Trei zile de vară culturală în cel mai nordic oraș din România REPORTAJ
0Aflat la cea de-a noua ediție, Festivalul Zilele Nordului din Darabani își dorește să resusciteze interesul oamenilor pentru zona de nord a țării, prin muzică, arte, sport și călătorii, investind an de an în proiecte menite să dezvolte și să unească comunitatea locală, sub sloganul „Rădăcinile cresc“.
Dacă cineva ar pune degetul pe harta României pentru a face un festival, probabil ar alege un oraș din inima unei regiuni, într-o zonă cât mai centrală. Însă acum nouă ani, Ștefan Teișanu împreună cu fratele său, Alexandru, și o mână de oameni au deschis primul ONG din Darabani, Asociația Nord, chiar primind la Tribunal numărul 1 la înregistrare. Scopul a fost lipsit de interese proprii, așa cum poate nu ne-am aștepta – exista doar dorința de a crea un cadru de dezvoltare culturală pentru comunitate.
Festivalul din orașul unde nu ți-ai opri privirea
Au lansat Festivalul Zilele Nordului care se petrece în fiecare august în Darabani, cel mai nordic oraș din România, aflat la granița cu Republica Moldova și Ucraina, un punct la care nu ți s-ar opri privirea dacă ai căuta ceva pe hartă. Astăzi este un oraș mic, de-a lungul căruia se întinde o șosea asfaltată ce duce în Poiana Teioasă, de-o parte și de alta fiind așezate casele unor generații care privesc la graniță din spatele gardurilor, în funcție de istoria trăită.
În 2014, la prima ediție a festivalului, în Darabani era o singură pensiune care putea găzdui doar șase oameni, iar strada spre Poiană, locul unde se desfășoară concertele, nici măcar nu era asfaltată. Până astăzi au mai apărut șase pensiuni, mai multe ONG-uri active inițiate de tineri, iar după a treia ediție, până și primarul de la acea vreme a spus: „Să asfaltăm strada. Nu se poate, dom’le, ca oamenii să meargă prin pâmânt!“. Cu toate acestea, accesul către oraș nu este unul prea facil din lipsa unei infrastructuri naționale.
În Poiana cântărilor, scenă mare de beton
Am plecat din Iași chiar în prima zi a festivalului, 12 august, pornind pe drumul spre Ștefănești, Manoleasa-Darabani, prilej prin care am aflat și cât de prost a fost asfaltat drumul județean DJ 294C Manoleasa de Consiliul Județean Botoșani cu Direcția Județeană de Drumuri și Poduri, în anul 2018. La ieșirea din județul Iași, cu cât mergeam mai mult, în față se întindeau dealuri după dealuri și aveai senzația că dacă îți păstrezi privirea prea mult pe linia orizontului, vei cădea în gol. Casele de la țară începeau să-și schimbe aspectul, multe dintre ele aveau încă cerdac, cu ferestre imense segmentate, printre care zăreai mici frânturi din holul casei decorat cu mușcate roșii și milieuri. Prin unele localități trebuia să mergi mai încet decât era limita, pentru că încă mai găseai copiii care băteau mingea chiar în mijlocul drumului, semn că mașinile nu circulă prea des.
Pe la asfințit, am ajuns în locul unde se desfășoară concertele și o parte dintre activitățile susținute de voluntari. Chiar la intrare ne întâlnim cu echipa de la Direcția Generală Anticorupție care ne invită să coborâm din mașină întrebându-ne, firesc, dacă deținem droguri. Controlul se finalizează cu bine, nici urmă de droguri sau de vreo glumă.
Coborâm încet pentru a prelungi suspansul și începem să auzim versurile cântate de Doru Trascău, vocalistul trupei The Mono Jacks. Încep să mă simt ca la genul de petrecere pe care o vezi în filmele americane: sute de beculețe agățate și o grămadă de tineri care se leagănă alene în hamace. De partea cealaltă a poienii este așezată o scenă mare de beton, care m-a dus cu gândul la temelia unei case. Dar întrebându-l pe Ștefan despre asta, am aflat că este o veche scenă de dinainte de Revoluție: „Acolo se organizau marile serbări populare. Întâmplarea face ca familia noastră să dețină o parte din Poiana Teioasă, astfel că noi nu am vrut să o demolăm. La retrocedări, bunicul meu a primit o jumătate din poiană, iar fratele lui, partea cealaltă, unde este food court-ul acum. Este o relicvă importantă, care pe unii îi face curioși. Mai bine o păstrăm și vom face ceva cu ea în viitor“.
Speranța de schimbare, în 25 de ani
Festivalul Zilele Nordului este aproape la mijlocul drumului, în 2013, când au lansat evenimentul, și-au promis 25 de ediții care vor uni o generație. Ștefan spune că aceasta este mai mult o metaforă concretă, o bornă de încurajare, care îi face după fiecare an să spună că au mai reușit un an. „În ediția numărul 10 încercăm să construim o comunitate de alumni ai Nordului, cu toți voluntarii care au lucrat de-a lungul timpului cu noi. Vrem să-i ținem mai aproape și să ne adunăm la 25 de ani, atunci ar trebui să fim aproximativ 6.000 de oameni care au trecut prin proiectele noastre. Sunt curios să văd ce avem de spus împreună, cum o să arate Darabaniul și micile comunități de acolo, după ce o generație întreagă, sociologic, vorbind, își aduce contribuţia“, povestește Ștefan Teișanu, fondatorul festivalului.
Dar ca o inițiativă să reziste în timp, iar efectele să fie pe termen lung, este nevoie de energie și de timp depus de administrația locală, de comunitate și mediul de afaceri, mai ales în timpurile pe care le trăim împreună, afectați fiind de pandemie și de izbucnirea războiului la doar câțiva kilometri. „Gândindu-mă la anii de dinainte, pot să zic că atunci când tu, ca inițiator, arăți multă generozitate de timp, disponibilitate de a-i asculta și implica pe alții, cred că aceștia vin lângă tine. Cred că cea mai mare responsabilitate este totuși pe noi și cei care ni se alătură în timp, apoi mediul de afaceri este iarăși un actor important, dar mai degrabă trăim colaborarea cu mediul de afaceri prin excepții în Botoșani, Suceava și chiar Iași. Cei mai mulți nu se uită la proiectul acesta și la alte proiecte locale ca la ceva al lor, ci ca ceva al altora“, afirmă Ștefan Teișanu.
Cheia: încrederea într-o misiune pentru binele comun
Încercând să găsesc o justificare a pasivității venite din partea marilor antreprenori, Ștefan pune această situație pe seama unei „chestiuni de exercițiu, istoric, lărgire a viziunii“. Organizatorul consideră că lucrurile se schimbă treptat, dacă acum 10 ani oamenii priveau cu suspiciune inițiativele filantropice, acțiunile făcute pentru binele comunității erau tratate cu o sprânceană ridicată, astăzi o parte dintre oamenii din Darabani se implică în organizare și în găzduirea publicului, iar o mână bună de companii locale îi susțin, dar așteptarea se îndreaptă către firmele din marile orașe. „Oamenii au văzut an de an că noi facem ce zicem că facem, au început să participe la festivaluri, am început să construim încredere unii în alții și asta este cheia: încrederea, lucru care ia timp. Cred că mai degrabă lipsește exercițiul, dar nu doar prin repetarea festivalului, ci și prin generarea de noi inițiative de tipul acesta în regiune. Să nu uităm că regiunea de Nord-Est a României este în topul celor mai sărace din UE, cu cea mai slabă societate civilă. Atât timp cât nu există recurență în inițiative benevole, de a-ți asuma o misiune publică, nu are cum să se dezvolte repede mușchiul mentalității colective“, susține Ștefan.
Pandemia nu și-a pus amprenta doar pe moralul inițiatorilor, dar și pe resursele pe care le aveau. Până înainte de pandemie, accesul era gratuit, iar după pandemie, pentru un control mai mare asupra numărului de persoane a fost nevoie de introducerea unui tarif. De asemenea, a contribuit semnificativ la șchiopătarea mersului și tăierea finanțărilor pentru cultură de către Guvernul român.
După lungi discuții în poiană, prima zi de festival s-a încheiat cu proiecția filmului „Anime“ și o sesiune de muzică tehno oferită de Dubase DJ. Cei a căror energie era pe final au pornit spre zona de camping, special amenajată pentru cei care înnoptează în cort, sau către drumurile spre gazdele locale. Eu am locuit timp de trei zile la o pensiune vopsită în roz, unde am mâncat cele mai bune clătite la cuptor din toată viața mea.
Loc de picnic, stabilit de Ștefan cel Mare
Cea de-a doua zi a fost dedicată celor care au plecat mai devreme de la petrecere: chiar de dimineață a început Maratonul Nordului, cel de la Pomârla, pentru cicliști, și cel de la Teioasa pentru alergători. La cel din urmă a participat și alergătorul Vlad Pop de la Asociația Magic, prezență care a făcut cursa și mai strânsă, pentru ca, în cele din urmă, acesta să primească locul 1. În schimb, cei care au dormit până mai târziu s-au întâlnit la picnic, într-un loc cu renume: Poiana celor Patru Ștejari.
Locul are și o legendă pe care ne-au tot spus-o cei din oraș: undeva pe la 1457, Ștefan cel Mare era într-o misiune de a-l prinde pe Petru Aron, iar în drum spre bătălie, domnitorul a făcut un popas pentru a se odihni. Dar pentru că nu găsea un loc destul de umbrit, a plantat chiar el patru ștejari în forma unui pătrat. Nu se cunoaște cu claritate veridicitatea poveștii, dar până astăzi, din păcate, au mai rămas trei arbori, unul dintre ei fiind afectat de fumul de la grătarele care erau făcute în poiană. Picnicul nostru a fost unul cu sarmale și colivă de la mănăstire, urmat de o discuție a ONG-urilor implicate în activitățile pentru tineri. Iar toate acestea s-au desfășurat în timp ce Adrian Cîrdei de la Harcea Parcea din Iași re-picta porțile construite pentru prima ediție a festivalului.
Cele trei zile vii ale Darabaniului
Fiecare după-amiază din Festivalul Zilele Nordului a fost dedicată activităților artistice pentru copii în Parcul Central din Darabani și spectacolelor de teatru desfășurate la Casa de Cultură „Theodor Balș“. Spectacolele au aparținut trupelor de teatru de tineri din județul Botoșani, iar de fiecare dată sălile au fost arhipline.
Timp de trei zile, orașul prinde viață, în orice loc din Darabani ai păși este un grup de voluntari care au ceva pregătit pentru tine, începând de la ateliere de confecționat brățări, tatuaje cu sclipici sau face painting pentru copii. Centrul orașului este animat de voluntari care poartă tricouri cu mesaje precum „Schimb lumea odată cu mine“ sau „Sunt om cu mine, Fii om cu tine“ și turiști. Înainte de unul dintre spectacolele de teatru, aștept alături de voluntari în fața Casei de Cultură, când cineva ne întreabă: „Sunteți voluntari ai Nordului?“, apoi discuția continuă. Descopăr că numele lor sunt Marcel și Liliana, au venit tocmai din Ploiești, și sunt pentru prima dată în această parte a țării, din pură curiozitate, spunând că „festivalul creează un prilej bun de vizită“. Consideră că locul evenimentului este totuși cam nepopulat, dar poate încă nu a ajuns toată lumea.
De la Casa de Cultură plec spre Teatrul de Vară, loc în care este anunțată o dezbatere alături de Radu Szekely (de la Ministerul Educației), Raluca Bejenariu (Festivalul de Film Românesc de Sănătate Mintală), Vladimir Us (asociația Oberliht din Chișinău). Tema discuției pleacă de la întrebarea „Cum se dă lupta între a face bine în jur și a face bine pentru noi înșine?“. A fost o discuție deschisă, o dezbatere la care era invitat atât publicul, cât și locuitorii din Darabani, dar, din păcate, numărul celor din urmă nu a fost la fel de numeros. Cea de-a doua seară s-a încheiat cu prezența trupei ucrainene Haydamaky care a adunat în Poiană peste 1.000 de oameni, din păcate, însă, au venit într-o formulă incompletă a trupei, trei dintre aceștia fiind pe frontul din Ucraina.
A-ți da cămașa de pe tine pentru binele comun
Cea de-a treia zi are un invitat special, care s-a născut la 50 de kilometri de Darabani, și cu toate că a plecat din țară, mutându-se la Paris când avea 31 de ani, păstrează o relație foarte strânsă cu scena culturală din România. Matei Vișniec a fost invitat pentru a-și lansa cel mai recent roman, „Un secol de ceață“, în sala Casei de Cultură. Dincolo de prezentarea cărții, dialogul dintre Ștefan, public și Matei Vișniec a curs și către subiecte precum importanța lecturii ca o urgență națională permanentă, mai ales într-o lume din ce în ce mai digitală și ocupată constant de conținut vizual de divertisment. Autorul a subliniat și cât de mult trebuie încurajați permanent cei care au inițiative artistice, culturale în comunitățile mici, care reușesc să zdruncine comoditatea, împingând-o către dezvoltare constantă. Întâlnirea se încheie cu autografe, urmate de schimburi de mulțumiri față de autor și dialoguri restrânse.
Campionat de borș și reconstrucția istoriei
Miezul zilei canicular ne-a așteaptat pe toți la umbra din poiană, la Campionatul mondial de borș moldovenesc. Au fost gătite la ceaun patru tipuri de borș, printre care unul ucrainean, care s-a terminat cel mai repede, spre supărarea celor care au venit mai târziu.
Înainte de campionat, am pornit la pas prin Darabani să fotografiez casele localnicilor. Pentru a ajunge în poiană puteai să iei unul dintre autobuzele puse la dispoziție de organizatori sau, dacă erai mai temerar, să mergi cu „mașina de ocazie“. Am nimerit în mașina unei familii, rugându-i dacă pot cumva să mă lase în drumul lor cât mai aproape de poiană. Ca o coincidență și spre bucuria mea, doamna care se afla pe scaunul din față spune cu entuziasm că și ea își dorea să treacă de mult pe acolo, uitându-se spre soțul ei cu sugestia de „ce ocazie de neratat!“. Am aflat apoi că erau veniți în țară doar în vizită, după căsătorie în 2007 s-au mutat în Belgia, inițial nu au dorit a se stabili acolo, dar fiecare bucată de timp care trecea a pus bazele unei a doua case. Ideea de importanță a unei comunități unite își face loc și aici, ei locuind într-un cartier în care deși se află o mare comunitate de români, aceștia nu sunt la fel de uniți și solidari precum alte comunități.
Seara a fost dedicată unei conferințe pe tema proiectului #PrimaȘcoală de la Darabani, aceasta fiind cauza festivalului – reconstrucția primei școli sătești din Moldova, numită și Școala Veche din Darabani, înființată în 1841 de către boierul Theodor Balș. În timp s-a degradat atât de tare, și pentru că nicio autoritate publică după 1989 nu s-a mai ocupat de ea, s-a dărâmat de la sine. Reconstrucția este inițiată de Asociația Nord, fiind desfășurată cu ajutorul Primăriei Darabani și Ordinul Arhitecților din România. Festivalul este cu un ceas mai aproape de final, astfel că, aproape de miezul nopții, publicul Nordului se afla deja într-o horă moldovenească pe versuri din repertoriul Mariei Tănase, Romicăi Puceanu sau Gabi Luncă, interpretate de glasul Corinei Sîrghi alături de Taraful Jean Americanul.
Dezamăgire, nu renunțare
În această ediție marcată de numărul 9 s-a vorbit mult despre ideea de a face bine, astfel că într-una dintre zile, în completarea acestui reportaj, îl sun pe Ștefan Teișanu să-l întreb: „Care este limita în a-ți da cămașa de pe tine pentru comunitate? Când ar trebui să te oprești?“. Aflu în sensul acesta că s-au așteptat ca publicul la concerte să fie și mai numeros, chiar dacă a plouat într-una din seri, asta nu trebuia să fie chiar un impediment atât de mare.
„Cred că este un moment bun să ne punem această întrebare după ediția asta, ediție în care noi am pus extrem de multă energie și diferența între energia depusă și rezultatul pe care l-am obținut a fost destul de mare și de descurajant pentru mulți din echipă. Un răspuns personal este că nu prea există limite, în sensul că singura decizie pe care o avem este dacă rămânem sau plecăm în acțiunea pe care am declanșat-o. Dacă pleci, nu te judecă nimeni și viața redevine liberă, iar dacă rămâi, știi bine că o faci cu motivația completă. Pentru noi este ceea ce declarăm de ani la rând în public, și anume că pentru comunitățile mici pariul nostru este că viitorul lor depinde de capacitatea lor de a exersa, de a-și dezvolta experiența lucrului împreună, încrederea unii în alții, de capacitatea inovării, gândirii de soluții și de proiecte noi care să ducă localitățile mai departe. Dar pe scurt: din a da cămașa de pe tine sau nu este singura decizie pe care o avem – și eu aș da-o“.
Se încarcă comentariile...
