„Scrisori către Ema“. Dragostea unei mame, într-o carte

Textele Loretei Popa, mamă, jurnalistă şi scriitoare, către fiica sa, Ema, au fost adunate, într-o carte, „Scrisori pentru Ema”. Editura For You a decis să reediteze cartea, iar după lansarea din mai, de la Bookfest, a urmat o altă întâlnire, care a avut loc miercuri-seară, la Diverta – Mall Vitan.

Dan Puric scrie în prefaţa cărţii, „Scrisori pentru Ema”, publicată de Editura For You.

„- Cum scrieţi versuri, domnule Eminescu?”, l-a întrebat într-o zi Majestatea Sa, Regina Elisabeta, pe poet.
„- Aşa cum cad frunzele din copac, Majestate!”, a răspuns Eminescu.
Şi oare cum cad frunzele din copac, m-am întrebat, dacă nu prin arderea întregii lor vieţi? Poate de aceea, copil fiind, atunci, ca şi acum, am evitat în plimbările mele, toamna în parc, să calc frunzele căzute, sfiindu-mă parcă să nu mai lovesc încă o dată fiinţa lor lipsită de viaţă.

Şi nu ştiu de ce, citind „Scrisori pentru Ema”, cartea Loretei Popa, am păşit cu sufletul printre ele cu aceeaşi strângere de inimă şi sfială ca atunci, pe aleea parcului, toamna, când fiinţa mea era împresurată din toate părţile de frunzele căzute la pământ sau de cele care tocmai cădeau la cea mai mică adiere de vânt, ca şi cum în jurul meu se prăbuşeau în tăcere destine necunoscute.

Căci ce sunt epistolele dacă nu strigăte contemporane sfâşietoare de viaţă, aruncate într-o lume fără ecou sufletesc? Dar înălţimea cărţii şi sufletul ei tainic constau în faptul că toate aceste răni de viaţă sunt îmbrăţişate în mod discret de nebănuite suspine, ce dau muzica negrăită din care cu toţii, fără să vrem, ne împărtăşim. Cazuri dramatice, ce nu sunt însă lăsate să piară de la sine în sinistra centrifugală a vieţii, ci sunt chemate în virtutea unui suflet nobil şi cinstit să rostuiască demnitatea pierdută a dragostei de azi.

Cartea întreagă este o clepsidră, în care curgerea firelor de nisip nu măsoară timpul, ci numără parcă în şoaptă atâtea dureri neştiute, ca şi cum eternitatea iubirii ar fi zgâriată în tăcere de nenumărate destine omeneşti, sortite să cadă în uitare, nu înainte însă de a se lovi între ele, măsurând astfel veşnicia cu efemeritatea dureroasă a vieţii lor, a subliniat Dan Puric.       

Cum s-au născut „Scrisorile pentru Ema”

În urmă cu 25 de ani, Loreta Popa păşea pentru prima dată pe holurile Casei Presei Libere, cum i se spunea imediat după revoluţie, neştiind la ce să se aştepte, fără să cunoască lumea jurnalismului, fără să fie susţinută de cineva anume. A început de la cea dintâi treaptă, corectura. Încet, încet a prins drag de această profesie şi a simţit că fără ea i-ar fi cu siguranţă greu să respire. Zi de zi cunoştea oameni de la care avea ce să înveţe, zi de zi simţea că tot ceea ce face contează. A început la ziarul Dimineaţa, unde a cunoscut mari gazetari şi scriitori precum Mircea Ichim, Alexandru Piru, Mihai Toma, Aureliu Goci. A urmat Cronica Română, unde a făcut parte din echipa lui Horia Alexandrescu timp de doi ani, Vocea României, cotidian ce nu are evident nici o legătură cu concursul din zilele noastre, Sport XXI şi Naţional. În cele din urmă a simţit că face parte dintr-o mare familie abia când a ajuns la Jurnalul Naţional.

Aici a reuşit să-şi întindă cu adevărat aripile, să aibă încredere în forţele proprii şi mai ales a învăţat să lase dragostea de frumos şi iubirea de oameni să iasă la lumină împărtăşind-o cititorilor, îndemnându-i să vadă viaţa prin ochii ei. I s-a spus de-a lungul timpului că tot ceea ce scrie este mult prea personal, că trebuie să renunţe la a trece prin sufletul ei cuvintele şi să se limiteze doar la a le trece prin minte. Să fie deci cât mai obiectivă. Când nimeni din redacţie nu a vrut să se înhame la rubrica denumită sugestiv „Ah, femeile!”, devenită apoi „Ce vor bărbaţii!”, a hotărât că i se potriveşte.

Aşa a şi fost. Rubrica aceasta din Jurnalul de Duminică, nou apărut, i-a dat şansa să şlefuiască mici texte într-atât încât să încapă în micul colţ tipografic destinat. Încet, a cucerit cititorii prin autenticitate, originalitate şi simplitate, într-o perfectă uniune cu căldura pe care sufletul ei nu reuşea să o aşeze deoparte. La sugestia unei prietene, directoare de bibliotecă, a adunat micile bijuterii şi le-a aşezat într-o carte numită „Scrisori pentru Ema”. Un succes imediat, o îmbrăţişare neaşteptată din partea cititorilor, prietenilor, colegilor  şi a cunoştinţelor, care au pus-o în lumină altfel.

Poate de aceea Editura For You a decis să reediteze cartea, iar după lansarea din mai, de la Bookfest, iată urmează o altă întâlnire cu cititorii miercuri, 28 iunie 2017, de la ora 19.00, la Diverta – Mall Vitan.
După acea primă lansare din 2009, au urmat „Povestea Lupului Albastru”, „Scrisori de dragoste – Astăzi, Acum” – 2010,  „Cântecul culorii” – 2011. Când criza şi-a făcut simţită prezenţa, schimbările din presă au determinat-o să aleagă revista Cariere, acolo unde a învăţat multe lucruri ce i-au prins bine, a acceptat apoi să conducă o revistă aparte care-i oferea şansa de a fi ea însăşi, fără ca nimeni să aşeze echerul peste interviurile sale, numită Jurnal Spiritual. 

Elena Loreta Popa si fiica sa, Ema

A reuşit ca într-un singur an să adune peste 50 de interviuri pe care le-a reunit în paginile unui volum de interviuri cu personalităţi ale culturii româneşti, valori adevărate ale poporului roman, numit „33”, editat de Tracus Arte în 2015. Acesta reprezintă suma cuvintelor însufleţite de iubirea sa pentru cei care i-au fost modele, pentru cei care înseamnă enorm pentru ea atât ca jurnalist, cât mai ales ca om, o uşă deschisă spre cunoaştere şi frumos. După o perioadă petrecută la Evenimentul zilei, unde din punct de vedere profesional a simţit că este locul potrivit să crească, să evolueze, a ales libertatea regăsirii de sine vreme de un an.

Apoi, la rugămintea actriţei Catrinel Dumitrescu, a ajutat la promovarea spectacolelor Centrului Cultural European pentru UNESCO Nicolae Bălcescu. Datorită acesteia, a prins gustul implicării în proiecte teatrale şi a ajutat la premiera spectacolului Aglaja, în regia unuia dintre cei mai promiţători actori şi dansatori ai momentului, Ştefan Lupu. Intrând în această familie a trupei de tineri actori a înţeles că fără să simţi scândura sub picioare este greu să scrii despre teatru. Din ianuarie 2017 este PR la Muzeul Naţional al Literaturii Române, probabil locul în care se simte mai mult decât bine.