Povestea fascinantă a studentului care a iniţiat revolta din 1956 din Timişoara: „Propaganda încerca să ne facă să credem că suntem foarte fericiţi“

Publicat: 20.05.2017 20:50

Ultima actualizare: 05.08.2022 13:04

În România, în anul 1956, au avut loc mai multe revolte studenţeşti anticomuniste, inspirate după modelul din Ungaria. Tinerii cereau printre altele condiţii mai bune de viaţă, retragerea armatelor sovietice şi dreptul la liberă exprimare. La Timişoara, dorinţa de libertate a tinerilor a fost înăbuşită de Securitate, iar zeci de studenţi au înfundat temniţele comuniste. Liderul mişcării, Teodor Stanca, a fost condamnat la opt ani de închisoare.

Teodor Stanca, în vârstă de 84 de ani, era în 1956 student în anul V la Institutul Politehnic din Timişoara. În ţara vecină, Ungaria, studenţii luptau împotriva ocupaţiei sovietice. Ceea ce începuse ca o demonstraţie paşnică s-a sfârşit într-o revoluţie violentă, în urma căreia au murit 2.500 de maghiari, dar şi sute de soldaţi sovietici.

În România, dar mai ales în partea de vest, populaţia maghiară era bine reprezentată, ţinând românii la curent cu ceea ce se petrecea în Ungaria, iar de la postul de radio Budapesta se aflau ultimele noutăţi despre mişcările de stradă, care prin amploare şi program au căpătat un caracter revoluţionar.

Mişcările din Ungaria au trezit sentimente de simpatie în rândul studenţilor din ţara noastră. „Nici noi nu o duceam mai bine şi studenţii aveau propriile lor nemulţumiri“, îşi aminteşte Teodor Stanca.

Căminele studenţeşti erau insuficiente şi insalubre, hrana puţină şi de proastă calitate, bursele studenţeşti erau acordate pe criterii politice, iar programa şcolară supraîncărcată cu materii şi activităţi inutile. „Noi nu eram nici străini şi nici indiferenţi faţă de situaţia grea prin care trecea ţara. În schimb, propaganda încerca să ne facă să credem că suntem foarte fericiţi, iar acest lucru noi nu îl mai acceptam“, rememorează fostul lider al studenţilor.

„Se vorbea doar de Ungaria“

Evoluţia în forţă a evenimentelor din Ungaria a trezit interes în rândul populaţiei din întreaga ţară şi, în special, în zona mai apropiată cum era Banatul. Oamenii îşi legau speranţa de o oarecare schimbare.

În această stare de incertitudine, conducerea de partid din România se temea că în ţară puteau izbucni revolte şi a luat primele măsuri. La 24 octombrie 1956 a fost elaborată o circulară, cu numărul 22, care a fost trimisă către toate organizaţiile judeţene de partid, pentru a fi prelucrată în fabrici, instituţii, dar şi în instituţiile de învăţământ.

Cei care se ocupau cu propaganda încercau să minimalizeze şi să pună într-o lumină complet falsă ceea ce se petrecea în Ungaria. Activiştii de partid trebuiau să prelucreze circulara cu grupe mici de participanţi şi să provoace discuţii legate de problemele ce-i preocupa, pentru a vedea care era starea de spirit a populaţiei.

Prelucrarea circularei în mediul studenţesc din Timişoara a fost un eşec pentru propaganda comunistă, studenţii condamnând încercarea puterii de a manipula populaţia. „Au falsificat adevărul, deşi îşi dădeau seama că studenţii sunt bine informaţi, că simpatizează cu mişcarea din Ungaria. Este de reţinut faptul că, la prelucrarea circularei în anul nostru, s-a lansat ideea organizării unei adunări studenţeşti pe centrul universitar, la care să participe reprezentanţi din conducerea centrală şi judeţeană pentru a da răspunsuri întrebărilor legitime ale studenţilor privind evenimentele din Ungaria“, spune Stanca.

Lucrurile nu s-au oprit aici. „Ne-am gândit atunci ce puteam face, care e menirea noastră: să fim doar solidari moral cu cei din Ungaria sau să ne şi exprimăm printr-o serie de manifestări. Şi aşa s-a născut ideea de a vedea care este spiritul studenţilor din Timişoara, cât putem conta pe ei, dacă decidem să ieşim în stradă sau să găsim alte forme de manifestare. Aşa am decis să ţinem o adunare studenţească la data de 30 octombrie la Facultatea de Mecanică“, îşi aminteşte el.

S-a constituit un grup de iniţiativă compus din Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu şi Heinrich Drobny, care a decis cum să acţioneze şi cum să mobilizeze studenţii din celelalte facultăţi. „Am trimis mai multi colegi, peste tot, care să anunţe că va avea loc o adunare studenţească pe data de 30 octombrie, ora 14.00, la Facultatea de Mecanică. Totodată, s-a hotărât să pregătim şi un memoriu în care să definim revendicările studenţilor pentru ameliorarea situaţiei politice şi sociale din ţara noastră. Responsabilitatea privind elaborarea acestui document mi-a revenit mie“, spune Stanca.

Teodor Stanca, în primii ani ai studenţiei FOTO Arhivă personală

Jumătate dintre studenţi au spus „prezent“

Jumătate dintre studenţii din Timişoara au spus „prezent“ la adunare. În acea perioadă erau interzise adunările şi acţiunile culturale şi sportive de teamă că lumea strânsă laolaltă putea porni o revoluţie şi în România. „Şi atunci noi am prins curaj, când ne-am dat seama că lor le este frică de populaţie şi am zis că trebuie să exploatăm acest lucru, mai ales că în oraş se vorbea numai de Ungaria, iar viaţa noastră era chiar mai grea ca acolo“, îşi aminteşte el.

Cei din conducerea Politehnicii au aflat de intenţiile studenţilor şi au încercat să împiedice adunarea, dar fără succes. Aşa se face că a venit şi ziua cea mare şi studenţii au început să se îndrepte spre locul de întâlnire: aula Facultăţii de Mecanică, care era pe Bulevardul Mihai Viteazu. Studenţii au venit în număr atât de mare încât au umplut culoarele şi curtea facultăţii. Văzând cât de mulţi se strâng, au mutat adunarea la cantina Politehnicii, mult mai încăpătoare decât aula. La întâlnirea studenţilor au venit şi rectorul Politehnicii de la acea vreme, dar şi ministrul adjunct al Învăţământului, precum şi mulţi activişti ai partidului.

La 30 octombrie 1956 s-au adunat peste 2.000 de studenţi, în condiţiile în care, la acea vreme, în Timişoara, erau 4.600 de studenţi. Timp de 5-6 ore, în cadrul adunării, reprezentanţii puterii politice au fost supuşi unui tir de acuzaţii din partea studenţilor privind dezastrul economic şi social în care a fost aruncată România de către regimul comunist şi de „stăpânii“ de la Moscova.

„S-a vorbit la adunare despre problemele politice interne şi internaţionale şi am cerut, printre altele, lichidarea cultului personalităţii, desfiinţarea cotelor şi impozitelor aberante pentru ţărani, creşterea salariilor în concordanţă cu creşterea preţurilor, retragerea imediată din ţară a trupelor sovietice, contracte economice cu toate ţările, libertatea presei şi a cuvântului, scoaterea limbii ruse din învăţământ, reducerea numărului de ore de marxism, burse pentru toţi studenţii etc. Am cerut, la final, ca memoriul să fie publicat în presa locală“, spune Stanca.

Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, trimişi la negocieri

Cum la adunare au fost prezenţi studenţi din tot centrul universitar, liderii acestora s-au gândit că va trebui să vorbească primii pentru a dirija dezbaterile în concordanţă şi cu revendicările cuprinse în memoriul pregătit în prealabil. „Cel care a deschis ostilităţile am fost eu. Le-am spus atunci că este momentul să spunem ce gândim despre situaţia din ţara noastră şi că aşteptăm să primim răspunsuri clare şi corecte la toate problemele care-i frământă pe cei mai mulţi. Apoi, au luat cuvântul şi alţi colegi din grupul de organizare, şi apoi studenţii s-au dezlănuit“.

„Ne-am săturat de robie“, „Vrem să ştim ce se întâmplă cu uraniul, cu petrolul şi cu cerealele noastre“, cereau studenţii. „La acea vreme noi trebuia să plătim datoria faţă de Uniunea Sovietică“, rememorează el zilele când a simţit că Timişoara este liberă.

În timpul dezbaterilor, au ajuns la locul adunării, trimişi de la Bucureşti, doi mari nomenclaturişti: Petre Lupu, membru C.C. al P.M.R. şi Ilie Verdeţ, membru supleant al C.C. al P.M.R., care au încercat să liniştească studenţii. „Ne-au spus că partidul ştie el ce trebuie să facă, dar este nevoie de linişte şi au promis că toate cererile noastre vor ajunge la conducerea superioară de partid şi că după trei zile ne vor da răspunsurile. De fapt, a fost un pretext să scape de presiunea noatră“, spune liderul studenţilor din 1956.

După retragerea autorităţilor, studenţii au mai rămas în sală pentru a definitiva memoriul, urmând ca a doua zi să-l trimită presei locale, pentru a fi publicat. Era ora 20.00. „Ne hotărâsem că, dacă se va întâmpla ceva cu unii dintre noi, se va declanşa o grevă studenţească şi dacă vor fi arestări vor avea loc manifestări de stradă“.

Securiştii: „Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi!“

În timp ce studenţii dezbăteau în cantină modul în care vor acţiona în zilele următoare, forţele de represiune se organizaseră, iar clădirea fusese înconjurată de cadre din armată şi de soldaţi cu puşti mitraliere. Nu s-a intervenit imediat ce s-a terminat adunarea, astfel că o parte dintre studenţi au reuşit să plece spre căminele sau locuinţele lor. Unii studenţi de la Mecanică au rămas să mănânce, iar alţii au intrat în căminul studenţesc alăturat. La scurt timp, patrule militare au intrat în cămin şi i-au obligat pe studenţi să se ducă înapoi în cantină. A fost momentul declanşării represaliilor.

În cantină au intrat mai mulţi indivizi, printre care şi comandantul Securităţii Banat, colonelul Vasile Negrea, care a spus: «Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi! Să iasă în faţă cei care au vorbit la adunare», au cerut ei.

„Eu, atunci, am făcut câţiva paşi în faţă, însă ei aveau deja o listă cu mai multe nume printre care se regăseau şi capii revoltei. Numele meu era primul pe listă“, îşi aminteşte el.

Studenţii care apăreau pe acea listă au fost luaţi la Securitate, iar ceilalţi au fost îmbarcaţi în camioane şi au fost duşi într-o localitate învecinată, la Becicherecul Mic, într-o fostă tabără militară.

Numai că represiunea în forţă a liderilor nu i-a speriat pe studenţi, astfel că, a doua zi, cei care nu apucaseră să vină la adunare, cum ar fi cei de la Agronomie, care fuseseră plecaţi în practica de toamnă, s-au adunat în faţa facultăţii pentru a protesta faţă de reţinerea colegilor lor.

„Timişoara era sub blocadă militară, plină de maşini blindate şi de patrule militare. Facultăţile şi căminele studenţeşti erau sub pază militară. Cu toate acestea, peste 800 de studenţi adunaţi la Facultatea de Agronomie au venit către Catedrală să demonstreze pentru eliberarea colegilor arestaţi. Pe treptele Catedralei, însă, erau mai mulţi ofiţeri de la Securitate şi Miliţie care supravegheau ce se petrece în oraş. La apariţia studenţilor s-a ordonat intervenţia armatei. Tinerii au fost înconjuraţi de militari şi s-au tras focuri de armă de intimidare, apoi au fost îmbarcaţi în camioane şi duşi la Becicherecu Mic“, povesteşte capul revoltei.

Pe drum însă, studenţii au trecut pe lângă căminul de fete, care erau deja sechestrate. Fetele aruncau în soldaţi cu borcane cu mâncare, cu tot ce le cădea în mână, de ciudă că nu pot părăsi clădirea şi nu se pot alătura şi ele marşului.

Un alt moment fierbinte a fost la Institutul de Medicină. Studenţii s-au blocat în cămin şi au refuzat să vorbească cu oficialităţile, intrând în greva foamei. Militarii aduşi la faţa locului, după o rafală de foc, au forţat intrarea arestând câteva sute de studenţi pe care i-au transportat la aceeaşi destinaţie, Becicherecu Mic.

Aici, timp de câteva zile, studenţii au fost supusi unor anchete de către ofiţeri de Securitate cu scopul de a-i identifica pe capii „manifestărilor duşmănoase“. Un lot de 23 de studenţi au fost duşi la Securitate, alături de cei arestaţi în seara zilei de 30 octombrie.

Procese sumare şi rapide

Cei care au fost arestaţi au intrat în malaxorul Securităţii. „Am primit pumni, înjurături şi au urmat anchete interminabile“. Primul proces s-a judecat foarte repede, autorităţile vrând să dea un exemplu pentru cei care ar vrea să continue manifestaţiile studenţeşti. În primul lot au fost trimişi în judecată şapte studenţi şi un asistent universitar.

Studenţii din primul lot au fost trimişi în judecată în data de 15-16 noiembrie în baza Decretului 199/ 1950 şi, conform art. 1 lit. c. (crimă împotriva ordinii de stat) puteau primi condamnarea la moarte. Norocul lor a fost acela că în Ungaria, în 4 noiembrie, prin intervenţia brutală a armatei sovietice de ocupaţie, revoluţia a fost înecată în sânge. Considerându-se că în felul acesta pericolul escaladării revoluţiei şi în România nu mai constituia o ameninţare, s-a hotărât schimbarea încadrării juridice, tinerii fiind acuzaţi de agitaţie publică, infracţiune pedepsită cu până la 10 ani de închisoare.

Al doilea lot, compus din 23 studenţi, au fost judecaţi în 12-13 decembrie. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi, iar multe cadre didactice au fost sancţionate sau eliminate din sistemul de învăţământ.

Citește și: FOTO Şeful deţinuţilor politici din Timişoara: „I-am avut în mână pe toţi criminalii din comunism. A venit un regim care i-a protejat“

În lagărul de la Periprava, în ograda torţionarului Ioan Ficior

Teodor Stanca a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, una dintre cele mai mari condamnări date în dosarul revoltei studenţilor de la Timişoara, din care a făcut şase ani şi trei luni. „Am fost dus direct la Gherla, unde am stat din ajunul Crăciunului lui 1956, până în 1959. Îmi amintesc că închisoarea era foarte aglomerată, iar condiţiile foarte mizere. Stăteam înghesuiţi câte doi-trei într-un pat. Celulele erau pline de ţărani care se opuseseră colectivizării. Pentru că închisorile deveniseră neîncăpătoare, s-au redeschis coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, acolo unde am ajuns şi eu“, povesteşte Teodor Stanca. Au urmat alţi trei ani şi jumătate de detenţie în lagărele de reeducare de la Salcia şi Periprava. Şase ani şi trei luni în care şi-a pierdut cea mai frmoasă perioadă a vieţii în temniţele comuniste.

După Revoluţia din Decembrie 1989, a căutat în arhive documente privind modul în care a fost înăbuşită revolta studenţilor din Timişoara. „Am descoperit că, exact în momentul în care noi manifestam, a fost convocat Biroul Politic al Comitetului Central al partidului, iar pe ordinea de zi era analizată situaţia din ţară. Având în vedere agravarea situaţiei din Ungaria, dar şi cele petrecute la Politehnica din Timişoara, s-a constituit un comandament general condus de Emil Bodnăraş, din care mai făceau parte Nicolae Ceauşescu, Leontin Sălăjan şi Alexandru Drăghici, care avea libertatea de a lua orice măsuri considera necasar pentru restabilirea liniştii, putând merge până la deschiderea focului dacă era nevoie. Cât priveşte situaţia creată la Timişoara, se ordona ridicarea studenţilor şi transportarea lor în afara oraşului pentru a nu influenţa populaţia. Aşadar, întâlnirea noastră din 30 octombrie era de gravitate majoră pentru partid“.

Raţii mai mici pentru deţinuţii bolnavi

Teodor Stanca a cunoscut regimul de teroare din lagărul de la Periprava pe vremea când comandant era torţionarul Ioan Ficior, condamnat la 20 de ani închisoare. „Am fost închis la Periprava în perioada anilor 1961 – 1963, când am fost mutaţi de la Salcia în Delta Dunării. Am fost duşi cu bacul. Acolo dormeam. De acolo plecam dimineaţa la muncă şi acolo ne întorceam“, retrăieşte el teroarea acelor ani. El şi ceilalţi deţinuţi au fost trimişi să lucreze la îndiguirea braţului Chilia, dar şi la munci agricole şi la canale de desecare.

Fostul deţinut politic îşi aminteşte că, de multe ori, au primit pedepse aspre pentru că nu şi-au îndeplinit planul zilnic. „La îndiguirea braţului Chilia, unii săpau, alţii încărcau pământul în roabă şi îl transportau. La aceste munci erau şi oameni în vârstă, de 60 sau chiar de 70 de ani, care nu aveau forţa necesară şi noi, cei tineri, îi ajutam. Fireşte, nu aveam cum să ne facem planul şi eram aspru pedepsiţi. Eram întinşi pe o scândură şi bătuţi la tălpi sau pe spate“, retrăieşte el regimul din lagăr.

Cei care îi înfruntau pe cei de la MAI sau din Securitate, care îi păzeau, primeau pedepse şi mai aspre: erau aruncaţi în puţul cu lanturi al bacului. „Iarna îi scotea de acolo aproape congelaţi, iar vara aproape prăjiţi“, îşi aminteşte el. Mâncarea era foarte puţină. Lipseau cu totul medicamentele şi condiţiile de igienă.

După ce s-a ajuns cu îndiguirea braţului Chilia până la mare, deţinuţii au fost mutaţi la Grindu, unde erau şase barăci mari în care erau înghesuiţi peste 2.000 de deţinuţi.

„Se dormea şi câte doi în pat. În ce priveste asistenţa medicală, era amenajat într-o baracă un fel de cabinet medical cu câteva paturi pentru bolnavi. La Grindu era şi o brigadă de inapţi, adică deţinuţi atât de grav bolnavi încât nu puteau fi scoşi la niciun fel de muncă. Lor li s-a redus porţia de mâncare atât de mult, încât au început să moară unul câte unul de foame. Un coleg îmi povestea că aproape zilnic murea câte un deţinut“, spune Teodor Stanca. Cât timp Ion Ficior a fost comandant al lagărului de la Periprava, au murit peste 100 de oameni.

„Dacă ar fi să-mi retrăiesc viaţa, aş face din nou la fel“

După eliberare, a încercat să-şi reia studiile, dar era foarte greu, fiind considerat un duşman al poporului. În 1966, regimul politic a devenit mai blând şi s-a dat o hotărâre care le permitea celor care îşi întrerupseseră studiile să le poată continua. A lucrat la uzina de vagoane din Arad şi şi-a terminat facultatea la seral. Apoi, s-a angajat la o unitate de construcţii de îmbunătăţiri funciare, unde era mai protejat de ochii regimului comunist. În 1974 a profitat că s-a introdus informatica în instituţii şi a urmat un curs postuniversitar.

Era însă urmărit tot timpul. „Directorul de la întreprindere, care mă aprecia, venea la mine şi îmi zicea: «Iar au venit ăştia să mă întrebe de tine», însă plecau fără să obţină informaţii.

A ieşit la pensie ca inginer principal. După 1989, a fost membru în Parlamentul României din partea PNŢCD, în legislatura 1996-2000. „Am intrat în politică pentru că am simţit că mai am ceva de spus“, spune el. Regretul lui cel mai mare este faptul că că imediat după Revoluţie nu s-a reuşit condamnarea torţionarilor. Atunci, crede el, era momentul să-i pună să plătească pentru toate fărădelegile pe care le-au comis, mai ales că erau în viaţa majoritatea directorilor de închisori de la Gherla, Aiud, Râmnucu-Sărat, Sighet. „Au fost menajaţi, pentru c la Revoluţie a veni un regim care i-a protejat“, consideră Stanca. Întrebat dacă ar mai trece din nou prin acest calvar, dacă ar fi să-şi retrăiască din nou viaţa, a spus că ar proceda la fel.

Teodor Stanca şi-a păstrat verticalitatea toată viaţa. Băiatul său, Ovidiu, de profesie inginer, a emigrat în Canada. O parte din vina pentru această decizie şi-o asumă fostul parlamentar, care spune că nu a reuşit să-i facă fiului său rost de o locuinţă când era tânăr, aşa că a ales să emigreze. Mai are alături de el o fiică, Mirela, care este medic stomatolog.

Studenţii din Bucureşti pregăteau o manifestaţie pe 5 noiembrie 1956

Studenţii din Bucureşti nu s-au speriat de modul în care a fost înăbuşită revolta colegilor din Timişoara şi au decis ca pe 5 noiembrie să iasă în stradă.

Deşi manifestaţia nu a mai avut loc, toţi tinerii implicaţi au fost condamnaţi la închisoare. Unul dintre ei este şi Alexandru Tătaru, care la acea vreme era student la Arhitectură. El a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică şi un an a primit domiciliu forţat în comuna Răchitoasa.

Înainte a muri, el a acordat un interviu arhitectului Vlad Mitric-Ciupe, care l-a publicat în volumul „Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente“, carte apărută în anul 2016. „Momentul 1956 a fost unul foarte special, pentru că ce s-a declanşat în Ungaria a fost un aspect al problemei, dar ce s-a întâmplat la noi, referitor la limba rusă şi marxism, era o socoteală despre care constat cu tristeţe că nici astăzi unii nu înţeleg aspectul asimilării forţate practicate de URSS prin intermediul acestora“, spunea fostul lider al studenţilor din Bucureşti în interviu.

Citește și: Prima revoluţie anticomunistă din Timişoara, înăbuşită cu ajutorul lui Victor Atanasie Stănculescu şi Ion Iliescu

Data de 5 noiembrie era într-o luni, iar pregătirea manifestaţiei a avut loc cu doar câteva zile înainte, de mai mulţi studenţi la Medicină. „Eu am insistat că trebuie făcută treaba cu orice risc, ca să vadă că nu a murit tot neamul ăsta de români“.

Cu trei zile înainte de data convenită, Tătaru s-a întâlnit cu Alexandru Ivasiuc şi Mihai Serdaru, ultimii doi studenţi la Medicină, şi au pus la punct planul de bătaie, urmând să anunţe studenţii că vor ieşi în stradă pe 5 noiembrie. Era convins că pentru o acţiune de acest gen era foarte târziu, dar au decis să meargă mai departe.

Securitatea s-a mişcat mult mai repede decât ei şi a început să-i aresteze pe lideri, Serdaru fiind ridicat a doua zi după întâlnirea liderilor. Atunci, Tătaru a comunicat celorlalţi colegi să nu se mai ducă în piaţă, pentru că, spunea el, nu era nevoie de eroi în puşcăre. Piaţa era deja ocupată de soldaţi înarmaţi, care mişunau în faţa facultăţii, dar şi pe străduţele din jur, pregătiţi să intervină.

„Am acceptat să semnez ce scriau ei“

Deşi manifestaţia studenţească de la Bucureşti nu a mai avut loc, pe 10 noiembrie, seara, a fost şi el arestat. „Ancheta în cazul meu a fost lipsită de brutalităţi, pentru că atunci când am văzut că nu-i interesează ce am eu de spus şi ce s-a întâmplat, am acceptat să semnez ce scriau ei, nu mai avea importanţă“, rememora Alexandru Tătaru.

După ispăşirea pedepsei, a fost dus cu domiciliul obligatoriu la Răchitoasa, lângă Luciu-Giurgeni, un sat, acum dispărut, unde erau trimişi toţi cei cu domiciliul obligatoriu. „Acolo, n-am făcut nimic decât să pierd un an de zile, pentru că, pur şi simplu, nu se putea face nimic. Satul ăsta fusese făcut iniţial pentru bănăţeni, iar mai apoi l-au populat cu cei care ieşeau din puşcărie şi erau în continuare indezirabili“, povesteşte el.

După ce a fost reabilitat, şi-a reluat cu greu studiile, fiind nevoit să muncească la început ca lăcătuş-montor la Întreprinderea Construcţii-Montaje Depozite din cadrul Ministerului de Petrol. A făcut parte din colectivul de proiectare al mai multor clădiri importante din ţară, printre care Teatrul Naţional din Bucureşti şi Casa de Cultură din Suceava. A murit în anul 2015.

Conform sentinţei nr. 481/ 1 aprilie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat la închisoare tot lotul de studenţi din Bucureşti care au pregătit manifestaţia ce urma să aibă loc la 5 noiembrie. Pedepse cuprinse între cinci ani şi şase luni de închisoare au primit: Alexandru Ivasiuc, student anul IV la Medicină, Mihai Victor Serdaru, student anul IV la Medicină, Constantin Iliescu, student anul IV la Facultatea de Medicină, Remus Petcu, student anul IV la Facultatea de Medicină, Vasile Brînzan, student anul IV la Facultatea de Medicină, Paul Iliescu, student anul IV la Facultatea de Medicină, Alexandru Tătaru, student anul III la Facultatea de Arhitectură, Dan Stoica, student anul III la Facultatea de Arhitectură, Mihai Rădulescu, student anul III la Facultatea de Filologie – Litere, Christl Depner, studentă anul III la Facultatea de Filologie.