VIDEO Marin Moraru: „Un actor îşi doreşte să joace până în ultimul moment al vieţii lui“
0
În volumul biografic „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul Marin Moraru realizează portrete ale marilor oameni de teatru români şi îşi exprimă părerile şi cugetările dobândite de-a lungul unei vieţi dedicate actoriei.
Volumul „Suntem ce sunt amintirile noastre“, care a apărut la Editura ALL, a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus 2013 (20-24 noiembrie), în prezenţa colegilor săi de breaslă: Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Tora Vasilescu, Oana Pellea, precum şi a publicului numeros. Marin Moraru a mărturisit atunci că în această carte se află sufletul său. „Eul meu se defineşte prin tot ceea ce simt, ce am petrecut, ce sunt“, spunea actorul la Gaudeamus.
Iată câteva fragmente din biografia lui Marin Moraru:
„Omul Marin Moraru este irascibil uneori, gestual vorbind, brutal. Şi asta se întâmplă neaşteptat, când o picătură umple paharul şi nu ştii când şi care e picătura aia. Ţin îngrozitor de tare la oricine este în faţa mea, cuvintele nu mai au expresia normală, ci devin urlete. Mă înroşesc, dau din mâini ca o pasăre rănită şi aş fi în stare să omor pe toată lumea. Dar, ce este cel mai îngrozitor e că după ce se termină evenimentul, eu îl refac în gând şi mă enervez şi mai tare. Îmi pare foarte rău apoi şi asemenea evenimente ajung pentru mine, după ce s-au consumat, îngrozitoare. Le cercetez şi le refac în gând şi ajung la paroxism pentru că nu pot să le şterg, ci de fapt le amplific.
Un actor îşi doreşte să joace până în ultimul moment al vieţii lui. Da, vrea asta pentru că ăsta e scopul vieţii lui. Beligan a spus că vrea să moară pe scenă. E logic, gândiţi-vă, dacă aş creoşeta foarte frumos, aş dori să croşetez până când îmi cade croşeta din mână. Un cioban vrea să facă urdă şi caş toată viaţa lui, cât timp mai poate să poarte doniţa.
Însă am puterea de a cere iertare. Da, dacă greşesc, şi am capacitatea de a-mi da seama că greşesc, îmi cer iertare. În general însă noi, oamenii, acceptăm foarte greu că greşim. Considerăm că avem mereu dreptate. Desigur, ca oricare din noi, mai am şi calităţi. Sunt bun, blând, îngăduitor cât se poate, sunt asiduu cercetător şi mereu uimit pe lumea asta. Îmi place nespus de mult să citesc. Îmi place să ascult poveşti, îmi place să spun poveşti, îmi iubesc meseria şi cred că alta nu mi-aş fi ales, deşi cine ştie? Cred că dacă aş fi ales orice ală meserie, de strungar, de exemplu, aş fi făcut nişte piese care ar fi bucurat lumea.“
„Meseria aceasta se fură. Şi furi cât poţi, cum poţi şi de la cine poţi. Şi de la cei buni şi de la cei slabi. (...) În viaţa de actor, cel mai mult înveţi stând în arlechin, dreapta, stânga scenei, locul pe unde se intră în scenă. Acolo vezi şi stângăciile, vezi şi când actorul are aură. Ce înseamnă aură? Când nu mai ştii de tine, nu mai ştii cât timp a trecut, nici măcar nu mai ştii ce ai făcut exact în tot timpul ăsta. Eu, însă, stând în culise, văd exact ce şi cum a făcut actorul pe scenă. Nu am mai văzut actori care să stea în arhechil sau care să vină la repetiţiile altor colegi. Trebuie să ştiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu eşti curios să vezi asta, poţi să crezi că eşti Dumnezeu. Însă dacă ieşi afară şi te compari cu alţii, vezi că, de fapt, sunt foarte mulţi Dumnezei în jurul tău.“
Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să existe între mine şi Radu Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu. Trebuie să ai o anumită atitudine, caracteristică fiecăruia.
„Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea nu farmec nemaipomenit, era de o mare spontaneitate şi drăgălăşenie, şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că era şi un actor extraordinar.“
„Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să existe între mine şi Radu Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu. Trebuie să ai o anumită atitudine, caracteristică fiecăruia. Cum credeţi că m-aş putea revolta eu? Ca să ce? Ca să-i iau rolul lui Storin?! Eu nu vreau să joc niciodată «Regele Lear».“
„Mariana Mihuţ era la început o studentă cu voce uşor piţigăiată, o dulceaţă de fată, foarte drăguţă dar uşor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuţ pe care o ştim cu toţii. Nu ştiu cum şi din ce motiv a devenit ea însăşi, dar acum este Mariana Mihuţ. Nu ştiu să spun ce a făcut, dar de la vocea aceea piţigăiată, de mironisiţă, a devenit o actriţă de o forţă, o tenacitate şi o credinţă de nezdruncinat. Acum este una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc.“
„Cine nu mă cunoaşte personal, ci doar de pe scenă sau de pe ecran mă crede un om cald, bonom. Aşa mi s-a spus. Toată lumea se aşteaptă să fiu calm, se aşteaptă ca vorbele care-mi ies din gură să nu fie aşchii, ci să fie întregi, rotunde, voluminoase. În afară de Domnul Diderot, în Nepotul lui Rameau şi de profesorul Andronic în Ultima oră, toate celelalte roluri pe care le-am jucat au fost de oameni impulsivi, în niciun caz de persoane calme. Mă implic cu sufletul în tot ce fac, mă ataşez de absolut orice. Am fost foarte afectat de moartea pisicii sau a câinelui, iar dispariţia fiecărui om pe care l-am cunoscut sau cu care am lucrat reprezintă încă o rană care se aşază pe inima mea. Cred în oameni şi îi iubesc, deşi asta nu e neapărat bine, pentru că unii pot să-şi creeze mari dezamăgiri.“
„Florin Piersic era încǎ din tinereţe, de pe când era student, un mare povestitor. Fǎcea valuri plǎcute în jurul lui, datoritǎ felului sǎu de a fi. Era un vorbitor nepreţuit şi de cursǎ lungǎ, povestind de una, de alta, fǎrǎ sǎ îţi dai seama cum trece timpul. Şi nu numai cǎ nu obosea niciodatǎ, ci din contrǎ, acest lucru îi conferea forţǎ sǎ continue.
Publicul este un organism indescriptibil care respiră odată cu tine. Tu îl faci să tragă aer în piept, să râdă, să plângă, să foşgăie sau să tacă. Dar eu nu îi dau identitate când sunt pe scenă.
„Publicul este un organism indescriptibil care respiră odată cu tine. Tu îl faci să tragă aer în piept, să râdă, să plângă, să foşgăie sau să tacă. Dar eu nu îi dau identitate când sunt pe scenă. Cel mai greu îmi este atunci când am cumpărat bilete sau am luat invitaţii pentru persoane cunoscute şi mî adresez lor atunci când joc. Atunci există puncte palpabile în sală. Nu am reuşit niciodată să scap de acest sentiment.“
„Totul e perfect la un personaj bun. E chiar monoton, nu-ţi atrage atenţia cu nimic“
„Personajele rele, cu caractere urâte, sunt, paradoxal, frumoase au mai bine zis, interesante. Un personaj bun nu are aceeaşi trecere ca unul rău. Cel rău este extraordinar, intens, complex! Personajul rău este mai viu, mai palpabil, pe când personajul bun are un miros de tămâie, este ca un îngeraş. Cât de interesant poate fi un îngeraş?!
Te întrebi uneori dacă nu e la fel şi-n viaţă şi-ţi răspunzi: «Ba da, toţi ar vrea să fie un personaj care îi calcă cu maşina pe cei-i care-l supără, unul care defulează fără oprelişti.“ Un personaj bun e drăguţ, stă pe lângă colţuri, ţine coatele frumos pe masă, mănâncă cum trebuie cu furculiţa, totul e perfect la el. E chiar monoton, nu-ţi atrage atenţia cu nimic.“
Se încarcă comentariile...
