Scriitorul Gil Hovav: „Bucătarii din ziua de astăzi  sunt  adevărate staruri rock“

Gil Hovav, unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti şi scriitori pe teme culinare din Israel, realizator de show-uri culinare comparat adesea cu Jamie Oliver, nu este adeptul vedetismului de pe sticlă şi consideră că mâncarea are legătură directă cu memoria noastră.

Descendent al uneia dintre cele mai respectabile familii din lumea evreiască, Gil Hovav, în vârstă de 54 de ani, este stră-strănepotul lui Eliezer Ben-Yehuda, cel care a repus în circulaţie limba ebraică, nepotul lui Itamar Ben-Avi, care a pus bazele jurnalismului ebraic şi fiul lui Moshe şi al Drorei Hovav, părinţii fondatori ai Radioului public din Israel. Critic de restaurante, jurnalist şi om de televiziune, Gil Hovav e şi autorul unui roman şi a trei volume de povestiri, istorii de familie în care mâncarea ocupă, bineînţeles, un loc privilegiat. Prezent la Bucureşti la ediţia de anul acesta a Târgului de Carte Bookfest (1-5 iunie), la care Israelul a fost ţara invitată, Gil Hovav a fost, datorită personalităţii sale expansive şi charismatice, unul dintre cei mai fermecători interlocutori posibili, transformând un dialog despre gastronomie şi Israel într-un adevărat spectacol de umor şi talent scriitoricesc. 

„Weekend Adevărul“: Cât de importantă a fost moştenirea familiei dumneavoastră – una dintre cele mai cunoscute din Israel? N-a fost şi o povară?

Gil Hovav: A fost foarte importantă, deşi trebuie să vă spun că eu nu cred în dinastii. De-a lungul vieţii mele am întâlnit o grămadă de oameni proşti care erau copiii unor oameni deştepţi şi viceversa. Dar trebuie spus că limba ebraică a fost mereu foarte importantă în familia noastră, şi pe linie maternă, şi pe linie paternă. Pe linie maternă, sunt descendentul lui Eliezer Ben-Yehuda, care a reînviat limba ebraică în epoca modernă. De cealaltă parte, tatăl meu s-a aflat la conducerea Radioului Public Israelian, era un crainic celebru şi vorbea o limbă ebraică absolut impecabilă şi, evident, ne-a învăţat şi pe noi s-o vorbim. Aşa că, pentru mine, e la fel de important şi astăzi să vorbesc corect limba ebraică. Iubesc această limbă, cred că e o componentă esenţială din cultura noastră şi cred că o parte din faima de care mă bucur azi i se datorează. Să vă explic de ce. În prezent, sunt vocea Ben Gurion, nu, nu prim-ministrul mort (râde), ci aeroportul care-i poartă numele! Când auziţi persoana aceea enervantă care spune: „nu vă lăsaţi bagajele nesupravegheate“, să ştiţi că e vocea mea. Povestea e următoarea: auzeam mereu anunţurile astea în ebraică şi am remarcat că aveau greşeli de gramatică, mici greşeli, dar chestia asta mă scotea din sărite! Aşa că am sunat la conducerea aeroportului şi
le-am spus: „e poarta de îmbarcare a Israelului, nu se poate să faceţi greşeli de limbă!“ Şi ei au zis: „atunci,
vino şi citeşte tu anunţurile“, şi eu le-am zis că vin. După care mi-au zis: „dar fii atent că nu te plătim“. Şi eu le-am răspuns: „dar cine vrea bani pentru aşa ceva? “. Aşa că  eu citesc anunţurile acum pe Aeroporul Ben Gurion.

Cei tineri şi foarte tineri vorbesc corect ebraica, azi?

Nu, nu neapărat. Sigur că unii dintre ei vorbesc destul de bine, alţii, mai puţin. Dar vorbesc o ebraică de zi cu zi. Însă, dacă ne raportăm la revoluţia înfăptuită de stră-străbunicul meu, Eliezer Ben-Yehuda, pot spune că proiectul lui a fost un mare succes. Fiindcă pentru el nu era important să vorbeşti corect ebraică. Era important să vorbeşti ebraica şi atât. Deci, acest război a fost câştigat în totalitate.

Astăzi, oamenii din Israel se nasc în ebraică, sunt proşti sau deştepţi în ebraică, trăiesc, iubesc şi mor în ebraică. Dacă vă uitaţi în jur, veţi vedea o grămadă de evrei, majoritatea ştiu numai ebraică, unii ştiu şi o brumă de engleză stricată, dar cam atât. Acesta e semnul clar al victoriei.

Gil Hovav face demonstraţii de „istorie în bucate“

Şi cum e să fii descendentul unei familii atât de... revoluţionare?

E o familie foarte nebună, trebuie să vă spun asta de la bun început, şi am scris trei volume de povestiri despre ei. Cred că ăsta e un fel de dar, de comoară primită de la univers: să am atâtea persoane scrântite în familie, care să mă inspire să scriu o grămadă de povestiri despre ele.

Dar presupun că mâncarea e şi ea un personaj în cărţile dumneavoastră, nu?

Sigur că da. De obicei, oamenii mă întreabă cum am ajuns la mâncare, având în vedere că n-am studiat niciodată arta culinară, nici nu am lucrat vreodată într-un restaurant. Dar am crescut într-o casă mare, erau mai multe apartamente, toate aparţinând familiei noastre. Într-unul locuiam eu, părinţii mei, fratele meu şi bunica mea. Dar, sigur, ni se spunea tot timpul că nu ea locuia cu noi, ci noi locuiam cu ea (râde). În apartamentul alăturat locuiau mătuşa şi unchiul meu, cu verii mei, cu pisici şi câini şi tot restul. Iar bunica mea era regina casei. Avea întotdeauna două fete în casă, care făceau tot ceea ce le zicea ea, şi, de obicei, ea se ocupa de bucătărie, cu ajutorul celor două fete. Eu eram cel mai mic nepot, cam slăbuţ, cu ochelari, aşa că ea a avut mereu grijă de mine. Şi acum, bănuiesc că vă aşteptaţi să vă spun că stăteam toată ziua cu ea în bucătărie. Nu, nici vorbă! Pentru că tradiţia spune că bărbaţii în bucătărie aduc doar două lucruri: ghinion şi mizerie. Iar în ziua în care ea a murit, iar eu aveam vreo 20 de ani, m-am apucat de gătit în amintirea ei.

Aşa că, pentru mine, mâncarea are legătură directă cu memoria. Şi de aceea e atât de prezentă în toate cărţile mele pentru că, prin intermediul ei, îi simt mai aproape pe ai mei.

„Am vrut să fiu independent“

La food media sau la literatura gastronomică – cronici, comentarii culinare-cum aţi ajuns?

Cred că din întâmplare. Eram student la ebraică în Ierusalim şi, deşi proveneam dintr-o familie bogată, am decis să mă descurc pe cont propriu, fără să depind de ei. Nu ne-am certat, ei chiar mă rugau insistent să iau bani de la ei, dar eu am vrut să fiu independent. Aşa că am avut patru joburi ca să mă pot întreţine: am fost barman la Jerusalem Sheraton, apoi barman la un alt bar rău famat, tot în Ierusalim, am fost profesor de limba arabă şi, ocazional, mai făceam şi curăţenie prin case. Dar nu era suficient ca să-mi pot plăti taxele de şcolarizare, maşina, casa, şi o cunoştinţă mi-a zis: „Dacă scrii la fel de bine cum vorbeşti, atunci du-te şi lucrează la un ziar“. Aşa că m-am dus la un ziar local, m-au întrebat despre ce vreau să scriu şi eu le-am zis că nu ştiu. Atunci m-au întrebat cu ce mă ocup şi le-am răspuns că sunt barman. Şi ei au zis: „Foarte bine, atunci scrie despre cocktailuri“. Şi aşa am început cu mâncarea: la început, am scris cronici de baruri, apoi de restaurante. Şi, deşi am încercat mai multe lucruri în zona asta a jurnalismului, am rămas critic de restaurante până în ziua de azi, o fac deja de treizeci de ani şi îmi place la nebunie.

În prezent, mai aveţi vreun show TV?

Da, însă în ultimii ani nu m-am mai ocupat de emisiuni culinare. După ce m-am plictisit de subiectul gastronomie, am făcut o emisiune despre istorie, apoi una de interviuri cu laureaţi ai Premiului Nobel din întreaga lume şi acum, n-o să vă vină să credeţi, fac o emisiune despre sport, despre originile sporturilor, eu neavând nimic de-a face cu acest domeniu. Întotdeauna am fost de părere că omenirea are doi mari inamici: natura şi sportul. Astea sunt cele două lucruri care-mi displac cel mai mult pe lume. Aşa că m-am gândit că ar fi amuzant, de ce nu, să le ofer telespectatorilor poveşti despre sport văzute prin ochii mei, prin ochii mei absolut inocenţi. Eu nu mă duc niciodată la meciuri de fotbal sau de baschet, şi practic această emisiune mi s-a părut încă o ocazie de a spune o poveste. De exemplu, am aflat că fotbalul e un sport inventat în China şi a fost, iniţial, jucat de femei, acum mii şi mii de ani etc. Aşa că primul episod din emisiune începe cu Marele Zid Chinezesc şi povestea unei fetiţe care le-a corupt pe gărzile care păzeau zidul prin acest joc de fotbal. Şi vedem ce s-a întâmplat mai departe cu ei. Chiar cred că e o emisiune drăguţă.

Deci, da, încă mai fac televiziune, dar am întotdeauna grijă ca televiziunea să nu fie ocupaţia mea de bază, pentru că, sigur, îmi plac oamenii cu care lucrez pe platoul de filmare şi cu care chiar m-am împrietenit, dar să lucrezi în televiziune nu e un lucru prea amuzant. Deci, e un fel de ocupaţie secundară. Şi, cum ziceam, nu mă mai ocup de emisiuni culinare.

Povestea de dincolo de şniţel

Dar nu puteţi nega că televiziunea a fost şi este foarte importantă pentru aşa-numita cultură gastronomică.

Bineînţeles, e foarte importantă! În Israel e o adevărată explozie pe sticlă. Avem zeci de emisiuni pe acest subiect. Şi la fel este peste tot în lume. Eu nu pretind că am inventat ceva în zona asta, doar am intrat în scenă cu emisiunile mele, m-am bucurat de toate deliciile acestui tip de jurnalism şi apoi am ieşit din scenă. Dar, sigur, în Israel segmentul ăsta de emisiuni este încă foarte important. Bucătarii din ziua de astăzi sunt adevărate staruri rock, adevărate celebrităţi. Şi realizatorii de show-uri culinare, sunt exagerat de mediatizaţi. Şi de aceea am încercat şi eu să mă retrag încet-încet, pentru că deja mă simţeam un pic incomod în această
postură.

Că tot vorbeam de cbucătariultramediatizaţi, unii oameni vă compară cu Jamie Oliver. Vi se pare o comparaţie flatantă?

Sigur că mă flatează comparaţia cu el, mi-aş dori să fiu la fel de cunoscut ca el. Fără doar şi poate, e un nume în domeniu. Dar, revenind la ce am spus mai devreme, în toate emisiunile mele – fie ele despre mâncare, istorie, laureaţi ai Nobelului sau sport – cel mai important lucru pentru mine e să spun o poveste, pentru că asta sunt: un romancier, un scriitor şi întotdeauna sunt atent la oameni mai mult decât la orice altceva. Un şniţel nu e atât de important pentru mine ori, ştiu eu, nişte sarmale. Sau cum să faci nişte sarmale perfecte. Dar dacă prezinţi o doamnă mai în vârstă care povesteşte cum a emigrat şi cât de mult îi place acest fel de mâncare, deja ţi se deschide inima. Şi de obicei, asta încearcă aceste emisiuni să facă: să spună o poveste care poartă cu ea toate celelalte mesaje. 

Cel mai important lucru pentru mine e să spun o poveste, pentru că asta sunt: un romancier, un scriitor şi întotdeauna sunt atent la oameni mai mult decât la orice altceva.

„Aşa gătim noi, cu multă îndrăzneală“

Alături de Tamar Samash, ambasadorul statului Israel în România

Aţi vorbit într-un interviu despre un fel de mâncare invenţie proprie, „supa de fluturi“, care mi-a rămas în minte mai ales prin denumirea foarte poetică. Ştiu că era legată de bunica dumneavoastră. E aceeaşi bunică de care povesteaţi mai devreme? Cum era?

Da, ea este, matriarha. Era o femeie absolut extraordinară, venea dintr-o familie îngrozitor de bogată, dar a trăit în sărăcie pentru că, atunci când s-a îndrăgostit de bunicul meu, fiul lui Eliezer Ben-Yehuda, a trebuit să se căsătorească sub nivelul ei social, ceea ce era de neconceput. Era de neimaginat să te căsătoreşti cu un aşkenazi. Dar ea a renunţat la zestre, pentru că nici ea, nici bunicul meu n-au vrut să creadă lumea că el s-a căsătorit cu ea pentru avere, aşa că au trăit în sărăcie. Era extrem de frumoasă, se spunea că era cea mai frumoasă femeie din Palestina, la acea vreme, şi, cum Palestina se afla sub ocupaţie otomană, turcii o numeau „floarea florilor“. Era şi foarte educată, vorbea şi scria în şase limbi, ştia toată literatura franceză pe de rost şi, pe lângă toate acestea, era şi o povestitoare grozavă. Sigur că am avut părinţi minunaţi şi am crescut alături de unchii şi mătuşile mele, într-o familie mare şi frumoasă, dar, în mod clar, ea a fost figura cea mai importantă în educaţia şi formarea mea. Şi chiar a fost un adevărat privilegiu să pot creşte în lumina unei asemenea înţelepciuni, combinată cu un teribil simţ al umorului. A fost o femeie puternică. Cred că am luat multe lucruri de la ea şi am fost foarte norocos să am în preajmă o asemenea bunică.

Şi ce vă gătea?

N-o să vă vină să credeţi, dar gătea mâncarea servitorilor. Nu gătea nu ştiu ce mâncăruri sofisticate, ci felurile pe care le învăţase de la servitorii din casa părintească, când era foarte tânără. Cum e şi această supă de fluturi de care vorbeaţi şi care e foarte simplu de făcut, e mâncarea săracilor. E o supă de roşii cu orez şi orezul se desface şi capătă forma unor fluturi. O fac şi astăzi destul de des, îţi ia vreo 20 de minute să o prepari şi uite-aşa ai o oală de supă din care poţi să mănânci o săptămână întreagă. E un fel de mâncare foarte simplu, foarte rapid de preparat şi necostisitor.

Există o bucătărie israeliană? Pentru că noi, românii, de pildă, nu avem aşa ceva.

Nici noi nu avem. Israelul e o ţară prea tânără pentru aşa ceva, are mai puţin de 70 de ani, şi bineînţeles că n-am avut timp să ne dezvoltăm o bucătărie proprie. Ca tip de bucătărie, aş zice că se apropie de bucătăria est-mediteraneeană, gândiţi-vă la Grecia sau sudul Italiei sau sudul Franţei, dar e mai picantă, mai condimentată, mai directă, mai brutală, exact aşa cum sunt şi israelienii. În acelaşi timp, e un amestec încântător de arome şi gusturi diferite, pentru că în Israel avem în jur de 70 de etnii.

După cum ştiţi, evreii au venit din toate colţurile lumii, aşa că bucătăria israeliană e un amestec de reţete franţuzeşti, ruseşti, marocane, yemenite, italiene, româneşti etc.

Dintre aşa-zisele preparate româneşti, care, de fapt, sunt simple variante locale ale unor mâncăruri balcanice, ce aţi preluat?

Sunt mai multe feluri. Mititeii, de pildă, sunt foarte populari la noi, la fel şi ciorba. Şi dacă eşti suficient de norocos să cunoşti pe cineva care ştie să facă papanaşi, atunci e grozav! Ce mi se pare extraordinar e că aceste feluri nu se amestecă, nu se concurează între ele. Te duci la nişte prieteni şi primul fel poate să fie o salată arăbească, apoi felul principal poate să fie mititei făcuţi după reţeta românească şi, la final, desertul poate fi franţuzesc. Toate aceste feluri nu devin un talmeş-balmeş israelian, îşi păstrează demnitatea, ceea ce e minunat!

Cu Mircea Dinescu, la standul Israelului de la Bookfest

Am citit undeva că mâncarea naţională a Israelului e falafelul, care e un fel de mâncare arăbesc, nu?

Da, s-a făcut chiar un studiu şi israelienii au votat falafelul drept cea mai populară mâncare, falafelul şi hummus-ul. Sigur că ele sunt mâncăruri arăbeşti. Originea falafelului e egipteană, iar aceea a hummus-ului se află în Orientul Mijlociu. Noi, evreii, pretindem că falafelul e menţionat în Biblie, aşa încât originea lui a creat o adevărată dispută. Fireşte că noi am preluat reţeta de la arabi şi, fiindcă Israelul e o ţară din Orientul Mijlociu şi suntem vecini, consumăm şi noi acest fel de mâncare cu mare plăcere. Nu cred că reţetele sunt diferite. Reţeta originală a falafelului egiptean e diferită de aceea din partea nordică a Orientului Mijlociu, acolo, într-adevăr, există o diferenţă, cam aceeaşi diferenţă dintre falafelul egiptean şi cel israelian, iordanian sau libanez. Falafelul egiptean se face cu bob, iar cel israelian – cu năut. Dar dacă luăm reţeta hummus-ului, el se face la fel şi în Libia, şi în Siria, şi în Palestina, şi în Egipt, şi în Israel. Povestea cea mai simpatică e, însă, aceea despre tabbouleh, care e o salată libaneză foarte gustoasă. Ştiaţi că Libia a dat în judecată Israelul la Curtea Internaţională de la Haga pentru că i-a furat felul de mâncare naţional? De fapt, pentru două feluri: tabbouleh şi hummus. Ei susţineau că au o indicaţie geografică, une appelation, pentru cele două feluri şi că, bineînţeles, putem să le preparăm şi să le mâncăm şi noi, dar nu putem să le numim tot aşa. Bineînţeles că au pierdut, pentru că nu există nicio indicaţie de origine controlată pentru tabbouleh şi hummus. Şi aici există o diferenţă, pentru că bucătăria libaneză e mult mai sofisticată şi mai rafinată decât aceea israeliană, şi noi îi admirăm foarte mult pentru cultura lor culinară. Dar la ei, salata tabbouleh este mult mai simplă, doar ierburi tocate mărunt, orice ierburi găseşti şi îţi plac, plus nişte bulgur, lămâie şi ulei de măsline. În Israel, noi am făcut un adevărat spectacol din acest fel de mâncare, e mult mai colorat şi conţine boabe de rodie, muguri de pin, roşii. Dacă un libanez ar vedea reţeta noastră de tabbouleh, cred că s-ar sinucide! (râde) Dar aşa este Israelul: colorat şi nemilos faţă de orice reguli. Aşa gătim noi, cu multă îndrăzneală. 

Scriitor şi activist LGBT

Numele: Gil Hovav

Data şi locul naşterii:
17 martie 1962, Ierusalim

Starea civilă:
într-o relaţie cu Daniel Halperin; au înfiat o fiică împreună, Neomi

Studiile şi cariera:
A absolvit Hebrew University, Ierusalim

Este gazda unor emisiuni culinare:
„Pepper, Garlic and Olive Oil“/ „Piper, Usturoi şi Ulei de Măsline“, „Captain Cook“/ „Căpitanul bucătar“, „Going to the Market“/ „Mergând la piaţă“, „Meals that have made history“/ „Mâncăruri care au făcut istorie“.

De asemenea susţine prelegeri pe teme ca:  „Cum găteşti pe vreme de război“, „Cum e să fii gay
în Israelui de azi“. 
Trăieşte în: Ierusalim