DRAGOSTE MODERNĂ Semnele care-ţi arată că unele lucruri sunt menite să se întâmple

Pregătindu-mă să-mi scriu povestioara de iubire pentru această rubrică, am fost nevoită să-mi adun amintirile, să le selectez şi să o aleg pe cea cu adevărat relevantă. Însă, în timp ce cotrobăiam prin sertarele inimii - împărţite egal cu cele ale creierului - am descoperit punctele comune ale alegerilor pe care le-am făcut întotdeauna.

Precum şi acea poveste de o altă culoare de care îmi voi aminti toată viaţa şi care, chiar dacă n-a fost cea mai mare iubire, va fi mereu prima care merită spusă.

Am realizat că am iubit de două ori în viaţă – personaje similare „după vorbă, după port“ – şi m-am îndrăgostit, tot de atâtea ori, cu fluturi în stomac şi alte insecte ce-mi mişunau pe corp la fiecare atingere şi cuvânt şoptit.

Când vechiul început ajunge să-şi dea duhul

Mi-au plăcut bărbaţi înalţi, bărbaţi mai scunzi decât mine pe tocuri, bruneţi şi blonzi, ingineri, IT-işti, cântăreţi, români, străini, am ieşit la întâlniri de gura prietenilor şi am acceptat invitaţiile unora cu care ştiam că nu va mai exista o a doua întâlnire. Am cunoscut ignoranţi, superficiali, limitaţi, oameni inteligenţi sau visători, fiecare cu o poveste spumoasă care, acum, mă face să râd cu gura până la urechi. Însă, dintre toţi aceştia, îmi voi aminti mereu de băiatul cu ochii mari şi negri, singurul despre care am considerat întotdeauna că a apărut în viaţa mea exact când a trebuit.

Eram într-o relaţie care-mi mânca sufletul, banii, demnitatea şi tot ce aveam eu mai bun. Aproape că nu o mai regăseam nicăieri pe fata plină de viaţă, pusă pe şotii, dedicată prietenilor şi familiei, meseriei şi călătoriilor. Încă mă mai gândesc la respectivul şi mă întreb cum am putut iubi un om atât de mic, mojic, facil, neatrăgător şi cu o singură calitate, aceea de a te face să râzi.

Dar dragostea este oarbă şi am simţit-o pe pielea mea. Deşi conştientă că trebuie să-mi recapăt vederea, antrenamentele în acest sens erau aproape nesemnificative. La vremea respectivă nu credeam că există vreo „operaţie“ care să mă vindece, să-mi redea culorile în viaţă, pofta de a cunoaşte oameni noi care să-ţi ofere fără a lua ceva în schimb. Purtam conversaţii interminabile cu Dumnezeu, în care îi ceream semne pe care eu, oricum, le vedeam după ce momentul trecuse.

Aveam nevoie de o confirmare că renunţarea la bărbatul pe care nu-l mai iubeam era cel mai bun lucru pe care îl puteam face. Iar această confirmare a venit, mură în gură, într-o zi care nu promitea prea multe. Întotdeauna am considerat că deplasările îţi aduc un plus de valoare, indiferent de potenţialul lor iniţial, iar viaţa mi-a demonstrat, ulterior, că aşa este. Nu-mi amintesc unde am plecat în acea zi, nici motivul călătoriei.
N-aş putea să povestesc cine m-a însoţit, dacă ploua sau era soare. Mi-l amintesc însă, din partea organizatorilor, pe acel brunet spiritual, cu gropiţe în obraji. Socializasem toată ziua cu el, îi simţisem prezenţa şi, pentru prima oară de când eram în acea relaţie găunoasă, m-am întrebat cum ar fi dacă aş avea un tip ca el în viaţa mea. Era frumos, atrăgător, atent, interesant.

Pe drumul de întoarcere către Bucureşti, gândurile mele erau doar la el, iar întrebările erau pentru Dumnezeu pe care-L trăgeam la socoteală pentru că nu aveam parte de aşa ceva. O avalanşă de nemulţumiri îmi veneau în minte, o mare furie împotriva mea şi a bărbatului cu care împărţeam relaţia care mă făcea nefericită, întrebări fără răspunsuri şi, colac peste pupăză, prin gândurile mele se auzea vocea lui. Enervant de plăcută şi atrăgătoare.

Mă întrebam cum te poate atrage la cineva vocea, dar nu apucam să-mi termin ideea că Îl luam iar la rost pe Dumnezeu şi-i ceream semne clare care să mă convingă să renunţ la omul de lângă mine. Dintr-o dată, mi-a încolţit alt gând, mai absurd decât toate cele avute până atunci în mica mea isterie interioară. „Cum ar fi ca El să-mi spună că-i născut în aceeaşi zi cu mine?“ Nu ştiu de unde a venit această idee, mai ales că niciodată nu te întrebi aşa ceva. Vrei să fie necăsătorit, să fie darnic, să te facă să râzi, să te sărute cu pasiune, să vă iubiţi până la cer şi înapoi, dar niciodată să aveţi aceeaşi dată de naştere.

Pesemne că şi Dumnezeu se săturase de smiorcăielile mele şi mi-a dat, ca la proşti, un semn mare cât inima mea, pentru că, la scurtă vreme după acest gând aberant, tovarăşii de deplasare pornesc o discuţie despre zodii, îi vine rândul să spună sub ce semn s-a născut, iar la răspunsul lui, eu mă trezesc întrebându-l şi despre ziua acelei luni în care venise pe lume.

Răspunsul se poate intui. Împărţeam data de 7 septembrie. Cam ăla era semnul mult aşteptat pe care îl tot ceream de luni întregi. Pe cât de bulversată eram de prezenţa divinităţii, pe atât de mult simţeam cum sângele mi se punea în mişcare, cum îmi recăpătam vederea, cum eram gata să merg mai departe, renunţând la trecut. Dintr-o dată, el devenise mai interesant ca oricând, aşa că mi-am petrecut restul zilei scanându-l din cap până în picioare. Nici nu mai conta ce spunea, eram fascinată că a apărut în viaţa mea.

Punct şi de la capăt

Uf, şi ce baftă aveam! Nu era nici căsătorit, nici divorţat, nici din afara Bucureştiului, studiase şi la un liceu bun – criteriu esenţial pentru mine pentru a interacţiona cu cineva în perspectiva unei relaţii –, nu suferea după vreo mândră din zona Moldovei sau din al altui colţişor al ţării. Lumea era a mea din nou. Zâmbeam. Puteam muta iar munţii. Eram eliberată de fantoma trecutului. 

În seara aceea am ajuns acasă, mi-am făcut bagajele şi am plecat. Aşa-zisa mea jumătate de la vremea respectivă mi-a spus pe un ton ameninţător, contrariat de atitudinea mea schimbată peste noapte, că-l voi regreta toată viaţa, iar eu râdeam cu poftă de inepţiile şi de nedumerirea din ochii lui.

Lăsându-l bombănind în pragul uşii, am închis un capitol al vieţii şi scriam prima filă a unuia nou. Mai bine spus, un e-mail, pentru că primele noastre conversaţii au fost virtuale. La început cât mai profi, dar terminate mereu cu un smiley face, apoi din ce în ce mai personale. Ne-am văzut la o cafea pe Teatrul Naţional înainte să plece la Viena pentru o scurtă perioadă de timp şi m-am pierdut instantaneu în ochii lui negri. Nu numai că era frumos, oacheş, masculin... era extrem de inteligent, încât îmi făcea mare plăcere să-l ascult. Şi acest om avea ce povesti. Vorbea cu pasiune şi convingere de proiectele lui – multe şi complicate – încât mă „corupea“ să i le susţin, să mă implic – deşi niciodată n-am făcut-o, ci am fost doar un simplu spectator care le-a sprijinit de dragul lui.

A plecat şi s-a întors, cred, după vreo câteva zile. Era Săptămâna Mare a Paştelui. Planurile noastre pentru această sărbătoare păreau deja făcute. Separat. M-a sunat după slujba de Înviere şi m-am trezit cu el în faţa blocului. Încă mi se părea că visez, pentru că trecusem prea repede de la agonie la extaz în nici câteva săptămâni. Nu-mi amintesc dacă am mers direct în parc sau am pierdut câteva ore înainte printr-un bar, dar ştiu sigur că am înconjurat în noaptea aceea Cişmigiul de nenumărate ori. Dimineaţa (şi ploaia pe care, oricum, nu am observat-o!) – ne-a prins, povestind, pe o bancă, în faţa lacului.

Am ajuns acasă cu un zâmbet cât Atlanticul. Zâmbet care m-a ţinut ceva vreme, timp în care m-am regăsit şi am făcut, pentru mine, acele lucruri pe care le-am amânat în trecut din cauză că eram mereu prea ocupată să mă îngrijesc de cel de lângă mine. Voiam să am la rându-mi planuri (mai bine spus, să le reiau pe cele de dinainte de fostul), să construiesc, aşa cum cel cu care-mi petreceam timpul făcea. Era un bun exemplu, iar eu prindeam din mers perseverenţa, înţelepciunea şi dedicarea cu care făcea lucrurile. Era plăcut să ştii că tu eşti cel împins de la spate şi nu cel care împinge.

Şi finalul este acelaşi. Punct şi de la capăt

Dar orice miracol durează trei zile. În cazul meu, trei luni de zile. M-a întrebat cu seninătate, într-o după-amia-
ză, la un suc pe terasă, când ar trebui să ne despărţim: în aeroport, la finalul lunii sau în ziua aia după achitarea notei de plată (nu daţi cu pietre în om, nu intră în categoria „băieţilor răi“. Primise o ofertă pentru un job în străinătate, pe care o acceptase şi era clar că o relaţie la distanţă nu-şi avea rostul). Cum, ce spune, ce vrea de la mine??? Nu înţelegeam de ce tocmai când îmi mergea bine el trebuia să plece. Ca orice puştoaică, am mers pe varianta aeroportului, dar a fost el destul de deştept şi a răcit relaţia încât să nu se simtă despărţirea (nu ne-am mai văzut, iar telefoanele s-au rărit la aproape unul pe săptămână, pentru că eu oricum, din principiu, nu sunam). Am vărsat câteva lacrimi în pernă, în camera copilăriei mele, dar la fel de repede m-am convins că misiunea lui cu mine fusese îndeplinită.

Sunt aproape zece ani de atunci, îl păstrez ca pe o amintire plăcută şi continuu să-l consider singurul om apărut la momentul potrivit în viaţa mea. Ne auzim o dată pe an, de ziua noastră, şi îmi place să mă amuz că ne întrecem care sună să-i ureze primul celuilalt „la mulţi ani“.

Ana-Maria Smădeanu este jurnalist la săptămânalul economic de referinţă al presei româneşti, iar după predarea textelor pentru „Capital“, scrie pe blogul său de călătorii, www.anavacante.ro. N-are stare niciodată, spre exasperarea celor apropiaţi, îi place să viziteze mereu locuri noi şi şi-ar da ultimul leu pe un bilet de avion.