SERIAL EPISODUL 5 | Cum a reuşit Tudor Vladimirescu să-i alunge pe fanarioţi din Principate

0
0
Surse foto: galeriaportretelor.ro, imagoromaniae.ro, cimec.ro
Surse foto: galeriaportretelor.ro, imagoromaniae.ro, cimec.ro

Tudor Vladimirescu a murit asasinat de foştii săi aliaţi după o suită de aventuri politice care au deschis anii emancipării naţionale în Principatele dunărene. Omorât la marginea Târgoviştei după ce se visase domn recunoscut de Poartă, Vladimirescu şi-a ratat scopurile individuale, dar a reuşit să îndeplinească totuşi un scop colectiv: înlăturarea domniilor fanariote.

Este noaptea de 27 spre 28 mai 1821, iar pe câmpul care separă Târgoviştea de Mănăstirea Dealu ţipetele de durere ale unui bărbat de vreo 40 de ani sunt înăbuşite doar de lătratul câinilor care bântuie prin satele Valahiei. Cu o săptămână înainte era în fruntea unei oşti de soldaţi şi de ţărani disperaţi, iar cu vreo două luni înainte credea că aventura lui se poate termina cu un succes răsunător. Acum, simţea cum iataganele îi pătrund încet trupul şi cum sângele care l-a adus din familia de ţărani moşneni în prim-planul mişcării revoluţionare europene îi părăseşte încet corpul. Nu era omorât din ordinul sultanului, nici din cel al ţarului ori al împăratului de la Viena, nici măcar din ordinul boierilor valahi – iataganele care îi străpungeau trupul erau ale foştilor săi aliaţi, grecii eterişti, iar pe mâna lor intrase după ce fusese trădat de propriii locotenenţi. 

Trecuseră doar vreo cinci luni de când Tudor din Vladimiri îşi ridicase oastea împotriva fanarioţilor – o aventură scurtă şi plină de intrigi care, până la urmă, se dovediseră mai puternice decât un singur om. Rămăşiţele îi vor fi aruncate într-o fântână oarecare de la marginea Târgoviştei, dar, dincolo de orice posibil patetism, lupta sa, terminată abrupt în fosta capitală valahă, va stabili din multe puncte de vedere principalele repere ale vieţii politice din Principate pentru aproape un secol. Anul 1848, câştigarea Independenţei de stat, cele două uniri şi valurile de împroprietărire a ţăranilor sunt punctele culminante ale unui foc mocnit început de Tudor Vladimirescu. 

O ambiţie calculată şi o victorie postumă

Domnul Tudor, cum îi plăcea să i se spună în scurta sa şedere în Bucureşti ca lider de facto al Ţării Româneşti, este reţinut, mai întâi de orice, de către istoriografia română drept omul care a jucat principalul rol în înlăturarea fanarioţilor de pe tronurile de la Bucureşti şi Iaşi şi în revenirea la domnii pământene în cele două Principate. Fără îndoială, caracterizarea este una parţial aptă. Cu toate acestea, lamele eteriste care l-au străpuns în primăvara anului 1821 spun şi ele, la rândul lor, o poveste importantă pentru soarta Valahiei şi a Moldovei în relaţiile lor cu Poarta. Din ianuarie, când moartea fanariotului Alexandru Suţu a deschis poarta mişcării revoluţionare, şi până la sfârşitul lunii mai, printre greşeli strategice, întorsături ale sorţii şi eforturi de împăcare ale tuturor părţilor implicate în conflict, Tudor Vladimirescu avusese constant grijă să clarifice un lucru: lupta lui nu era una dusă împotriva sultanului, ci doar una împotriva regimului fanariot care, de mai bine de un secol, apăsa cu greutate asupra stării economice din Principate. „Patria este norodul, iară nu tagma jefuitorilor“ sunt vorbele rămase întipărite în conştiinţa populară din timpul mişcării revoluţionare a anului 1821.

Pe de altă parte, ultimele decenii văzuseră o schimbare majoră în atmosfera din Fanar care complica relaţiile oricum complexe dintre familiile fanariote şi Poartă. În timp ce continuau să lupte, prin intrigi şi cufere de bani, pentru scaunele domneşti din Principate, o parte semnificativă dintre fanarioţi intraseră în Eteria, societate secretă al cărei scop era eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană. Exemplul cel mai elocvent este chiar familia Ipsilanti. Constantin Ipsilanti fusese domnitor cu tron cumpărat de la Poartă de mai multe ori atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, a  avut tentative repetate de răsculare împotriva otomanilor şi a trecut rapid în tabăra ruşilor în timpul războiului din 1806-1812. Fiul acestuia, Alexandru Ipsilanti, a dat ordinul uciderii lui Tudor Vladimirescu şi a sperat până în ultima clipă că va putea să contribuie decisiv la lupta pentru independenţă a grecilor din Peninsula Balcanică. 

Tudor Vladimirescu / FOTO MNIR

După moartea lui Vladimirescu, Poarta se confrunta cu o problemă dublă. În primul rând, vântul schimbării bătea neîndoielnic prin Principate – mişcarea lui Tudor Vladimirescu, larg sprijinită de populaţia sărăcită a Valahiei, era un simptom elocvent  că lucrurile nu mai puteau continua în felul în care s-au desfăşurat de la începutul secolului al XVIII-lea. În al doilea rând, chiar dacă zbaterile revoluţionare ar fi putut fi ignorate şi, în contextul internaţional prielnic, înăbuşite de armata net superioară a Imperiului Otoman, anul 1821 arătase la Istanbul un lucru crucial: în fanarioţi nu mai puteai să ai încredere – prea multe jocuri la două capete, prea multe conspiraţii, prea multe familii dedicate luptei antiotomane. Tot mai slăbit pe scena internaţională, îngrijorat de focul mocnit al revoltei din Principate şi neîncrezător în fanarioţi, sultanul îi cedează lui Tudor Vladimirescu o victorie postumă: Ţările Române rămân sub tutelă turcească, dar cu domni pământeni numiţi pe un termen clar definit. 

O nouă înţelegere

Când a intrat în Bucureşti pe 21 martie, Vladimirescu încă putea spera la o evoluţie diferită a lucrurilor pentru propria persoană. E drept, catastrofa internaţională deja se produsese – omul în care îşi puneau speranţele atât el, cât şi Eteria alesese o cale diferită decât cea aşteptată în urma presiunilor monarhilor aliaţi: ţarul Alexandru I condamnase cele două mişcări revoluţionare. Cu toate acestea, pentru scopurile lui Tudor Vladimirescu încă era posibilă o înţelegere cu Poarta. Ideal, s-ar fi revenit la domniile pământene şi ambiţiile sale personale ar fi fost satisfăcute – i s-ar fi putut spune Domnul Tudor cu acordul sultanului, nu doar din bunăvoinţa valahilor fermecaţi de promisiunile sale. 

Pe 25 martie, după un marş prin Moldova, la Bucureşti ajunge şi Alexandru Ipsilanti. Cei doi îşi stabilesc taberele în două părţi opuse ale oraşului, unul în apropiere de Cotroceni, celălalt în Colentina, iar pe 30 martie acceptă să se întâlnească. Nu cad de acord că ar fi aliaţi desăvârşiţi ori că înţelegerea iniţială pe care Eteria o avea cu Tudor din ianuarie ar mai fi valabilă în toate detaliile ei. Ipsilanti priveşte cu jind către oastea pusă cap la cap de către Vladimirescu, încearcă să-l convingă că ţarul încă ar putea să le sprijine eforturile, dar singurul lucru asupra căruia cad de acord cu adevărat e că n-au motive de ceartă chiar atunci, în pragul intervenţiei otomane la nord de Dunăre. Mai exact, cei doi se înţeleg să-şi împartă sferele de influenţă în ţară. Vladimirescu rămâne cu Oltenia, Ipsilanti primeşte regiunea de sub Carpaţi, plecând repede către Târgovişte pentru a pregăti rezistenţa armată împotriva turcilor. 

Arestat din mijlocul propriilor soldaţi

Vladimirescu mai rămâne o lună la Bucureşti, trăind vremelnic în pielea unui domn emancipat de influenţa boierească, dar care n-are parte de atât de necesara recunoaştere a sultanului. La începutul lunii mai, atunci când s-a declanşat invazia armatei otomane la nord de Dunăre, afirmându-şi deja neutralitatea în conflictul dintre greci şi turci, Vladimirescu ia drumul Olteniei în acelaşi ritm de marş organizat în care venise alături de trupele sale la Bucureşti. Planul era simplu: aşteptarea previzibilei înfrângeri a Eteriei de către otomani şi rezistenţa în Oltenia, dacă era cazul, suficient de mult timp încât să poată intra în negocieri cu Poarta. O urmă de speranţă încă exista pentru o rezolvare a situaţiei pe termen lung în favoarea sa şi a Ţării Româneşti. 

Lovitura fatală vine, însă, dintr-o direcţie imprevizibilă, iar după ce navigase prin intrigile internaţionale ale ultimelor luni, rigurozitatea personalităţii sale, când venea vorba de treburile militare, va fi cea care îi va precipita sfârşitul. „După ce s-au înţeles să-şi împartă Ţara Românească în faţa invaziei otomane, între Ipsilanti şi Vladimirescu rămăsese că urmează apoi ca fiecare să vadă ce va face în funcţie de cursul evenimentelor. Lucrurile, însă, au degenerat rapid. Tudor Vladimirescu a făcut greşeala de a-şi înstrăina o parte din conducătorii pandurilor pentru că a impus o disciplină foarte severă. La Goleşti a ordonat executarea unor căpetenii ale pandurilor, după ce acestea au refuzat să-şi asume responsabilitatea asupra jafurilor pe care le făceau pandurii. Îl execută pe Ioniţă Urdăreanu, un conducător tânăr şi foarte popular, lucru care stârneşte nemulţumirea pandurilor. Pe fondul acesta de revoltă a pandurilor a fost foarte uşor pentru câţiva fanarioţi să vină la Goleşti şi să-l aresteze pe Tudor Vladimirescu, fiind acuzat că a încălcat jurământul pe care l-ar fi făcut în faţa Eteriei“, a explicat istoricul Dan Falcan pentru „Weekend Adevărul“.  

Un plan meschin

Nu se ştie exact dacă Vladimirescu chiar a avut parte de vreun fel de judecată. Oricum, n-ar fi contat. Planurile Eteriei erau de aşa natură încât să asigure o singură sentinţă posibilă. Miza principală era comanda oastei de panduri şi ţărani înarmaţi strânsă de Tudor în urma eforturilor din ultimele luni. Planul a fost departe de a fi unul de succes pentru Ipsilanti şi ai lui. Urmându-l pe Vladimirescu, iniţial din convingerea că liderul charismatic ridicat din Oltenia este cel care îi poate conduce către schimbarea mult dorită în Principate, membrii oastei lui Tudor îşi vor schimba încet, încet atitudinea în vâltoarea evenimentelor şi confruntaţi cu personalitatea propriului lider intolerabil la furtişaguri. Pentru că grecii fanarioţi vor refuza să lupte, ei se vor întoarce în Oltenia, aşteptând să vadă dacă norocul istoric va scăpa Valahia. 

Se poate spune că, la Târgovişte, în acea noapte de mai din anul 1821, au murit concomitent şi Tudor Vladimirescu, şi domnia fanariotă din Principate. În lunile următoare, ciocnirile dintre armata turcă şi oastea lui Ipsilanti vor avea un sfârşit previzibil. Dezorganizaţi, părăsiţi de ţar, cu un lider incapabil militar în persoana lui Ipsilanti, vor fi zdrobiţi de cavaleria otomană în bătălia de la Drăgăşani din luna iunie.

Luptele dintre turci şi eterişti / FOTO imagoroamniae

FOTO: Luptele dintre turci şi eterişti

Mişcare naţională de emancipare de sub talpa fanariotă, efort susţinut de reformare socială a stării deplorabile a populaţiei din Valahia ori, pur şi simplu, o ambiţie personală de a atinge tronul domnesc, aventura politică a lui Tudor Vladimirescu se sfârşeşte cum, profetic, liderul pandurilor se aşteptase. În ianuarie, în primele zile ale mobilizării din Oltenia, un prieten îi spune că nu are nicio şansă să scape cu viaţă din nebunia în care se arunca cot la cot cu boierii. „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii“, a fost răspunsul lui Vladimirescu pe care l-a reţinut istoria. 

Fiul de moşnean înţeles cu marii boieri să-i răstoarne pe fanarioţi

Tudor Vladimirescu s-a născut într-o familie de mici proprietari de pământ din Oltenia, clasă socială cu propriile interese în contextul social al Valahiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Se va ridica însă repede din această condiţie socială, ocrotit în copilărie de boierul Glogoveanu din Craiova şi apoi pus pe făcut parale din comerţul cu vite şi cu porci. 

În 1806, când izbucneşte războiul ruso-turc, era deja proprietar peste mai multe moşii. Ia partea ruşilor şi luptă cot la cot cu aceştia alături de pandurii olteni, reuşind să fie decorat de către autorităţile ţariste pentru eforturile sale pe câmpul de luptă. Înlăturat pentru scurt timp după război din funcţia de vătaf de plai la Cloşani de către Caragea Vodă, Vladimirescu şi-a reluat funcţia după 1815 şi va începe să-şi strângă susţinători. Pandurii deja îl respectau pentru calităţile militare, iar relatările vorbesc despre o charismă aparte care l-a ajutat să devină popular. Devenise curând omul ideal să conducă o insurecţie împotriva regimului fanariot atunci când s-ar fi arătat oportunitatea.

Două înţelegeri, nesfârşite contradicţii

Cele cinci luni de frământare revoluţionară din Principate cunoscuseră atâtea răsturnări de situaţie încât ar putea da fără probleme material pentru un scenariu de serial istoric cu intrigă politică. În ianuarie, după moartea fanariotului Alexandru Suţu în circumstanţe chestionabile, Tudor Vladimirescu a început să-şi mărească oastea având două înţelegeri importante în mânecă. În primul rând, exista o înţelegere cu Eteria – natura acestei înţelegeri e controversată printre istorici, dar pare plauzibil că este una de colaborare pentru a forţa declanşarea unui nou război între Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman. Motivele, însă, erau diferite. Tudor Vladimirescu s-ar fi mulţumit fără probleme doar cu înlăturarea fanarioţilor din Principate şi revenirea la numirea de domni pământeni; eteriştii, din rândurile cărora făceau parte şi fanarioţii huliţi de Vladimirescu, căutau ruperea totală de otomani şi independenţa grecilor. A doua înţelegere era mult mai pragmatică. Principalii boieri din Ţara Românească – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu –, care erau adepţi ai luptei naţionale, îl însărcinaseră pe Tudor Vladimirescu cu eforturile militare necesare redobândirii autonomiei statului valah. „Pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit“, arată împuternicirea pe care i-o dau aceşti boieri conducătorului pandurilor. 

Emanciparea naţională trece prin revendicări sociale

După moartea lui Alexandru Suţu, cei trei boieri au format Caimacamia responsabilă cu administrarea ţării până când Poarta va trimite un nou domnitor la Bucureşti. Vladimirescu pleacă imediat în Oltenia pentru a organiza mişcarea revoluţionară, iar boierii rămân la Bucureşti. Prima formulă a conspiratorilor nu se va mai întruni niciodată – în nici două luni, speriaţi de independenţa pe care o căpăta Vladimirescu, de proclamaţiile care poartă un iz anti-boieresc şi, mai ales, de condamnarea mişcării revoluţionare de către ţar, considerat principalul lor potenţial aliat, boierii fug din Bucureşti şi stau la adăpost în Transilvania până se calmează lucrurile. 

În Oltenia, Tudor Vladimirescu n-a stat degeaba. A ridicat populaţia la luptă prin declaraţii înflăcărate şi a informat cancelariile europene despre natura intenţiilor sale. „Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!“, arată celebra Proclamaţie de la Padeş. Când se îndrepta către Bucureşti, la jumătatea lunii martie, ingredientele contextului care îi vor aduce sfârşitul puteau fi deja distinse: conflictul cu foştii aliaţi din boierime, interesele tot mai divergente faţă de cele ale Eteriei şi un sprijin rusesc care nu s-a mai arătat niciodată.

Dan Falcan, istoric: „Tudor Vladimirescu a devenit un simbol pentru generaţia de revoluţionari paşoptişti“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Dan Falcan elucidează contextul intern şi extern care a făcut posibilă aventura lui Tudor Vladimirescu şi care a modelat şi deznodământul acestuia şi explică moştenirea istorică a mişcării revoluţionare de la 1821

Dan Falcan / FOTO Adevărul

Istoricul Dan Falcan / FOTO Adevărul

„Weekend Adevărul“: Cum ar trebui să înţelegem momentul 1821? Revoluţie naţională? Răscoală socială? Tentativa unei persoane de a ajunge domnitor?

Dan Falcan: Indiferent cum am o numim, toţi istoricii au ajuns la o concluzie comună: că a fost momentul redeşteptării naţionale pentru români, cel puţin pentru cei din această parte a Carpaţilor. Sigur, mişcarea lui Tudor Vladimirescu se înscrie într-un context mai larg european, marcat de Revoluţia franceză, de războaiele lui Napoleon, iar ulterior de aşa-numitul fenomen al Restauraţiei – vechea orânduire a revenit după înfrângerea lui Napoleon şi s-a încercat revenirea la vechea stare socială dinainte de 1789, ceea ce era practic imposibil. La fel, nu putem să negăm faptul că Vladimirescu s-a vrut domn şi se considera domn în momentul în care a ajuns în Bucureşti, dar acţiunea lui a fost făcută împreună cu cei care conduceau Ţara Românească. Până atunci fusese ceea ce am numi „un om al sistemului“, în termeni mai actuali, un om întreprinzător, care călătorise mult, ştia limbi străine, fusese la Viena în timpului Congresului din 1815 şi era capabil militar. Contrar istoriografiei comuniste care vorbea de lupta ţăranilor împotriva boierilor, lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că Tudor Vladimirescu a plecat în această mişcare cu acceptul boierilor – atât el, cât şi boierii doreau să scape de domnitorii fanarioţi.

Vântul schimbării

Care au fost condiţiile interne şi externe care au făcut posibilă aventura lui Tudor Vladimirescu?

Contextul general e cel menţionat – acest duh franţuzesc al revoluţiei. Practic, mai toată Europa era cuprinsă de mişcări revoluţionare care se îndreptau împotriva restaurării vechii orânduiri. Vorbim de o alianţă a monarhilor îndreptată împotriva mişcărilor de eliberare a popoarelor. Contextul intern imediat e moartea lui Alexandru Suţu şi, în acelaşi timp, se conjugă această mişcare cu Eteria, organizaţia revoluţionară grecească fondată la Odessa de Alexandru Ipsilanti cu scopul eliberării Greciei de sub ocupaţia otomană.

Organizaţie sprijinită şi de fanarioţi.

Exact. Vorbim de nişte interese foarte contradictorii, în ultimă instanţă. În timp ce grecii doreau independenţa absolută faţă de Imperiul Otoman, Tudor Vladimirescu avea şi varianta înţelegerii cu otomanii pentru redobândirea autonomiei, adică pentru înlăturarea fanarioţilor. De aici acest mare punct de conflict, pentru că Eteria îi avea şi pe fanarioţi în rândurile ei.

Este, de altfel, şi una dintre cele mai controversate teme din activitatea lui Tudor Vladimirescu. Cum ar trebui să înţelegem mai exact această relaţie?

Da, e un subiect controversat. Poziţiile pot fi rezumate astfel: vorbim de subordonare, de colaborare sau de conflict. În realitate, s-a speculat mult asupra faptului că Vladimirescu ar fi făcut un jurământ faţă de Eterie în decembrie 1820 sau în ianuarie 1821, jurământ pe care nu l-ar fi respectat. Lucrul acesta e greu de crezut, pentru că Tudor Vladimirescu nu era grec, iar în Eterie intrau doar greci. Greu de crezut, deci, că ar fi putut face un jurământ de supunere faţă de Alexandru Ipsilanti. Mai degrabă a fost o colaborare punctuală între cei doi, amândoi sperând în ajutorul Rusiei. 

Ajutor care n-a mai venit.

Ajutor care n-a mai venit fiindcă exact în perioada aceea avea loc Congresul Sfintei Alianţe de la Laybach. Acolo, Alexandru I, unul dintre conducătorii Alianţei, a fost nevoit să fie de acord cu Metternich, cancelarul austriac, că trebuie luate măsuri împotriva mişcărilor revoluţionare din Europa. Metternich era speriat de faptul că Spania, Italia, Portugalia aveau mişcări revoluţionare care aminteau de Revoluţia franceză şi a insistat pe lângă ţar să permită intrarea austriecilor în Italia pentru a înăbuşi revoluţiile din Milano, Neapole şi Veneţia. Ţarul a fost pus într-o situaţie foarte complicată, pentru că nu putea fi împotriva unor mişcări revoluţionare şi să le aprobe pe cele de atunci. În consecinţă, când a aflat de izbucnirea mişcărilor lui Vladimirescu şi Ipsilanti, le-a dezavuat. Trebuie spus, Ipsilanti era aghiotantul ţarului şi era sprijinit de ministrul de Externe rus, Kapodistrias, grec la origine, dar lucrurile acestea nu au contat, pentru că sultanul era suveranul legitim.

Cum aţi evalua abilităţile politice ale lui Tudor Vladimirescu?

Astăzi am spune că Tudor Vladimirescu era un politician destul de abil. În condiţiile date, a făcut tot ce putea. La început a fost înţeles cu boierii, apoi după intrarea în Bucureşti a încercat din nou să ajungă la un punct de vedere comun cu ei. În momentul dezavuării ţarului, cei trei boieri au fugit şi a trebuit să se descurce singur, făcând un joc de balans între toate părţile. A încercat să manevreze, dar împrejurările i-au fost total nefavorabile şi, până la urmă, a fost nevoit să se recunoască învins.

Revoluţia lui Vladimirescu, mai degrabă simbolică

Momentul 1821 marchează sfârşitul domniilor fanariote. Este acest lucru o consecinţă directă a acţiunilor lui Tudor Vladimirescu sau mai degrabă ar putea fi pus pe seama pierderii încrederii de către Poartă faţă de familiile fanariote?

Cred că s-au conjugat cele două aspecte. Turcii au avut mare încredere în aceste familii, dar în acelaşi timp, pe măsura trecerii timpului, s-au produs fenomene de trădare a Porţii şi de către fanarioţi, unii dintre ei fiind chiar extrem de patrioţi faţă de ţările pe care le conduceau. De exemplu, Grigore Ghica al III-lea a protestat vehement împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci în 1775, a apărat interesele Moldovei, lucru care nu a convenit turcilor, iar aceştia l-au mazilit şi executat. Până în 1821, foarte mulţi membri ai familiilor fanariote care locuiau la Constantinopol erau parte din Eteria. În momentul în care s-a declanşat revoluţia împotriva turcilor, au fost descoperiţi şi executaţi. Pe fondul acesta, de pierdere a încrederii în familiile fanariote, conjugat cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu, Poarta a luat decizia să revină la domniile pământene.

În ce fel se îmbunătăţeşte situaţia din Principate după revenirea la domniile pământene?

Ştim prea bine că politica fiscală a fost una extrem de dură în secolul fanariot. Fiscalitatea era împovărătoare, pentru că domnii îşi cumpărau tronul şi erau nevoiţi apoi să scoată banii. Veneau la Bucureşti sau la Iaşi şi prima grijă era să-şi recupereze investiţia, apoi să facă rost de alţi bani în caz că pierdeau tronul, pentru a-l putea cumpăra din nou. Media de domnie a fost una de vreo doi ani. După 1822, putem observa o anumită îmbunătăţire a stării sociale din Principate, nu foarte importantă, pentru că în continuare exista presiunea fiscală din partea autorităţilor, dar măcar în 1826, prin Convenţia de la Akkerman, s-a stabilit ca domnia să existe pe şapte ani. A început să existe o stabilitate încetul cu încetul, iar Principatele au intrat în circuitul european al comerţului şi al dezvoltării. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a avut urmări importante şi în alt sens – mişcarea din 1821 a rămas un reper pentru toată generaţia de revoluţionari paşoptişti, era un simbol, un moment premergător pentru activităţile şi eforturile lor.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite