Video Cum au fost construite minunile ingineriei antice. Dunărea și munții, mutați pentru Podul lui Traian și Sarmizegetusa Regia
0Două dintre cele mai impresionante monumente ale Antichității de pe teritoriul României, Podul lui Traian de la Drobeta și Sarmizegetusa Regia, continuă să uimească și după două milenii prin amploarea lucrărilor și soluțiile ingenioase alese de constructorii antici.
Construcția templelor din Sarmizegetusa Regia și a Podului lui Traian peste Dunăre au necesitat eforturi impresionante într-o epocă în care marile lucrări erau realizate fără tehnologia modernă.
La aproape două milenii de la înființarea lor, cele două locuri (primul reprezentativ pentru istoria dacilor, iar celălalt pentru moștenirea romană) continuă să uimească prin amploarea lucrărilor, ingeniozitatea soluțiilor tehnice și misterele legate de felul în care au fost ridicate.
Aflată la peste 1.000 de metri altitudine în Munții Șureanu, într-un ținut care în prezent oferă condiții climatice mai puțin prielnice locuirii, Sarmizegetusa Regia s-a dezvoltat începând din secolul I î. Hr., devenind una dintre cele mai mari așezări antice de pe teritoriul României. Centrul său de putere l-ar fi reprezentat zona sacră, ocupată în prezent de cele mai vizibile terase ale sale, pe care vizitatorii descoperă ruinele unor edificii religioase antice.
Munții, neteziți pentru construcția Sarmizegetusei Regia
În jurul așezării de la Grădiștea Muncelului au fost identificate sute de terase și platforme artificiale, folosite de antici pentru a-și așeza gospodăriile și cătunele izolate. În secolul XX, oamenii de știință au observat că pe dealurile care înconjurau situl, în zona de vest, sud și est, la poalele Sarmizegetusei, se aflau cel puțin 100 de terase artificiale, însă cercetările recente realizate cu tehnologia LIDAR de scanare și cartografiere a terenului au dus la identificarea mai multor astfel de edificii.
„Setul nostru de date arată că aproximativ 430 de terase și platforme de case au fost amplasate numai pe dealul Grădiștea Muncelului, extinzând semnificativ estimările anterioare privind întinderea și densitatea acestei așezări. Analiza densității nucleului demonstrează nu numai că, de departe, cea mai mare concentrare de activitate a fost în zona de la vest de deal, dar și că această zonă de așezare de mare densitate se extinde mai spre nord, dincolo de acel deal, pe versanții sudici ai dealului Muncelu, în zona Fețele Albe și Șesul cu Brânză. Acest lucru aduce potențiala întindere totală a Sarmizegetusei Regia la aproximativ 650 de terase și platforme de așezări antice”, arătau cercetătorii Ioana A. Oltean și João Fonte, în studiul „Microtopografii ale așezărilor montane dacice și ale tendințelor de agregare comunitară în Munții Orăștiei, România”.
În Sarmizegetusa Regia, dar și în alte așezări dacice, ca Fețele Albe, Vârful lui Hulpe, Costești sau Piatra Roșie, anticii au netezit pantele din munți, transformându-le în terase, unele supraetajate, întărite de ziduri de susținere care, potrivit arheologilor, puteau atinge 12–14 metri (în cazul Terasei a XI-a din Sarmizegetusa Regia).
„În mod obișnuit, pornindu-se de la forma variabilă a unei terase naturale, s-a procedat la excavarea pământului și a stâncii dinspre deal a terasei naturale și la depunerea acestora în marginea dinspre vale. Când excavația ajungea, în partea dinspre deal, la nivelul superior al stâncii, nu era oprită, ci continua încă 0,5–1 metru adâncime, pentru că micașistul rămas fără copertină devenea sfărâmicios sub acțiunea agenților stratosferici. Pentru a se evita o astfel de situație, orizontala terasei era calculată de așa manieră, încât să permită protejarea rocii native cu o copertină din pământ galben tasat, așezat pe ea, iar peste el era așezat pământ obișnuit. Pe acest ultim strat urmau să se ridice construcțiile”, arătau arheologii Ioan Glodariu (1940–2017, fost șef al șantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia în anii ’80), Eugen Iaroslavschi și Adriana Rusu, în volumul „Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei” (1988).
Marile terase din Sarmizegetusa, sprijinite de ziduri uriașe
La capătul dinspre vale al teraselor, pentru consolidarea umpluturii, straturile de pământ și piatră erau așezate alternativ, iar pământul brun era amestecat cu argilă, pentru a-i spori rezistența.
La Sarmizegetusa Regia, sute de mii de metri cubi de pământ și piatră au fost excavați pentru amenajarea teraselor, cu lungimi și lățimi de zeci de metri, realizate prin netezirea unor mici terase naturale și a versanților. Terasele IX, X și XI din Sarmizegetusa Regia, pe care au fost ridicate marile temple, erau susținute, dinspre deal și din părțile laterale, de ziduri puternice, menite să prevină alunecările de teren.
„Cele trei terase sunt etajate și, de fiecare dată, terasa inferioară este mai lungă decât cea aflată deasupra ei, astfel că zidul de susținere a terasei superioare îndeplinea, concomitent, și funcția de a o proteja pe cealaltă. Dispunerea în trepte a celor trei terase, închise de puternicele și impozantele lor ziduri albe de calcar, trebuie să fi fost impresionantă, amintind, cu păstrarea proporțiilor, imaginea Pergamului antic”, informa arheologul Ioan Glodariu, cu o activitate de peste 40 de ani în cercetarea așezărilor dacice.
Terasa a XI-a, pe care au fost descoperite cele mai multe temple, avea o lungime de peste 200 de metri și o lățime de circa 50 de metri și a fost sprijinită de mai multe ziduri.
„Cel mai puternic zid de susținere se află pe latura de sud a terasei a XI-a, amenajată în trei etape succesive. Înălțimea finală a zidului de susținere a terasei nu putea fi în Antichitate mai mică de 12–14 metri. Totodată, terasa era protejată pe latura de nord de un alt zid”, arăta arheologul Ioan Glodariu.
Specialiștii au estimat că peste 100.000 de metri cubi de umplutură au fost folosiți numai la amenajarea terasei pe care se află marele sanctuar circular, soarele de andezit și ruinele altor cinci temple de calcar și andezit.
Materialele de construcție aduse de la zeci de kilometri
Ruinele unor temple din Sarmizegetusa Regia stârnesc și ele uimirea față de modul în care au fost construite. Materialele de construcție au fost aduse de la cariere aflate la zeci de kilometri. Potrivit unor istorici, aproape 20.000 de metri cubi de piatră provenită din cariera de la Măgura Călanului au fost folosiți la construcția cetăților dacice, unele aflate la distanțe de peste 50 de kilometri.
Blocurile de calcar tăiate și șlefuite la Măgura Călanului compuneau zidurile puternice ale cetăților dacice ori au fost folosite la construcția unor terase, turnuri, trepte, drumuri pavate și sanctuare. La Măgura Călanului (video), erau fasonate cu dălțile, șlefuite și sortate. Apoi erau încărcate, iarna, în sănii trase de boi, pentru a fi urcate în munți.
La construcția templelor din Sarmizegetusa Regia, dacii au folosit andezit cenușiu, o rocă vulcanică dură, provenită de la cariera de la Cozia, aflată la peste 50 de kilometri distanță de capitala dacilor. Din andezit au fost realizate și discurile de aproape trei tone, prezente în structura templelor antice, coloanele, vasele mari de cult, tamburii și faimosul „soare de andezit” din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia.
„După toate probabilitățile, andezitele au fost aduse în sit ca discuri și coloane deja finisate, deoarece nu se găsesc, în incinta cetății, fragmente și rebuturi rezultate în urma cioplirii. Există, totuși, dovezi că cea mai mare parte din coloanele de andezit au fost sparte intenționat, iar fragmente din aceste coloane se regăsesc fie împrăștiate întâmplător prin materialul de umplutură al teraselor, fie ca moloane constituente ale zidurilor cetății”, arăta dr. Iulian Olteanu, în „Studiul privind componentele litice din ansamblul cetății dacice Sarmizegetusa Regia” (2019).
Controversele discurilor de andezit
Unii specialiști apreciază că transportul marilor discuri de andezit putea fi făcut pe râurile Mureș și Strei, până la poalele munților.
De aici, el continua pe uscat, pe ultimii câteva zeci de kilometri spre Sarmizegetusa Regia și Pustiosu, necesitând o mobilizare impresionantă de forțe. Rolul discurilor de rocă vulcanică alese pentru temple a stârnit de-a lungul timpului controverse.
„Am vrea să înțelegem de ce a trebuit de tăiat cu eforturi colosale, chiar și pentru tehnologiile moderne, neimaginabil de dura piatră de Uroi, când pentru niște construcții din nuiele și lut se putea sclipi și un fundament din șisturi de munte, tot foarte rezistente? De ce a trebuit terasat un spațiu de câteva mii de metri pătrați, de ce a trebuit clădit pe roca de munte 5–10–15 metri de lut și nisip, iar construcția cu destinație religioasă de pe acest fundament urieșesc să fie din lemn fețuit cu lut? Doar ipoteza că aceste pietre colosale, extraordinar de dure, pe care mileniile nu le ating, sunt prototipul sau paralela ideii spiritului a dacilor, poate scoate perdeaua misterului de pe aceste construcții colosale, executate în zone cu atâta intemperie și cu atâtea prăpăstii adevărate, în munți adevărați”, nota omul de știință Andrei Vârtic (1948 - 2009), care le-a cercetat în anii ’90.
De profesie fizician, publicistul Andrei Vârtic prezenta ipoteza că andezitele aduse la Sarmizegetusa Regia erau „roci magnetice” căora dacii le acordau o importanță spirituală.
Dunărea, deviată pentru construcția Podului lui Traian
Regiunile istorice ale Banatului, Olteniei și Transilvaniei sunt împânzite de rămășițele edificiilor antice din secolele II și III, perioada în care aceste locuri au fost cuprinse în Imperiul Roman. Unul dintre cele mai spectaculoase monumente ale Antichității, ale cărui vestigii s-au păstrat pe teritoriul României, este Podul lui Traian de la Drobeta Turnu Severin.
Podul peste Dunăre a fost proiectat de arhitectul Apollodor din Damasc și a fost construit între anii 103 și 105. Pentru construcția sa a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută de la cursul normal, cu ajutorul unui braț mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizați cei 20 de piloni ai podului, care măsura peste un kilometru.
Istoricul Dumitru Tudor arăta că arhitectul antic Apollodor a ales ca loc de construcție a podului de 1,1 kilometri albia Dunării din fața actualului oraș Drobeta Turnu Severin, datorită avantajelor tehnice pe care le prezenta Insula Șimian, aflată în aval, și nu din considerații de natură militară sau economică.
„Este știut că arhitecții romani fundau picioarele podurilor de piatră în albia marilor fluvii numai prin sistemul abaterii apei, pentru ca zidăria să poată fi ridicată pe uscat. Ca această metodă să poată fi aplicată, era necesar ca în punctul respectiv să se sape un canal de deviere totală sau parțială a apei”, nota istoricul.
La Porțile de Fier, aflate în amonte, la 15 kilometri de viitorul pod, romanii au construit un canal de navigație pentru a adânci Dunărea pe o lungime de circa trei kilometri, astfel încât navele lor să traverseze în siguranță prin cel mai periculos loc al fluviului. Același sistem de deviere a fost folosit și la construcția podului.
„Dacă la Porțile de Fier s-a săpat un canal cu totul nou, pe un teren virgin, la podul lui Traian s-a lărgit un vechi braț al Dunării, ca pe el să fie abătută cea mai mare parte a apelor de pe albia principală. Brațul mort de pe malul iugoslav este și azi plin cu apă, pe o lungime de circa 6 kilometri. Cu ajutorul unui dig puternic, Apollodor a avut posibilitatea să devieze pe acest braț cea mai mare parte din debitul apei fluviului de pe albia principală a Dunării. Prin alte canale de deviere s-a folosit, de asemenea, și de existența unui puternic banc de nisip (o prelungire a insulei Șimian), care apare și azi în timpul scăderii cursului apei”, nota academicianul Dumitru Tudor.
Cum au fost construiți pilonii podului
Acesta adăuga că fiecare picior al podului avea lățimea de 18–19 metri, lungimea de 33–34 metri și era prevăzut, spre amonte și aval, cu „colțari” pentru despicat curentul apei. Felul cum au fost zidite, cu temeliile înfipte în albia fluviului, arăta că fundarea lor s-a făcut numai pe fundul secat al Dunării.
Potrivit istoricului, în 1909 s-ar fi putut afla exact cum au fost fundate picioarele Podului lui Traian, pentru că două dintre ele au fost demolate până la temelii. Numai că inginerul care a condus lucrarea nu a publicat observațiile făcute.
„Atunci când a început dărâmarea, el a întâlnit straturi groase de zidărie lucrată cu cărămidă, apoi un miez puternic din piatră spartă, legată cu mortar de var, iar la baza picioarelor fuseseră așternute mai multe straturi de blocuri din calcar, legate între ele într-o perfectă orizontalitate. Așezarea acestor blocuri era posibilă sub nivelul apei numai pe albia uscată”, nota Dumitru Tudor.
Ingineria romană de la baza podului
Blocurile erau legate între ele cu bare de stejar, foarte bine conservate, iar în jur existau urme de cofraje și incinte din piloni de lemn, etanșate cu ciment roman adus din Italia. O parte dintre blocurile și pilonii descoperiți atunci s-au păstrat la Muzeul „Porțile de Fier” din Drobeta Turnu Severin.
„În legătură cu enigma construcției picioarelor podului lui Traian, ajungem la următoarele concluzii, sprijinite și pe recomandările făcute de arhitecții romani: mai întâi, Apollodor a abătut cel puțin două treimi din volumul Dunării pe brațul sudic al fluviului. Unele picioare au fost construite direct pe uscat, pentru altele însă s-au folosit metode speciale. Acolo unde încă mai curgea apă, s-au ridicat în albia Dunării țarcuri de mărimea 40 x 26,68 m, din piloni înalți de 3,62 m, înfipți puternic în pământ. Între pereții dubli ai acestor țarcuri s-a turnat ciment natural (pozzolana), adus din Italia. Apa izolată în aceste țarcuri, prin întărirea cimentului, a fost apoi evacuată cu ajutorul diferitelor pompe de care dispuneau romanii (tympanum, cochlea etc.)”, arăta istoricul.
Romanii au construit apoi un alt țarc din piloni, au curățat și săpat fundul albiei, apoi au turnat un strat de beton. Peste el au așezat blocuri de calcar tăiate egal, fixate între ele cu lemn de stejar și bare metalice. Deasupra acestei temelii au ridicat miezul pilonului, din piatră și mortar, apoi partea din cărămidă care susținea podul.
„Natural, o atare zidire a solicitat importante forțe de muncă și materiale de construcție. Inscripțiile întâlnite pe cărămizile din zidăria podului ne arată că numai pentru pregătirea acestui material de construcție s-au folosit o legiune și trei corpuri auxiliare, aproximativ 8.000–9.000 de soldați. Toată piatra a fost extrasă din faliile malurilor Dunării, care se găsesc azi pe flancurile barajului de la «Porțile de Fier». Transportul s-a făcut, în aval, cu corăbiile, până la șantierul de lucru”, explica profesorul universitar, în 1970.
Potrivit istoricului, blocurile mari de piatră, de 800–1.000 de kilograme, au fost ridicate cu macarale și coborâte de pe corăbii la baza picioarelor podului, fapt indicat de orificiile trapezoidale săpate în suprafața blocurilor, folosite pentru prinderea cârligelor scripetelui.
Bârnele de stejar, aduse din pădurile seculare ale dacilor
Deși podul a fost distrus în secolul al III-lea, în afara pilonilor de piatră, și alte părți din structura sa au rezistat. Cel puțin o grindă de stejar s-a păstrat din podul antic de la Drobeta - Turnu Severin, ridicat din ordinul împăratului Traian, în vremea războaielor daco-romane.
„Stejarul folosit la podul de peste Dunăre n-a fost adus din sud-vest, cum se crede, ci din nordul Dunării. Deci, la construirea podului, Traian trebuie să fi fost stăpân — cel puțin în parte — pe regiunea colinelor din Oltenia sau Banat, unde creștea asemenea stejar și era ușor de adus”, arăta inginerul Ion Florescu, în Revista pădurilor (1967).
Unii istorici susțin că, în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Traian pe tronul Imperiului Roman, podul a fost distrus parțial, de teamă ca el să nu fie folosit de dacii răzvrătiți.
În 1909, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigația. În 1932, erau 16 stâlpi rămași sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost identificați de arheologi. În prezent se pot vedea primul și ultimul stâlp pe malurile Dunării. Ruinele podului de la Drobeta - Turnu Severin au fost declarate monument istoric.
Se încarcă comentariile...
