A murit Teodor Stanca, cel care a condus revolta studențească din 1956. Regretul său a fost că torționarii n-au fost condamnați
0Teodor Stanca și-a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții în închisorile comuniste și în lagărele de muncă, pentru că s-a solidarizat cu revolta studenților din Ungaria.
Teodor Stanca era în 1956 student în anul V la Institutul Politehnic din Timişoara. În ţara vecină, Ungaria, studenţii luptau împotriva ocupaţiei sovietice. Ceea ce începuse ca o demonstraţie paşnică s-a sfârşit într-o revoluţie violentă, în urma căreia au murit 2.500 de maghiari, dar şi sute de soldaţi sovietici.
În România, dar mai ales în partea de vest, populaţia maghiară era bine reprezentată, ţinând românii la curent cu ceea ce se petrecea în Ungaria, iar de la postul de radio Budapesta se aflau ultimele noutăţi despre mişcările de stradă, care prin amploare şi program au căpătat un caracter revoluţionar.
Mişcările din Ungaria au trezit sentimente de simpatie în rândul studenţilor din ţara noastră. „Nici noi nu o duceam mai bine şi studenţii aveau propriile lor nemulţumiri“, a povestit într-un interviu acordat cotidianului Adevărul Teodor Stanca.
„Căminele studenţeşti erau insuficiente şi insalubre, hrana puţină şi de proastă calitate, bursele studenţeşti erau acordate pe criterii politice, iar programa şcolară supraîncărcată cu materii şi activităţi inutile. „Noi nu eram nici străini şi nici indiferenţi faţă de situaţia grea prin care trecea ţara. În schimb, propaganda încerca să ne facă să credem că suntem foarte fericiţi, iar acest lucru noi nu îl mai acceptam“, rememora fostul lider al studenţilor.
„Se vorbea doar de Ungaria“
Evoluţia în forţă a evenimentelor din Ungaria a trezit interes în rândul populaţiei din întreaga ţară şi, în special, în zona mai apropiată cum era Banatul. Oamenii îşi legau speranţa de o oarecare schimbare.
„Ne-am gândit atunci ce puteam face, care e menirea noastră: să fim doar solidari moral cu cei din Ungaria sau să ne şi exprimăm printr-o serie de manifestări. Şi aşa s-a născut ideea de a vedea care este spiritul studenţilor din Timişoara, cât putem conta pe ei, dacă decidem să ieşim în stradă sau să găsim alte forme de manifestare. Aşa am decis să ţinem o adunare studenţească la data de 30 octombrie la Facultatea de Mecanică“, îşi amintea el.
S-a constituit un grup de iniţiativă compus din Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu şi Heinrich Drobny, care a decis cum să acţioneze şi cum să mobilizeze studenţii din celelalte facultăţi. „Am trimis mai multi colegi, peste tot, care să anunţe că va avea loc o adunare studenţească pe data de 30 octombrie, ora 14.00, la Facultatea de Mecanică. Totodată, s-a hotărât să pregătim şi un memoriu în care să definim revendicările studenţilor pentru ameliorarea situaţiei politice şi sociale din ţara noastră. Responsabilitatea privind elaborarea acestui document mi-a revenit mie“, spunea Stanca.
Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, trimişi la negocieri
Cum la adunare au fost prezenţi studenţi din tot centrul universitar, liderii acestora s-au gândit că va trebui să vorbească primii pentru a dirija dezbaterile în concordanţă şi cu revendicările cuprinse în memoriul pregătit în prealabil. „Cel care a deschis ostilităţile am fost eu. Le-am spus atunci că este momentul să spunem ce gândim despre situaţia din ţara noastră şi că aşteptăm să primim răspunsuri clare şi corecte la toate problemele care-i frământă pe cei mai mulţi. Apoi, au luat cuvântul şi alţi colegi din grupul de organizare, şi apoi studenţii s-au dezlănuit“.
„Ne-am săturat de robie“, „Vrem să ştim ce se întâmplă cu uraniul, cu petrolul şi cu cerealele noastre“, cereau studenţii. „La acea vreme noi trebuia să plătim datoria faţă de Uniunea Sovietică“, rememora el zilele când a simţit că Timişoara este liberă.
În timpul dezbaterilor, au ajuns la locul adunării, trimişi de la Bucureşti, doi mari nomenclaturişti: Petre Lupu, membru C.C. al P.M.R. şi Ilie Verdeţ, membru supleant al C.C. al P.M.R., care au încercat să liniştească studenţii. „Ne-au spus că partidul ştie el ce trebuie să facă, dar este nevoie de linişte şi au promis că toate cererile noastre vor ajunge la conducerea superioară de partid şi că după trei zile ne vor da răspunsurile. De fapt, a fost un pretext să scape de presiunea noatră“, spunea liderul studenţilor din 1956.
După retragerea autorităţilor, studenţii au mai rămas în sală pentru a definitiva memoriul, urmând ca a doua zi să-l trimită presei locale, pentru a fi publicat. Era ora 20.00. „Ne hotărâsem că, dacă se va întâmpla ceva cu unii dintre noi, se va declanşa o grevă studenţească şi dacă vor fi arestări vor avea loc manifestări de stradă“.
Securiştii: „Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi!“
În timp ce studenţii dezbăteau în cantină modul în care vor acţiona în zilele următoare, forţele de represiune se organizaseră, iar clădirea fusese înconjurată de cadre din armată şi de soldaţi cu puşti mitraliere. Nu s-a intervenit imediat ce s-a terminat adunarea, astfel că o parte dintre studenţi au reuşit să plece spre căminele sau locuinţele lor. Unii studenţi de la Mecanică au rămas să mănânce, iar alţii au intrat în căminul studenţesc alăturat. La scurt timp, patrule militare au intrat în cămin şi i-au obligat pe studenţi să se ducă înapoi în cantină. A fost momentul declanşării represaliilor.
În cantină au intrat mai mulţi indivizi, printre care şi comandantul Securităţii Banat, colonelul Vasile Negrea, care a spus: «Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi! Să iasă în faţă cei care au vorbit la adunare», au cerut ei.
„Eu, atunci, am făcut câţiva paşi în faţă, însă ei aveau deja o listă cu mai multe nume printre care se regăseau şi capii revoltei. Numele meu era primul pe listă“, îşi amintea el.
Studenţii care apăreau pe acea listă au fost luaţi la Securitate, iar ceilalţi au fost îmbarcaţi în camioane şi au fost duşi într-o localitate învecinată, la Becicherecul Mic, într-o fostă tabără militară.
Numai că represiunea în forţă a liderilor nu i-a speriat pe studenţi, astfel că, a doua zi, cei care nu apucaseră să vină la adunare, cum ar fi cei de la Agronomie, care fuseseră plecaţi în practica de toamnă, s-au adunat în faţa facultăţii pentru a protesta faţă de reţinerea colegilor lor. „Timişoara era sub blocadă militară, plină de maşini blindate şi de patrule militare. Facultăţile şi căminele studenţeşti erau sub pază militară. Cu toate acestea, peste 800 de studenţi adunaţi la Facultatea de Agronomie au venit către Catedrală să demonstreze pentru eliberarea colegilor arestaţi. Pe treptele Catedralei, însă, erau mai mulţi ofiţeri de la Securitate şi Miliţie care supravegheau ce se petrece în oraş. La apariţia studenţilor s-a ordonat intervenţia armatei. Tinerii au fost înconjuraţi de militari şi s-au tras focuri de armă de intimidare, apoi au fost îmbarcaţi în camioane şi duşi la Becicherecu Mic“, povestea capul revoltei.
Pe drum însă, studenţii au trecut pe lângă căminul de fete, care erau deja sechestrate. Fetele aruncau în soldaţi cu borcane cu mâncare, cu tot ce le cădea în mână, de ciudă că nu pot părăsi clădirea şi nu se pot alătura şi ele marşului.
Un alt moment fierbinte a fost la Institutul de Medicină. Studenţii s-au blocat în cămin şi au refuzat să vorbească cu oficialităţile, intrând în greva foamei. Militarii aduşi la faţa locului, după o rafală de foc, au forţat intrarea arestând câteva sute de studenţi pe care i-au transportat la aceeaşi destinaţie, Becicherecu Mic.
Aici, timp de câteva zile, studenţii au fost supusi unor anchete de către ofiţeri de Securitate cu scopul de a-i identifica pe capii „manifestărilor duşmănoase“.
Un lot de 23 de studenţi au fost duşi la Securitate, alături de cei arestaţi în seara zilei de 30 octombrie.
Cei care au fost arestaţi au intrat în malaxorul Securităţii. „Am primit pumni, înjurături şi au urmat anchete interminabile“. Primul proces s-a judecat foarte repede, autorităţile vrând să dea un exemplu pentru cei care ar vrea să continue manifestaţiile studenţeşti. În primul lot au fost trimişi în judecată şapte studenţi şi un asistent universitar.
Studenţii din primul lot au fost trimişi în judecată în data de 15-16 noiembrie în baza Decretului 199/ 1950 şi, conform art. 1 lit. c. (crimă împotriva ordinii de stat) puteau primi condamnarea la moarte.
Norocul lor a fost acela că în Ungaria, în 4 noiembrie, prin intervenţia brutală a armatei sovietice de ocupaţie, revoluţia a fost înecată în sânge. Considerându-se că în felul acesta pericolul escaladării revoluţiei şi în România nu mai constituia o ameninţare, s-a hotărât schimbarea încadrării juridice, tinerii fiind acuzaţi de agitaţie publică, infracţiune pedepsită cu până la 10 ani de închisoare.
Al doilea lot, compus din 23 studenţi, au fost judecaţi în 12-13 decembrie. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi, iar multe cadre didactice au fost sancţionate sau eliminate din sistemul de învăţământ.
În lagărul de la Periprava
Teodor Stanca a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, una dintre cele mai mari condamnări date în dosarul revoltei studenţilor de la Timişoara, din care a făcut şase ani şi trei luni. „Am fost dus direct la Gherla, unde am stat din ajunul Crăciunului lui 1956, până în 1959. Îmi amintesc că închisoarea era foarte aglomerată, iar condiţiile foarte mizere. Stăteam înghesuiţi câte doi-trei într-un pat. Celulele erau pline de ţărani care se opuseseră colectivizării. Pentru că închisorile deveniseră neîncăpătoare, s-au redeschis coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, acolo unde am ajuns şi eu“, povestea Teodor Stanca.
Au urmat alţi trei ani şi jumătate de detenţie în lagărele de reeducare de la Salcia şi Periprava. Şase ani şi trei luni în care şi-a pierdut cea mai frumoasă perioadă a vieţii în temniţele comuniste.
Teodor Stanca a cunoscut regimul de teroare din lagărul de la Periprava pe vremea când comandant era torţionarul Ioan Ficior, condamnat la 20 de ani închisoare. „Am fost închis la Periprava în perioada anilor 1961 – 1963, când am fost mutaţi de la Salcia în Delta Dunării. Am fost duşi cu bacul. Acolo dormeam. De acolo plecam dimineaţa la muncă şi acolo ne întorceam“, retrăia el teroarea acelor ani. El şi ceilalţi deţinuţi au fost trimişi să lucreze la îndiguirea braţului Chilia, dar şi la munci agricole şi la canale de desecare.
Fostul deţinut politic îşi amintea că, de multe ori, au primit pedepse aspre pentru că nu şi-au îndeplinit planul zilnic. „La îndiguirea braţului Chilia, unii săpau, alţii încărcau pământul în roabă şi îl transportau. La aceste munci erau şi oameni în vârstă, de 60 sau chiar de 70 de ani, care nu aveau forţa necesară şi noi, cei tineri, îi ajutam. Fireşte, nu aveam cum să ne facem planul şi eram aspru pedepsiţi. Eram întinşi pe o scândură şi bătuţi la tălpi sau pe spate“, povestea el.
Cei care îi înfruntau pe cei de la MAI sau din Securitate, care îi păzeau, primeau pedepse şi mai aspre: erau aruncaţi în puţul cu lanturi al bacului. „Iarna îi scotea de acolo aproape congelaţi, iar vara aproape prăjiţi“, îşi aminteştea el. Mâncarea era foarte puţină. Lipseau cu totul medicamentele şi condiţiile de igienă.
După ce s-a ajuns cu îndiguirea braţului Chilia până la mare, deţinuţii au fost mutaţi la Grindu, unde erau şase barăci mari în care erau înghesuiţi peste 2.000 de deţinuţi. „Se dormea şi câte doi în pat. În ce priveste asistenţa medicală, era amenajat într-o baracă un fel de cabinet medical cu câteva paturi pentru bolnavi. La Grindu era şi o brigadă de inapţi, adică deţinuţi atât de grav bolnavi încât nu puteau fi scoşi la niciun fel de muncă. Lor li s-a redus porţia de mâncare atât de mult, încât au început să moară unul câte unul de foame. Un coleg îmi povestea că aproape zilnic murea câte un deţinut“, spunea Teodor Stanca. Cât timp Ion Ficior a fost comandant al lagărului de la Periprava, au murit peste 100 de oameni.
„Dacă ar fi să-mi retrăiesc viaţa, aş face din nou la fel“
După eliberare, a încercat să-şi reia studiile, dar era foarte greu, fiind considerat un duşman al poporului. În 1966, regimul politic a devenit mai blând şi s-a dat o hotărâre care le permitea celor care îşi întrerupseseră studiile să le poată continua. A lucrat la uzina de vagoane din Arad şi şi-a terminat facultatea la seral. Apoi, s-a angajat la o unitate de construcţii de îmbunătăţiri funciare, unde era mai protejat de ochii regimului comunist. În 1974 a profitat că s-a introdus informatica în instituţii şi a urmat un curs postuniversitar.
A ieşit la pensie ca inginer principal. După 1989, a fost membru în Parlamentul României din partea PNŢCD, în legislatura 1996-2000. „Am intrat în politică pentru că am simţit că mai am ceva de spus“, spunea el.
Regretul lui cel mai mare este faptul că imediat după Revoluţie nu s-a reuşit condamnarea torţionarilor. Atunci, crede el, era momentul să-i pună să plătească pentru toate fărădelegile pe care le-au comis, mai ales că erau în viaţa majoritatea directorilor de închisori de la Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet. „Au fost menajaţi, pentru că la Revoluţie a venit un regim care i-a protejat“, considera Stanca. Întrebat dacă ar mai trece din nou prin acest calvar, dacă ar fi să-şi retrăiască din nou viaţa, a spus că ar proceda la fel.
Teodor Stanca a murit la 13 octombrie 2023. După Revoluție, a fost printre fondatorii AFDPR. A făcut cercetare de arhivă nu numai asupra propriei experienţe, ci şi asupra răscoalelor ţărăneşti din 1949 şi asupra inumanelor deportări ale bănăţenilor în Bărăgan.
A fost unul din proeminenţii fruntaşi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Se încarcă comentariile...
