Viaţa lui Ceauşescu. Cum şi-a activat Moscova agentura contra dictatorului

0
0
Tito l-a sfătuit pe Ceauşescu să aibă grijă de securitatea sa FOTO: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Tito l-a sfătuit pe Ceauşescu să aibă grijă de securitatea sa FOTO: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Cultul lui Ceauşescu şi poziţia sa de putere absolută au fost create în 1968. Apărute ca mecanisme de protecţie pentru a nu putea fi înlocuit de sovietici, au condus la dezastrul din decembrie 1989.

În 24 august 1968, despărţindu-se la Vârşeţ, Tito i-a oferit un „sfat din inimă” lui Ceauşescu: să aibă grijă de securitatea sa, să n-o păţească şi el ca Dubcek. Scăpat teafăr cu greu din vânătoarea lui Stalin, nu din pură complezenţă îi vorbise Tito aşa.

Manevre subterane pragheze

Tito îl sfătuise pe Ceauşescu să-şi asigure viaţa cu măsuri de protecţie specială. Şi, pe de altă parte, să ia măsuri de păstrare a funcţiei.
A păţi ca Dubcek însemna coagularea unei opoziţii în conducerea partidului care reprezenta interesele sovietice. În întâlnirea de la Cierna-nad-Tissou, un anume Antonin Kapek, supleant al CC al PCCehoslovac strecurase sovieticilor, la toaletă, o scrisoare. Cerea lui Brejnev, prin ea, „sprijinul frăţesc” împotriva „forţelor antisovietice şi antisocialiste” din partid. Alte cereri de „ajutor” a trimis Moscovei aripa  „conservatoare”, fără ştirea „reformatorilor”, prin intermediul lui Piotr Şelest, liderul Ucrainei.

Frica de otrăvire şi iradiere

Cu asentimentul, poate la iniţiativa, apropiaţilor, Ceauşescu s-a blindat împotriva acestor manevre provocatoare. Măsuri deosebite s-au luat pentru dotarea Direcţiei de Securitate şi gardă. După declaraţiile lui Nicolae Pleşiţă, şeful departamentului pentru paza şi protecţia demnitarilor din acea vreme, s-au antamat în regim de urgenţă colaborări cu omologii din ţări avansate în toxicologie şi iradiere. Cel care procura dozimetre de ultimă oră pentru detectarea radiaţiilor şi tehnică sofisticată pentru analiza alimentelor a fost Pacepa (Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Editura Ianus, Inf. SRL, Bucureşti, 2001). Ceauşescu începuse să poarte un dozimetru lângă stiloul din buzunarul hainei. Îşi aduceau aşternuturi de-acasă la vizitele în străinătate. Însoţitorii foloseau lenjeria de pat şi prosoapele ce-i erau destinate să nu observe gazdele „neîncrederea” oaspetelui.
Odată cu trecerea timpului, creşteau precauţiile, mărturisea Ştefan Andrei (Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul, 2011). În anii ’70, Ceauşescu refuza găzduirea peste noapte la întâlnirile cu Brejnev în Crimeea: pleca în zorii zilei de pe aeroportul Kogălniceanu şi revenea seara, oricât de târziu, acasă. Călătorea pretutindeni cu bucătar, ospătar, alimente şi băuturi cărate din Bucureşti. După atingerea cupei de şampanie cu care se toasta la dineuri şi recepţii oficiale, refuza altă înghiţitură. Atât de frică i se făcuse de mâna lungă a Moscovei, încât trata cu nepăsare regulile de protocol şi afrontul gazdelor.

Anti-KGB

Noi instrucţiuni şi antrenamente au apărut şi în programul trupelor de Securitate.
Comandanţii primesc sarcina de a se informa asupra organizării şi desfăşurării războaielor populare în alte state. Partidul le-a impus şi instruirea trupelor pentru luptă în teren muntos şi împădurit, defilee, străzi etc., reiese din documentele editate de Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu (Trupele de Securitate (1949-1989), Nemira, Bucureşti, 2004).
Despre cea mai spectaculoasă inovaţie din structura Securităţii - crearea în anul 1969 a unei unităţi speciale UM 0110 CIE, pentru monitorizarea KGB şi GRU - se cunoştea însă doar într-un grup restrâns de iniţiaţi (Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Humanitas, Bucureşti, 2004).  
Se prefigura însă pericolul unor manevre din afară pentru schimbarea lui Ceauşescu? Ca şi Gheorghiu-Dej, niciodată Ceauşescu nu şi-a mărturisit asemenea temeri în şedinţe sau în discuţii cu demnitarii de partid. Dar după afirmaţiile lui Gheorghiu-Dej şi Drăghici la plenara CC din noiembrie 1961, agentura sovietică funcţionase şi în Comitetul Central, nominalizaţi fiind atunci deviatorii de dreapta şi cei de stânga.

Competitorii

Moscova a continuat însă să încurajeze rivalitatea din nucleul de decizie, mizând pe potenţiali concurenţi pe apropiaţii lui Dej – Chivu Stoica, Apostol şi Drăghici, afirmă Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..., Editura RAO, Bucureşti,  2001). O informare făcută de STASI în  februarie 1969, aprecia că după scoaterea din funcţie a lui Chivu Stoica şi înlocuirea lui cu Ceauşescu, puterea forţelor internaţionaliste în conducerea românească s-a diminuat. Ca „forţe care gândesc realist” au fost menţionaţi Apostol, Bodnăraş şi Bârlădeanu. Se menţinea şi potenţialul lui Drăghici de-a fi inclus în acest grup.
Fostul ministru al Internelor era atunci exclus din partid. Iar pentru a-l debranşa de vechii tovarăşi, Ceauşescu l-ar fi trimis director al unui IAS. Cine se mai putea apropia de el fără înştiinţarea lui Ceauşescu?
În 1968-1971, s-a dorit remobilizarea oamenilor cu legături sovietice în vremea lui Stalin. Apropiaţi de Moscova erau consideraţi Pârvulescu, Bodnăraş, Chivu Stoica, Apostol, Bârlădeanu, Drăghici. Deşi aceştia fuseseră toţi în echipa care montase strategia exprimată prin Declaraţia din aprilie 1964 al cărei continuator dur se arăta Ceauşescu. Cu excepţia lui Pârvulescu şi Drăghici care manifestaseră opoziţie la decizii „naţionaliste”, ceilalţi n-au dat semne de infidelitate. Dar cum paza bună trece primejdia rea, exceptându-l pe Bodnăraş, Ceauşescu s-a debarasat de ei cât de repede s-a putut.  

Cârtiţe sovietice la Scânteia

Ceauşescu a luat poziţie şi în faţa lui Brejnev. Conform relatării făcute conducerii partidului, după sărbătorirea centenarului naşterii lui Lenin, întrebase din ce motiv „o serie de reprezentanţi sovietici contactau cetăţeni români şi solicitau informaţii despre o serie de subiecte”. Dacă-i interesează ceva anume pe tovarăşii sovietici, să-ntrebe conducerea românească şi li se va spune. Cu retorica din 1964 a ameninţat cu măsuri împotriva acestor „diverşi” cetăţeni. Brejnev a răspuns că nici în China nu au agentură sistând discuţiile printr-o intempestivă pauză.
Vizita lui Ceauşescu în China a înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Rapoarte KGB despre conducerea României, citate de Larry Watts, menţionau, în 1971, că exploatând antisovietismului Chinei, Ceauşescu  pornise „pe calea aşa-zisei autonomii şi independenţe faţă de Uniunea Sovietică”. În consecinţă, serviciile speciale sovietice şi-au sporit pe teritoriul românesc „ilegalii”. Exploatau, în principal, surse  de la ziarul „Scânteia” şi de la publicaţia germană „Volk and Kultur”. Şi planul propagandei sovietice s-a îmbunătăţit în acelaşi sens. În 1971, Moscova lăuda atitudinile lui Dej internaţionalist-proletare, aruncând zvonuri că-i vor ridica o statuie.  

Maurer,  iniţiatorul mitologiei lui Ceauşescu

Pe cât de bine i-a făcut lui Ceauşescu poziţia din 1968 în planul reputaţiei externe, pe-atât de nenorocite se vor dovedi, în timp, consecinţele strategiilor de partid.
N-ar fi reuşit de unul singur să atingă puterea absolută, oricât talent ar fi avut. Pe fondul entuziasmului din august 1968, ceilalţi demnitari au marşat la crearea mecanismelor prin care Ceauşescu nu putea fi înlocuit prin pârghii acţionate din afara ţării. Niciunul n-a prevăzut dezastruoasele consecinţe ale evoluţiei sale după ce ajunsese de neclintit din şaua puterii. 

Unitatea de granit

În aceeaşi stare excepţională a relaţiilor din Tratat s-au pus în mişcare toate forţele propagandei în a-i crea lui Ceauşescu imaginea „celui mai iubit fiu al poporului”, unic în capacitatea conducerii României pe calea cea bună. Strategia viza avertizarea „neprietenilor” din exterior că poporul şi conducerea partidului îl urmează în deplină unitate. Maurer i-a mărturisit acestea lui Ciu Enlai în întâlnirea avută la înmormântarea lui Ho Şi Min din toamna lui 1969. Ar fi dificil ca sovieticii să-şi mai pună o dată tancurile în mişcare, răspundea premierul român întrebării dacă mai planează pericolul invaziei României. Ar putea „să se reorienteze şi să organizeze ceva din interior”. Dar populaţia şi partidul alcătuiesc acum o „unitate de granit”.
Reprezentarea dorită era a unui partid cu o conducere fără fisură unde nu putea fi ridicat nimeni la rangul de opozant al lui Ceauşescu. Acesta a fost începutul cultului lui Ceauşescu, o încălcare, în fapt, a dogmei comuniste care postulează că istoria o fac masele. Şi că liderii sunt exclusiv personajele exponenţiale care exprimă prin acţiunile şi ideile lor voinţa claselor progresiste. Pus în circuit prin raportul lui Hruşciov din 1956, conceptul de „cult al personalităţii” desemna un păcat capital. Sensurile sale s-au structurat pe exemplul lui Stalin care atribuise persoanei sale toate succesele poporului sovietic. Elogiile celorlalţi l-au dus „ameţeală”: se credea infailibil, încuraja laudele celorlalţi, adâncea prăpastia dintre vorbe şi fapte. Deşi cu efecte negative pentru ţară, cultul lui Stalin nu reuşise să altereze caracterul regimului („democratic şi popular”), menţiona Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Boris Ponomarev ş.a., Editura Politică, Bucureşti, 1959). Versiune împărtăşită până-n vara lui 1968 şi de Ceauşescu în criticile aduse predecesorului şi angajamentele conducerii colective şi „legăturii cu masele”.

Partidul, Ceauşescu, România        

În memorialistica „martorilor angajaţi” ai epocii, iniţierea mitologiei lui Ceauşescu îi este atribuită lui Maurer. „Raţionamentele lui (Maurer, n.n.) erau clare şi solide, mărturisea Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006). El ar fi spus: „în momentul de faţă România este personalizată de Ceauşescu. Ceauşescu prin natura funcţiei sale trebuie să ia în piept toate pericolele politice care planează asupra ţării (...). Aceasta impune o solidaritate răspicată cu Ceauşescu, o susţinere necondiţionată a poziţiei lui, o definire a acestei poziţii ca exprimând total partidul, ţara, poporul”.

Naşterea societăţii totalitare şi cultului lui Ceauşescu

O nouă doctrină militară – „apărarea întregului popor” - se instituise în România pe fondul entuziasmului din august 1968. La începutul lui septembrie s-au înfiinţat gărzile patriotice, o nouă obligaţie cetăţenească pusă pe seama voluntariatului  din timpul liber.
Şi tot atunci, pe fondul adeziunii românilor, s-au împins lucrurile şi mai departe. La sfârşitul lui octombrie 1968 s-a înfiinţat Frontul Unităţii Socialiste (FUS). Sub „umbrela”  lui, toţi cetăţenii României, de la mic la mare, au fost puşi sub conducerea şi controlul partidului. 
Aşa cum specificau manualele şcolare din epocă, FUS îngloba „organizaţiile de masă, obşteşti, profesionale, cooperatiste, consiliile oamenilor muncii aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare, uniunile de creaţie, asociaţiile şi societăţile ştiinţifice, culturale şi sportive şi alte organizaţii” (Cunoştinţe social-politice, Manual pentru clasa a X-a, coord. Ion Ardeleanu, Olivia Clătici, EDP, Bucureşti, 1983).  Alte organizaţii însemnau  sindicatele, pionierii, UTC, organizaţiile de femei şi cele 14 culte religioase recunoscute în ţară. „Toate clasele şi categoriile sociale ce alcătuiesc societatea noastră”, după sintagma discursului oficial, au fost aliniate la comanda partidului. „Tot ce mişcă-n ţara asta…”,  după expresia poetului naţional.
Trei săptămâni după crearea FUS, Ceauşescu a fost „ales” preşedintele lui. Din toamna lui 1968, aşadar, Ceauşescu stăpânea toată ţara.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri