Taberele școlare. „Rețeaua timpului liber“, deschisă în comunism pentru toți copiii merituoși

Adevărate aventuri într-o vreme în care distracțiile erau puține, iar micile-mari bucurii mai apreciate, taberele școlare erau prezente în toate județele, cele mai multe fiind finanțate de Stat. Dacă înainte de 1989 existau și tabere de profil, unde copiii erau aleși pe sprânceană, în prezent, aceste destinații au devenit istorie, locuri precum Năvodari sau Costinești fiind în paragină.

Cele mai căutate tabere școlare sau studențești erau cele de la mare. Foto: Azopan

Odată cu începerea vacanței, pentru copiii din timpul regimului comunist se dădea și startul sezonului a ceva ce astăzi ar putea fi banal, dar atunci era o adevărată bucurie: taberele școlare. Fie că erai pionier, UTC-ist sau student, așteptai cu nerăbdare momentul în care puteai merge gratuit la mare sau la munte timp de până la două săptămâni, pentru a cunoaște alți elevi din întreaga țară, a participa la activități de învățare sau recreere sau chiar a te îndrăgosti.

Dacă în prezent taberele școlare sunt organizate mai degrabă la nivel școlar, în perioada comunistă exista un întreg aparat care se ocupa de acest sector aflat într-o constantă creștere. Ministerul Învățământului și Organizația de Pionieri se ocupau de organizarea taberelor pentru elevii de până în clasa a VIII-a (inclusiv), în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) și ministerul, de cele pentru liceeni. Pentru mediul universitar, taberele erau organizate de Asociația Studenților Comuniști din România (ASCR) și, de asemenea, Ministerul Învățământului. În fapt, de acest sector se ocupa la toate nivelurile Administrația Taberelor.

O rețea națională de tabere

Se pare că în perioadă se dezvoltase o întreagă rețea de tabere la nivel național, aproape în fiecare județ existând locuri în care elevii puteau face diverse activități. „Se făcea astfel pentru ca elevii să nu fie plimbați dintr-o parte în alta a țării. De cele mai multe ori, plecau în județele din proximitate“, a explicat istoricul Matei Gheboianu pentru „Weekend Adevărul“. În fapt, administrațiile județene erau obligate prin planul național să organizeze tabere și să aibă astfel de unități de cazare în zone mai pitorești. Se estimează că la nivel național ar fi existat în acea perioadă aproape 200 de astfel de unități de cazare destinate elevilor. „De exemplu, în județul Arad, care nu era unul cu mare potențial turistic, însă în anii ’70-’80 avea trei tabere pentru pionieri, printre care Păuliș și Moneasa. Cred că în ultima perioadă exista și la Căsoaia“, ne-a relatat istoricul Lavinia Betea.

În general, taberele erau gratuite, fiind acordate elevilor cu rezultate bune la învățătură sau la diverse competiții, însă existau și tabere de recreere unde copiii puteau merge cu plată, dar costurile erau destul de reduse raportat la nivelul de trai de la acea vreme. „Locurile erau alocate în funcție de mai multe criterii, unul dintre ele fiind rezultatele la învățătură. În cazul studenților, conta și activitatea din cadrul asociațiilor studențești comuniste (ASCR), fiindu-le alocate anumite baze unde mergeau în practică. Bineînțeles, erau și elevi selectați peste rând pentru că aveau părinți membri de partid sau cu diverse funcții. Numărul copiilor și studenților care ajungeau în astfel de tabere devenise unul destul de mare în anii ’70-’80“, a mai explicat Matei Gheboianu.

În tabere, copii urmau un anumit program. Foto: Azopan

Bineînțeles, pe timpul verii, cele mai populare și mai râvnite tabere erau cele de pe litoral, cu precădere cele de la Năvodari, dedicate elevilor din mediul preuniversitar, și cele de la Costinești, dedicate studenților. Se pare că prin taberele de la mare treceau mii de elevi și studenți într-un singur sezon, în contextul în care un „sejur“ dura o săptămână-două. Totuși, elevii se bucurau și de taberele organizate la munte, mai ales cele de la Bușteni și Pârâul Rece. 

Bucurii pe burta goală

În ceea ce privește condițiile, erau destul de diferite față de cele de astăzi și depindeau și de resursele administrațiilor locale: „Dacă ne raportăm la un complex de all inclusive cu care, de multe ori, copiii de acum sunt învățați, nu le putem compara. Pentru vremurile acelea, de regulă erau condiții bune: spațiile erau curate, în dormitoare erau 10, 12, 20 de paturi, mâncarea era de cantină și nu neapărat din abundență. Însă oamenii își amintesc că erau împreună, se jucau diverse jocuri, se legau prietenii. Astfel că lipsurile, faptul că nu aveai o mâncare foarte gustoasă sau prea multă, astea cădeau în plan secund“, a explicat Matei Gheboianu.

Ulterior, în anii ’80, măsurile de raționalizare s-au resimțit cu precădere la nivelul reducerii numărului de locuri în tabere, și, într-adevăr, apa caldă se dădea cu porția. „În fapt, s-a implementat tăierea de costuri. La nivelul unor astfel de instituții precum taberele, de regulă, în ceea ce privește hrana, se făceau niște calcule din punct de vedere caloric. De multe ori, în farfuriile copiilor nu ajungeau porțiile complete pentru că și angajații încercau să facă rost de mâncare pentru familiile lor. Însă, dincolo de toate acestea, cei care au participat în astfel de tabere nu puneau accentul pe lipsa de hrană pentru că bucuria era alta: de a petrece timp alături de prietenii lor și să își facă alții noi“, a mai punctat istoricul.

Studenții, discotecile și Securitatea

În timp ce elevii trebuiau să urmeze un anumit program în tabere, fie că erau de relaxare sau de profil (precum cea a redactorilor de reviste școlare), studenții erau mai relaxați, fără să fie sub îndrumarea profesorilor. „Nu era o situație atât de strictă precum în cazul elevilor care mergeau în tabere“, a punctat Gheboianu. Pe timpul verii, mulți tineri voiau să ajungă la mare, să meargă la discotecile din Costinești sau chiar să facă plajă la nudiști, lângă celebra epavă din stațiunea menționată. „Se dădeau spectacole de către studenți sau diverse grupuri, cum era Divertis, care se petreceau cu precădere la Teatrul de Vară. În Costinești erau două locuri celebre în care studenții se întâlneau și se distrau la discotecă. Era distracția specifică vârstei. Tot aici funcționa și Radio Vacanța, care emitea pentru stațiune și pentru litoral, cu muzică la modă pentru perioada respectivă, inclusiv muzică occidentală. Era un alt tip de energie între tineri“, a creionat Matei Gheboianu atmosfera acelor vremuri. Chiar dacă discotecile funcționau doar până la orele 10-11 seara, studenții găseau metode să continue distracția. Un student cântând la chitară putea da tonul unei seri de neuitat, în timp ce în jurul lui se puteau aduna și zeci de persoane care cântau, fredonau, spuneau poezii, se bucurau de muzică, dansau.

Taberele de la mare erau preferate atât de copii, cât și de studenții care voiau să se distreze

Însă, studenții se aflau şi ei sub ochiul ager al Securității, întrucât, deja adulți, aceștia ar fi putut avea idei contrare regimului și s-ar fi putut organiza să deraieze „bunul mers al lucrurilor“. „Oriunde existau grupuri de studenți se aflau și ofițeri delegați să îi supravegheze, care aveau o rețea de informatori printre ei sau printre angajații unităților respective. Nu își permiteau ca într-o mulțime de tineri, unde pot apărea foarte ușor «idei de tip revoluționar», să îi lase nesupravegheați. Deci erau urmăriți, se știau care pot fi «elemente care pot disturba», pe unii încercau să îi oprească tocmai prin faptul că nu li se dădeau locuri în tabere“, a mai explicat istoricul. Totuși, acesta nu era un motiv din cauza căruia tinerii studenți să rateze distracția la mare alături de prietenii lor. Astfel că, unii dintre ei veneau și pe cont propriu la mare pentru a se întâlni cu colegii, a se distra împreună chiar dacă nu li se acordaseră locuri în tabere din diverse motive. Pentru ei, important era să fie împreună, chiar dacă erau nevoiți să doarmă mai mulți în același pat.

Autocenzura localnicilor

După anii ’60, în unele facultăți din România se aflau și studenți străini, acceptarea lor în țară fiind o altă metodă prin care regimul încerca să își arate deschiderea față de alte țări și să își consolideze relațiile externe. „Statul Român a avut, mai ales începând din anii ’60, parteneriate cu țări occidentale, în care primea grupuri de studenți, cercetători, profesori. Bineînțeles că aceștia erau supravegheați, li se indica unde să meargă, nu puteau cumpăra cu valută, trebuiau să respecte anumite reguli. De multe ori exista o autocenzură, mai ales în localitățile mai mici, din partea populației, de a nu intra prea mult în contact cu ei. Dacă stăteai prea mult de vorbă cu ei sau intrai prea mult în contact cu aceștia, puteai atrage asupra ta atenția Securității. Oamenii încercau pur și simplu să se protejeze. Unii studenți străini mergeau în tabere de studiu, precum cele de la Sinaia (de limba română), Bușteni, unde participau și studenții români, deci nu erau neapărat tabere de recreere“, a mai explicat Matei Gheboianu.

Ițele regimului comunist și privilegiile nomenclaturii

Prefacerile politice aveau să fie resimțite în sectorul taberelor și din punct de vedere al organizării programului acestora. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Mihaela Miroiu, activistă pentru drepturile omului, despre modul în care schimbările politice și-au găsit ecoul și la nivelul taberelor școlare. „În 1968 am mers într-o tabără la Năvodari care a fost profund marcată de faptul că a coincis cu intrarea trupelor din țările Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. A fost o tabără foarte tensionată, mai ales că tatăl meu era ofițer de armată“, a povestit aceasta. De asemenea, cercetătoarea ne-a povestit și despre una dintre taberele organizate pentru redactorii de reviste școlare (de liceu) la care a participat, respectiv cea din 1971 organizată la Bușteni, care a coincis cu întoarcerea lui Nicolae Ceaușescu în România după vizita din China. „Prima parte a taberei a fost marcată de o atmosferă democratică, flower power, frumoasă, liberă, creativă. De obicei, veneau redactori de revistă, editori și învățau meserie, scriam foarte mult. Dar apoi a avut loc întoarcerea lui Ceaușescu din China, fiind deosebit de inspirat de autoritarism, și a făcut o plenară în care a întors foia – practic, a început minirevoluția culturală din România. Acest lucru s-a resimțit imediat și în tabără unde, în loc să mai domine o atmosferă de libertate și creativitate, dintr-odată am fost toți puși în niște bănci și ni se dictau documente de partid“, a relatat Mihaela Miroiu.

În taberele montane se făceau drumeții și diverse activități sportive

Tabără pentru liderii țărilor comuniste de mâine

De cealaltă parte, regimul comunist nu a făcut rabat din a privilegia anumite clase sociale, chiar dacă teoretic se voia a fi un regim egalitar. Inclusiv în ceea ce privește acordarea locurilor în tabere, copiii nomenclaturiștilor aveau întâietate și stăteau în cele mai bune condiții. „Copiii celor care aveau așa-zisele «munci de răspundere» la vârf făceau un detașament aparte și mergeau din tabără în tabără pe timpul verii. Fiica unui fost primar general al Capitalei nu îmi povestea cu încântare despre aceste tabere, ci din contră. Mărturisea că se simțeau ca și când ar fi fost copii orfani, comparativ cu ceilalți copii care trăiau normal. În cazul lor, părinții nu aveau timp să stea cu ei nici măcar în vacanță, cu atât mai puțin în timpul anului școlar. Deci depinde de fiecare cum resimte: în timp ce alți copii i-ar fi invidiat, ei nu se considerau de invidiat“, a explicat istoricul Lavinia Betea.

Totodată, și în rândul lor exista un fel de ierarhie. Cei cu adevărat „norocoși“ mergeau în tabere în străinătate, bineînțeles, tot în țări socialiste. „În aceste tabere se aduna «crème de la crème» din țările socialiste. Cea mai vestită tabără pentru pionieri era Artek din Crimeea, fiind înființată de Internaționala a III-a pentru copiii cominterniștilor, devenită ulterior tabără de elită pentru copiii merituoși ai liderilor din toate țările comuniste. La Artek nu ajungeau pe vară decât aproximativ zece români“, a mai explicat istoricul.

Vacanța mare s-a terminat

Odată cu căderea regimului comunist, taberele de odinioară au devenit istorie. La fel și organizarea lor. „Aceste locații au fost vânate de către diverse persoane care și-au dezvoltat diverse complexuri turistice sau le-au privatizat, unii le-au concesionat pe 49 sau 99 de ani și le-au scos din circuitul taberelor. În anii ’90-2000, multe dintre ele s-au degradat sau au fost lăsate cu bună știință în degradare și ulterior au fost închise de Autoritatea pentru Protecția Consumatorului, Direcția de Sănătate Publică sau alte instituții. Nu s-a mai investit în ele, nu s-au mai respectat regulile de igienă...“, a explicat Matei Gheboianu pentru „Weekend Adevărul“.

Astfel că, treptat, s-a ajuns la o privatizare aproape completă a sectorului de tabere din România, iar Statul român face anual licitații pentru un anumit număr de locuri la o anumită sumă, iar în funcție de criteriile pe care Ministerul Educației le stabilește, achiziționează un număr de locuri pe care ulterior le alocă școlilor și universităților. „Unele unități de cazare au condiții mult mai bune față ce cele de odinioară, mai ales că la licitații pot participa unitățile de cazare cu cel puțin două stele. Chiar dacă, în anumite situații, pot fi cazați și câte patru studenți într-o singură cameră, au propria baie la cameră“, a mai transmis istoricul.

În prezent, se acordă puține locuri în taberele școlare gratuite

De-a lungul anilor, unele unități de cazare aproape că s-au specializat în tabere școlare, multe dintre ele rezervând până la 90% din perioada de funcționare doar pentru ele. „Comparativ cu locurile gratuite, acordate în tabere în perioada comunistă, acum sunt foarte puține“, a evidențiat Matei Gheboianu. În cadrul acestor tabere școlare gratuite, elevul sau studentul beneficiază de cazare și masă, care se traduce fie sub forma unui meniu fix, fie sub forma unei sume de bani fixă pentru masă.

În prezent, fiecare universitate sau școală are propria metodologie de acordare a locurilor în tabere, criteriul principal fiind cel al rezultatelor școlare, însă în prezent contează și voluntariatul, diversele proiecte în care studenții se implică, dar și rezultatele din zona cercetării. Tocmai din cauza faptului că sunt puține locuri, se încearcă o selecție cât mai riguroasă. Pe timpul verii, cea mai mare cerere a rămas în continuare la nivelul locurilor de la mare.