Copilărie în deportare: „Nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe. M-am trezit țipând că nu vreau să mănânc pământ“

O fetiță a cărei familie a fost deportată în anii ’50 a povestit ce a însemnat pentru ea copilăria petrecută departe de casă.

Primele adăposturi din Bărăgan Colecție Asociația foștilor Deportați în Bărăgan, Timișoara

„Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe. Mă jucam cu sora mea și cu ceilalți copii care se aflau în aceeași situație…“, a povestit Raluca Moise (născută Burileanu) într-un interviu realizat de Raluca Băceanu pentru Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet.

Iarna anului 1953 a fost una grea. „A nins mult, iar căsuța noastră a fost acoperită în întregime cu zăpadă, astfel încât câinele nostru, Azorică, urca până la coș, că acolo era mai cald. Tata a trebuit să sape un tunel ca să dea mâncare animalelor,  iar eu m-am trezit într-o noapte țipând că nu vreau să mănânc pământ, întrucât o bucată de tencuială din tavan, din cauza infiltrării umezelii, a căzut peste pătuțul în care dormeam eu…“

În primele zile după deportare, au primit două rogojini. „Și noi, eu și cu sora mea, stăteam în șifonier când ploua ca să ne adăpostim. Și vaca ne dădea laptele, în rest nu aveam nimic de mâncare. Și mama, bunica, se duceau în oraș, erau patru kilometri și jumătate până acolo și au mai vândut din lucruri ca să ne poată întreține… Odată, îmi amintesc niște evenimente cu mama, ducându-se la târg cu un curcan ca să-l vândă, să facă rost de bani,  și era iarnă, era viscol, a ținut curcanul în paltonul ei, ca să nu moară, să îl poată vinde. Da, sînt lucruri triste pe care le-am trăit acolo...“, a povestit Raluca Moise.

Mii de oameni au fost alungaţi de comunişti din satele lor mândre şi frumoase în pustiul Bărăganului, unde creșteau doar ciulini.  Pentru ei, acest ţinut arid a devenit „domiciliu obligatoriu“, singura lor vină fiind că nu se încadrau în tiparele comuniste.

Domiciliul obligatoriu a fost o pedeapsă inventată de sistemul opresiv comunist care a urmărit dislocarea a întregi comunităţi rurale ai cărei membri erau consideraţi periculoşi pentru noua orânduire, dar şi de prelungire a unei pedepse privative de libertate în cazul unor deţinuţi politic.

Istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spune că domiciliul obligatoriu a fost, în arsenalul represiv al comunismului, o măsură de inspiraţie pur stalinistă. Ea a urmărit, într-o primă etapă, dislocarea unei întregi comunităţi rurale, din raţiuni de „securitate a statului“, fiind urcate în noaptea de Rusalii a anului 1951 în vagoane de marfă nu mai puţin de 40.320 de persoane, respectiv 12.791 de familii, considerate a fi periculoase, din zona Banatului, şi trasportate în locuri izolate şi pustii din Bărăgan, unde au apărut astfel noi aşezări. Listele se întocmiseră în cel mai mare secret, iar bănăţeni de origine germană, alături de tot atâţia români din categorii socotite ostile regimului, au fost deportaţi din casele lor, pentru o perioadă de cinci ani.