor bulevarde principale din orașele mari, străzile erau luminate cu niște becuri chioare. După cutremurul din 1977 însă, situația s-a degradat de la an la an. În anii 1980 s-au adăugat și întreruperile de curent, din ce în ce mai frecvente pe măsură ce „Geniul Carpaților“ își punea în aplicare viziunile pseudo-economice. Ca rezultat, după ora 10 seara, cel târziu, practic toată lumea era în casă, cu lumina stinsă. Dacă nu o stingeai tu, ți-o stingea regimul, oricum. Iar dacă ieșeai pe stradă – motive nu prea aveai, nu era nimic deschis –, trebuia să iei cu tine o lanternă. Asta dacă găseai baterii.

Noaptea de Înviere era o fericită excepție. Nu, regimul nu instala becuri noi pe stâlpii de iluminat public. Ieșeau oamenii din case, se adunau în curțile bisericilor, la colțul străzilor cu lumânări. Orașele și satele ieșeau din amorțire. Pentru noi, copiii, era ca și cum universul ar fi ieșit din hibernare. Brusc, străzile noastre se civilizau. De la sfârșitul secolului al XIX-lea, introducerea iluminatului public a revoluționat nopțile omului european. Însă ceaușismul „multilateral dezvoltat“ ne-a adus din nou în Evul Mediu. Doar Paștele și Anul Nou ne mai înseninau nopțile.

Iată de ce Paștele însemna bucurie. O bucurie elementară, întreruptă de râsete de copii. Știu că unii se așteaptă la o rememorare pioasă a Paștelui – Înviere, Hristos, corpul mistic. Noi eram prea mici pentru așa ceva. Milioane dintre noi eram prea mici pentru așa ceva. Și acum este la fel. Reforma protestantă ar fi trebuit să ne învețe că Dumnezeu ne-a dat facultatea rațiunii pentru a înțelege planul divin. În copil, rațiunea este o aspirație doar, nu o realitate deplină. Iată ce ce copilul trăiește Paștele ca un copil și este firesc să fie așa.

Mă uitam la adulții adunați la biserică, ascultam cântecele corului, însă nu pricepeam nimic. Alergam pe lângă gard, să mă joc cu câțiva prieteni. A doua zi ne jucam ciocnind ouă vopsite. Unii dintre noi încercam să trișăm cu câte un ou de bibilică.

Au trecut decenii de atunci. Astăzi, când scriu acest text, am fost să depun dosarul pentru înscrierea la școală a băiețelului meu. M-au întrebat dacă îl înscriu la ora de religie. L-am înscris, pentru simplul motiv că altfel riscă să stea singur la bibliotecă. Nu îi faci asta unui copil de 6 ani. Mai bine să se plictisească cu colegii lui decât singur.

Este ceva aici ce nu pot să înțeleg. În fiecare an, pe toate canalele media, se discută solemn despre Paște. Pe undeva, este de înțeles. Este o sărbătoare religioasă importantă pentru milioane de oameni în țara aceasta. Dar ce este suspect este înregimentarea copiilor. Ce înțeleg ei din teologia pascală? Răspunsul simplu: absolut nimic. Atunci ce dorim când încercăm să îi aducem forțat în imagine, când le ordonăm să zâmbească într-o poză care nu este a lor?

Îmi lipsește Paștele copilăriei, acela care aducea lumină noaptea și râsete de copii pe uliță. Copiii sunt inocenți, să nu le cerem ce nu le este dat. Și mai cred că, în inocența lor, Paștele copiilor este mai autentic decât al teologilor de serviciu care ne fac morală în fiecare an, pe vremea aceasta, la televizor.

Radu Preda, teolog

PRIMA ÎNVIERE. „Esențialul credinței nu coincide cu fastul ei“

Prima Înviere din pandemie, la München, a fost pentru mine una dintre cele mai apăsătoare experiențe preoțești. Venisem cu avânt pastoral, cu dorința de a aduna oameni, de a întări o comunitate românească aflată, oricum, între muncă, dor și fragilitate. Dintr-odată, totul a fost oprit. Brutal. Ca și cum cineva ar fi scos slujirea din priză. Orașul era golit, poliția pe străzi, interdicțiile se înmulțeau, iar peste toate plutea o stare de sfârșit de lume. Nu se știa mai nimic sigur. Tocmai de aceea circulau tot felul de zvonuri și conspirații. Când cunoașterea lipsește, delirul se instalează repede. Oamenii reacționau omenește: disciplinat, dar speriat. Respectau regulile, însă cu neliniștea celui care nu înțelege cât va dura proba și unde se va opri răul. Nu puteau pleca în țară, nu-i puteau vedea pe ai lor, vaccinurile erau încă în faza pre-comercială, iar veștile despre bolnavi și chiar despre morți dădeau întregii atmosfere o gravitate imposibil de cosmetizat. Pentru un preot, dificultatea era dublă: trebuia să rămâi sprijin, deși și tu respirai același aer al incertitudinii. Nici din interiorul vieții bisericești nu venea mai multă limpezime. La fața locului, dubleta SS părea complet debusolată. Serafim îi îndemna pe preoți la slujbe clandestine prin casele credincioșilor, în vreme ce Sofian își continua nestingherit construcția la centrul lui și al familiei sale, profitând de faptul că sectorul edilitar nu era lovit de aceleași limitări. Imaginea era rea și moral, nu doar administrativ: poporul stătea în frică și izolare, iar sus nu se vedeau nici criterii ferme, nici unitate, nici gravitatea sobră cerută de împrejurări.

Radu Preda FOTO Mediafax

 În acest context, primul Paști al pandemiei m-a obligat să înțeleg mai limpede ce rămâne din Înviere când aproape tot decorul ei comunitar este suspendat. Ce înseamnă „Hristos a înviat!“ când oamenii lipsesc, când apropierea devine risc, când bucuria însăși pare pusă între paranteze? Atunci am văzut mai bine că esențialul credinței nu coincide cu fastul ei. Prima comunitate a Învierii s-a născut și ea în teamă, în închidere, în neînțelegere. Ușile erau încuiate și atunci. Numai că Hristos a intrat oricum.

Privind în urmă, aceea nu a fost cea mai luminoasă Înviere în sens festiv. A fost însă una dintre cele mai adevărate. Fiindcă a spulberat iluzii, a demascat improvizații și a redus totul la întrebarea decisivă: ce mai vestești când nu te mai poți sprijini pe rutină, pe triumfalism, pe mulțime, pe instituție? Pentru mine, răspunsul a fost simplu și greu deopotrivă: îl vestești pe Hristos Cel înviat, tocmai atunci când lumea întreagă pare să funcționeze ca o anticameră a fricii.

Florin Bican, scriitor

„Ideea unei insule pe care se mănâncă doar ouă roșii și cozonac mă cam speria“

În copilăria mea, Paștele venea fără cadouri. Spre deosebire de Moș Crăciun, iepurașul-cel-de-daruri-aducător nu exista pe atunci. Sau nu auzisem eu de el. Fără frisonul așteptării darurilor, nu simțeam că momentul pascal e pentru mine. Și nici nu-mi era clar despre ce anume este acest moment. Sigur, auzeam frecvent oamenii mari înjurând de Paștele matern, dar asta nu făcea decât să-mi sporească nedumerirea, la fel ca aluziile misterioase la „Paștele cailor“. Am crezut o vreme că Paștele are legătură cu Insula Paștelui, despre care aflasem din serialul de aventuri „Căpitanul Val-Vârtej“. Dar ideea unei insule pe care se mănâncă doar ouă roșii și cozonac mă cam speria.

Florin Bican Arhivă personală

Știam că Paștele are legătură cu biserica, dar această legătură mi se părea la fel de inexplicabilă ca cea cu insula omonimă. În preajma Paștelui eram trimis discret la biserica din cartier, cu o vecină, să mă împărtășesc. Și eram sfătuit, la fel de discret, să nu mă laud cu asta la școală. Mie mi-ar fi plăcut să mă laud, dar chiar nu pricepeam cu ce m-aș fi putut lăuda. La biserică nu se întâmpla nimic spectaculos. Pentru că nici colegii din cartier pe care-i întâlneam uneori la împărtășanie nu se lăudau, tăceam și eu molcom. Oricum, cu ocazia acestor întâlniri ne prefăceam instinctiv că nu ne cunoaștem, deși nu primisem instrucțiuni explicite în acest sens.

Eram totuși bucuroși că ieșiserăm din casă, măcar până la biserică, pentru că în perioada pre-pascală, și în bloc, și la școală, circula zvonul că evreii fură copii să facă pască din sângele lor. Pe tovarășa învățătoare nu aveam curajul s-o întrebăm dacă zvonul e adevărat. Părinții nici nu-l infirmau, nici nu-l confirmau, dar profitau de el ca să ne mai adune de pe străzi. Pentru că nu știam cine – sau ce – sunt evreii, dar ne era clar că operează numai în afara programului de școală, după ore veneam glonț acasă, unde rămâneam cuminți până când se făcea iar timpul de mers la școală. Săptămâna de dinainte de Paște trecea greu pentru noi, mai ales dacă în familie se postea.

La masă, „pe coordonatele unui Paște al cailor“

Duminica Paștelui debuta într-o atmosferă solemnă, inexplicabilă pentru mine. Luam micul dejun în sufragerie, însă nu înainte de a lua „paștile“, niște cubulețe de pâine stropite cu vin, pe care ni le aducea, înfășurate într-un șervețel, tot vecina cu care fusesem la împărtășanie. Înainte să le iau trebuia să mă închin. Ciocnitul ouălor era pentru mine partea cea mai amuzantă. Spuneam cu convingere „Cristos a-nviat!“ și „Adevărat a-nviat!“, după caz. Și mă bucuram când câștigam – adică rămâneam cu oul nespart.

După micul dejun aveam voie să ies la joacă, dar numai după ce eram „îmbrăcat frumos“ – adică cu haine incomode, de culori mai degrabă deschise, pe care știam că, dacă le murdăresc, e de rău. Și se murdăreau foarte ușor. De regulă mi-ar fi fost rușine să ies din casă îmbrăcat așa, dar pentru că și ceilalți copii din bloc erau „îmbrăcați frumos“, treceam neobservat. De jucat, nu ne prea puteam juca, de frică să nu ne murdărim. Așa că, atunci când ne chemau părinții la masă, reveneam de afară fără mari regrete.

La masa de prânz, încercam să contrabalansez solemnitatea inexplicabilă și ușor apăsătoare a momentului transferând scena pe coordonatele unui Paște al cailor. Îmi imaginam niște căluți „îmbrăcați frumos“ stând la masă și ciocnind ouă, așa cum făceam noi. Asta mă binedispunea de fiecare dată, dar buna mea dispoziție se împotmolea curând în meniul oficial, care consta dintr-o constelație de mâncăruri care nu-mi plăceau: ciorbă de miel, drob de miel, stufat de miel, friptură de miel. Desertul era la fel de puțin atrăgător pentru mine: cozonac și pască. Mă întrebam cu ce fel de sânge o fi fost făcută pasca, dar niciodată nu formulam întrebarea cu voce tare.

Și tot timpul aveam senzația că Paștele e despre cu totul alte lucruri, dar habar n-aveam despre ce lucruri anume. De-abia mai târziu, mult, mult mai târziu, am aflat că Paștele e despre lucrurile pe care le-a făcut Iisus. Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris.

Ion Bogdan Lefter, scriitor

„Frământător de cozonaci“ pentru două familii

Bucureștean fiind din naștere, fără bunici sau alte rude la țară, n-am avut parte de vechile tradiții de-acolo, din „vetrele satelor“. Însă marile sărbători religioase ori laice sunt de mult răspândite în întreaga populație, așa încât le-am „împărtășit“ și-n Capitală. Încă din „copilăria mică“ am rămas cu bucuria Crăciunului și-a Paștelui. În decembrie – bradul împodobit cu globuri și cu alte mici ornamente (dar nu atât de variate ca mai încoace, ca-n ziua de azi!), dar mai ales cu bomboanele de pom de pe-atunci, fondante alungite, învelite în stanioluri divers colorate; aprinderea lumânărilor și a artificiilor din brad în seara de Ajun, pe 24 ale lunii, cînd cântam, toată familia, colinde; și – bineînțeles! – darurile aduse de Moș Crăciun și lăsate sub pom, după ce în dimineața zilei de 6 decembrie găsisem cadouri mai mici în ghetele sau în pantofii „făcuți“ cu grijă în seara de 5 (încălțămintea, nici pe departe așa de diversă ca azi, era doar din piele și trebuia dată din când în când cu cremă de ghete vândută în cutii metalice rotunde, întinsă pe suprafețe cu o periuță și pe urmă, după ce se usca, transformată în lustru cu o perie moale; am prins și meseria de „lustragiu“, am văzut câțiva prin centrul Bucureștiului, însă n-am apucat să apelez la serviciilor lor înainte ca ei să... dispară).

Ion Bogdan Lefter FOTO Mediafax

Iar de Paște, cam prin aprilie-mai – mersul la biserică pentru Înviere, apoi întoarcerea la masa pregătită acasă, ciocnitul de ouă roșii sau vopsite în alte culori, tot tacâmul, adică... bucatele de sezon, cu primele verdețuri de primăvară. Religioase amândouă sărbătorile, de Nașterea și de Învierea Domnului, totuși fără excese cucernice nici în familia noastră extinsă, nici în raza mea largă de percepție, în mediile intelectuale și în mai toată populația, într-un echilibru pe care-l prețuiesc mult. La slujbele din Săptămâna Mare și la cea de Înviere, începută mult înainte de miezul nopții, participau și-atunci, ca și azi, enoriași puțini, poate că destui cât să umple bisericile, însă în procent mic din întreaga populație, în timp ce către miezul nopții se-aduna și atunci, ca și acum, lume destul de multă de prin cartiere. Stăteam și stăm cam jumătate de oră sau trei sferturi de oră, când iese mai întâi Lumina adusă de persoanele care au preluat-o de la preoți, de la altar, și oamenii de-afară își aprind unii de la alții lumânările aduse de-acasă, apoi la prima parte a slujbei oficiate în aer liber, în fața bisericii, pînă la ritualele rostiri „Hristos a înviat!“ ale parohilor, urmate de răspunsurile „Adevărat a înviat!“ ale corului credincioșilor.

„Obiceiuri vechi și soluții mai recente“

Și pentru Crăciun, și pentru Paște se făceau în familie pregătiri serioase: aprovizionări, pregătirea mâncărurilor și mai ales coptul de cozonaci, iar pentru Paște și de pască, plus vopsitul ouălor. Responsabilă a fost timp de decenii Ica, bunica mea maternă, care a locuit cu noi de când Icu, bunicul, s-a stins la 69 de ani, când eu aveam 12, ea supraviețuindu-i peste două decenii și jumătate, până la 95. Și-am jucat și eu un rol important: după ce am mai avansat un pic către adolescență și-am prins putere, în timp ce Ica îmbătrânea, am devenit „frământătorul“ de aluat pentru cozonacii și pasca pe care Ica le făcea pentru două familii, a noastră și a celeilalte fete a ei, cu nepoți și-aici, și-acolo, deci era ceva producție: un vailing (lighean mare și adânc, numit așa din Banatul în care bunicii trăiseră câteva decenii și unde se născuse mama mea) în care se puneau făină și drojdie (care apărea și ea în magazinele alimentare înaintea sărbătorilor religioase!) și Ica adăuga treptat câte o lingură-două de unt topit, pe măsură ce se absorbeau cele de dinainte în timp ce eu frământam aluatul. Întotdeauna seara. La început părea simplu, anticipam vitejește o operațiune ușoară, dar pe parcurs se-ngroșau și aluatul, și gluma (apropo: nu existau pe-atunci mixere)! La sfârșit se acoperea vailingul cu un ștergar de pânză și se lăsa să crească, să se umfle peste noapte. Ieșeau mulți cozonaci cu stafide, cu nucă sau cu cacao și multe „păști“ de trei feluri, cu ciocolată (cremă tot de cacao), cu smântână (făcută și ea cu o cremă dulce, cu zahăr) și cu brânză de vaci și stafide. Delicioase, căci Ica a fost una dintre multele-puținele „campioane mondiale“ în materie de gătit în general și de cozonaci și pască în special.

Ouăle se vopseau, tot ca și-n prezent, în cutii de conserve transformate în recipiente cu apă în care erau dizolvați coloranți (și ei „din comerțul socialist“, prafuri în pliculețe pe care erau imprimate ouă colorate, marfă pentru sărbătorile creștine vândută la vremuri ateiste). Poate că în copilăria mea mai exista răbdare pentru încondeierea cu pensule mici, însă ce-mi amintesc foarte bine – și poate că se mai practică și-acum – e soluția frunzulițelor de pătrunjel, dar se puteau aduce și din copacii de pe străzi – ținute lipite de ouă cu înveliș de tifon sau cu... ciorapi de damă „tradiționali“, încât, după ce fierbeau un pic în cutiile de conserve cu coloranți și se îndepărtau „pansamentele“, ouăle rămâneau cu frunzulițele albe pe fond roșu sau albastru sau galben sau verde. Obiceiuri vechi și soluții mai recente. Probabil că folcloriștii, cum li se zicea până-n 1989, etnologii și antropologii culturali de azi interpretează savuros atari improvizații mai mult ori mai puțin „creștinești“...