Foto INTERVIU Malanca, „ritualul carnavalesc“ ce unește România și Ucraina. „Comunismul a reinterpretat obiceiurile: nu mai erau ale satului, ci ale întregii națiuni“
0În unele zone din Moldova, de la mijlocul lunii decembrie, străzile satelor sunt colindate de grupuri de băieți și fete, îmbrăcați în haine colorate și cu capul acoperit de căciuli în formă de castel, simbolizând locuința lui Al.I. Cuza, a cărui moșie este recunoscută la Ruginoasa. Tot acest spectacol rural este cunoscut sub numele de Malanca. Nu departe, la o aruncătură de băț, peste graniță, găsim la ucraineni aceeași tradiție, însă interpretată diferit, fiind influențată de teama oamenilor față de regimul sovietic.
În România, Malanca de la Ruginoasa este un spectacol aparte. Personajele din alai sunt îmbrăcate în costume spectaculoase și includ figuri precum capra, ursul, moșnegi, babe, romi, vrăjitori și alte personaje folclorice. Grupul de căldărari, care simbolizează bărbații mândri și bravi, poartă haine colorate și este condus de un organizator al găștii, numit arnăut. Acest grup dansează de la casa arnăutului până în fața autorităților satului, unde primește bani și aplauze, ceata cea mai spectaculoasă fiind considerată câștigătoare.
În Ucraina, Malanka (ucraineană: Маланка) este un obicei tradițional asemănător cu cel din România, sărbătorit în unele sate și pe 13 ianuarie, în ajunul Anului Nou pe stil vechi. Numită și „Seara Generoasă“ (Щедрий Вечір), sărbătoarea are rădăcini precreștine și este legată de alungarea spiritelor rele și de atragerea norocului pentru noul an.
Pentru a înțelege mai bine teatrul popular din spațiul est-european, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Alin Rus, antropolog și lector la Salve Regina University, Newport, SUA, autorul lucrării „Jocuri Rituale din Moldova“, publicată anul trecut la Editura Humanitas. Între 2009 și 2011, el a studiat obiceiurile din Ruginoasa și Heleșteni, analizând legătura lor cu economia și istoria locală, extinzând ulterior cercetările în sudul Ucrainei, în satul Krasnoiarsk, de la granița cu România.
„Weekend Adevărul“: Să începem de la cartea pe care ați publicat-o la Editura Humanitas, „Jocuri Rituale din Moldova“. Ce v-a făcut să începeți această cercetare antropologică în satele din România, în special în Ruginoasa, și să căutați semnificația acestei bătălii și jocul Malăncii?
Alin Rus: Îmi doream, înainte de a pleca din țară, să fac teren în Moldova. Mi-am zis: „Măi, trebuie să merg în zona județului Iași, în zona Cucuteni, unde am auzit că se joacă Cerbul, și în mai multe sate se practică obiceiul respectiv“. Tot cam în aceeași perioadă a început să fie prezentată mai intens de către televiziunile naționale Bătălia de la Ruginoasa. Am avut anumite dubii față de felul în care este prezentat evenimentul de către mass-media. Adică toți vorbeau că se țin baluri în comună și că există o rivalitate între două grupuri, că cei care câștigă organizează balurile – o chestie care mie, ca etnograf, ca antropolog, nu-mi mirosea bine pentru că avea o tentă puțin exagerată. M-am uitat puțin pe hartă și am văzut că Ruginoasa este aproape Cucuteni.
Și cum aţi văzut tradiția în comparație cu imaginea prezentată de către presă?
M-am dus în 31 decembrie 2009, la Heleșteni, și am văzut adunarea din fața primăriei când, în jurul orei două după-amiază, vin cerbii, alaiul caprelor, căiuți. Mi s-a părut ceva extraordinar de frumos. Nu mai văzusem niciodată în viața mea de etnograf o asemenea manifestare de jocuri populare strânse într-un loc. Dar cerbul nu este cerbul românilor; este cerbul de la Cucuteni, care e diferit puțin de cerbul de la Oșteni, de exemplu, și care e diferit de cerbul din Vascani, Ruginoasa. Un antropolog din Mexic, Lourdes Arizpe, care a lucrat pe obiceiurile mexicane, vorbea de mărci de identitate într-un peisaj cu o anumită continuitate. Pe același principiu al continuității, și aici este cerb, dar noi (n.r. – la Heleșteni) îl facem altfel. Adică, datorită faptului că existau anumite rivalități între sate, ei făceau la fel, dar schimbau anumite chestii, ca să nu fie ca la vecinii lor. Am întâlnit mai ales în Crasna, Ucraina, localnici care mi-au spus clar chestia asta: „Noi facem obiceiul pentru noi. Noi nu facem nici pentru ucraineni, noi nu facem nici pentru români, noi nu facem nici pentru occidentali. Noi îl facem pentru noi“. Această viziune vine din acel sâmbure pe care încă l-au mai avut satele noastre până acum câteva decenii și care se mai păstrează cumva – de sat medieval relativ izolat, în care viața omului se desfășoară de la naștere până la păcate (n.r. – moarte).
De la tradiție la divertisment
La Ruginoasa are loc celebra bătălie: dimineața, în jurul ore 5.00, grupuri de băieți mascați în haine de animal și cu bâte duc o luptă, iar după-amiaza se formează Malanca și dansează pe străzile comunei. Care este legătura între cele două obiceiuri?
S-a transformat obiceiul. El n-a fost atât de violent de la început. Există legenda – care poate să aibă un sâmbure de realitate – celor doi moșieri din sat, care aveau foarte mult pământ și angajau tineri ca să păzească recolta atunci când era gata, ca să nu se fure. Și cele două grupuri de tineri se întâlneau la cârciumile din localitate și ziceau: „Hai să vedem care suntem mai tari“. Și făceau trânte, vedeau care e mai tare, însă apoi, aceste trânte au luat o formă ritualică. Bătălia de dimineață este o violență ritualică. Se transformă, pentru că fiecare ar vrea să câștige și atunci aduce diverse inovații în confruntarea respectivă, ca să poată câștiga. Unul a venit cu biciul, altul a venit cu bâta. Este foarte interesant că, din punct de vedere al retoricii folcloristice și naționaliste, bătălia de la Ruginoasa nu are niciun loc. De ce? Fiindcă intră în contradicție cu mitul sofist al lui Rousseau, de „bun sălbatic“. De asemenea, nici nu mai intră în arhetipul obiceiului acceptat de naționaliști care spun că poporul român și obiceiurile sale sunt pașnice. Am întâlnit folcloriști, precum Aurel Ardeleanu, de la Centrul de Cultură Populară din Iași, și chiar ruginoșeni care spun că această bătălie nu este reprezentativă pentru ei – bineînțeles, mentalitate ruptă tot din retorica folclorist-naționalistă: că românii sunt ospitalieri, prietenoși, buni, nu violenți.
A avut mass-media vreo contribuție în perpetuarea sau schimbarea acestui obicei?
Sigur că da. Noi credem că dacă doar ne ducem acolo și filmăm cu o dronă nu avem nicio influență, dar nu este așa. Nimănui nu îi convine să fie dat la televizor și să apară pe ecrane când ia bătaie. Așa că bătălia a devenit mai cruntă cu cât a fost difuzată mai mult. A devenit un tip de confruntare de tip reality TV, care nu mai era doar o confruntare a satului între două cete de flăcăi, ci una între două grupe care cuprindeau și căsătoriți, și necăsătoriți – de fapt, absolut tot alaiul masculin din sat. Ei au început să se confrunte în modul cel mai dur fiindcă știau că vor fi la televizor. Tradiția aceasta nu a fost un divertisment, ci o confruntare dată de felul în care erau relațiile sociale într-o comunitate, în Ruginoasa. M-am uitat și la istoria localității și au existat, de-a lungul timpului, manifestări violente. De exemplu, la Răscoala din 1907, în Ruginoasa au fost printre primii care au ars registrele, ca să nu se mai știe de datoriile țăranilor din casele boierești. Ruginoșenii au avut o istorie a violenței. Cei din Ruginoasa au recurs la violență fizică pentru rezolvarea anumitor probleme – și nu sunt singurii.
Arnăuții și roadele câmpului
Teoretic, Malanca reprezintă un grup de tineri deghizați în diferite roluri sau actori sociali. Ce înseamnă acest spectacol pentru lumea satului?
Horia Barbu Oprișan vorbea despre teatrul fără scenă. Aceste jocuri populare sunt un teatru fără scenă. Adică este ceva simplu. Un țăran se duce la târg cu o capră, deci asta este scena respectivă, vrea să vândă capra unui alt personaj, care este negustorul. Capra însă cade bolnavă sau cerbul, după caz, și dă să moară. Vine un vindecător, un bulibașă sau un cioban, de la caz la caz, și are o cântare la urechea cerbului sau a caprei. După ce este descântat, cerbul/capra reînvie și dansează un dans miraculos. Era un farmec simplu al obiceiului rural respectiv pe care îl gusta țăranul acela care stătea pe prispa casei și vedea cum un grup de feciori din satul respectiv îi dansează în curte. Se bucura și el, le dădea niște mere, o palincă. După aceea, s-a introdus și ideea de bande și au început să se dea bani.
Cum sunt legate obiceiurile tradiționale, precum Malanca, de viața agricolă, și ce elemente arhaice importante pot fi descoperite în aceste tradiții?
Dacă încercăm să găsim originea obiceiului respectiv, găsim, de fapt, diverse straturi culturale peste care s-au suprapus diverse influențe istorice, economice, politice etc. Dar unul dintre aceste straturi culturale este stratul în care comunitățile agricole erau mult mai izolate decât în ziua de astăzi. Acolo găsim rituri ale fertilității, găsim o cosmogonie rurală arhaică. De exemplu, etnografii din vechea gardă din Ucraina, cum ar fi Petr Bogatyrev, au găsit legenda Malăncii, care este una de cosmogonie rurală arhaică, cum că exista o mamă a pământului, Lada, în mitologia slavilor. Deci, Lada era Mama Pământului, care avea două fiice. Una era Malanca, iar diavolul vine și o fură pe Malanca și o închide în împărăția subpământeană. Și în perioada când Malanca este închisă în împărăția subpământeană, începe să ningă, să fie vreme urâtă, deci este anotimpul de iarnă. Dar fratele ei – în alte variante, iubitul ei – vine și o eliberează.
Malanca vine de la „milenka“, în care „mile“ înseamnă „milă“, iar mila este iubire. Vedem că Malanca, așa cum au descoperit-o vechii etnografi, folcloriști ucraineni, vine de la o legendă, dar asta era la vechile comunități. Ulterior, funcționalitatea legendei și legenda în sine au dispărut, fiindcă comunitățile s-au schimbat. Și, în mod automat, Malanca se transformă într-un ritual carnavalesc, aducând în prim-plan elementele carnavalești și burlești, așa cum le descria Mihail Bahtin. Din vremea aceea mai descoperim arnăuți în flori și arnăuți în costume ofițerești din Ruginoasa, care practică un dans. Se duc cu ceilalți mascați la casele gospodarilor, iar unii aruncă cu semințe în timpul acestor obiceiuri. Deci, este vorba despre rodirea holdelor. Astea erau rituri ale agrarității în care nu totul, dar mare parte era legat de rodirea holdelor. Adică gospodarul se prezenta ca un om care a lucrat din greu pământul și are niște roade.
„Comunismul a reinterpretat obiceiurile: nu mai erau ale satului, ci ale întregii națiuni“
Sunt Malanca și celelalte jocuri și tradiții pe care le-ați menționat o manifestare a spiritului național? Fac ele parte din identitatea noastră sau s-au îndepărtat de semnificația lor reală și au fost naționalizate? Dacă da, care este scopul acestora?
Naționalismul a preluat aceste teme, susținând că sunt manifestări ale spiritului național. Naționalismul a încercat să le apropie, să le aducă de partea sa, deoarece nu era suficient să ai o Constituție pentru omul de rând. Nu era de ajuns să ai o Constituție care să ne unească pe toți, așa cum, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, Constituția este mama cărților – fundamentul întregului stat –, la noi trebuia să existe un element similar. Însă, pentru omul comun, pentru țăranul care a venit la oraș și a început să muncească în fabrică, Constituția și instituțiile statale nu reprezentau ceva semnificativ. Omului de rând nu-i spunea nimic faptul că există legi și că trebuie să asculte de ele. Pentru acest om trebuia să existe un discurs mai simplu, mai puțin elaborat, iar acel discurs a fost discursul național. Liderii politici au înțeles acest lucru, iar cei mai mulți dictatori au folosit astfel de strategii.
Ceaușescu, de exemplu, a pedalat pe un naționalism comunist pe tot parcursul mandatului său. Acest naționalism comunist a devenit și mai evident după Tezele din iulie 1971, când, după vizitele sale în Coreea, Mongolia și China, a propus schimbări în cultură. El urmărea instituirea cultului personalității, iar în cadrul acestui cult s-a dezvoltat Festivalul Cântarea României, care a inclus și prezentarea acestor obiceiuri. În acest context, obiceiurile au fost reinterpretate: nu mai erau doar ale unui sat sau ale unei comunități locale, ci au fost prezentate ca fiind parte din patrimoniul întregii națiuni. Conform vechilor teorii funcționaliste, naționaliste, obiceiurile aveau un rost în comunitate. Iar rolul era acela de a satisface dorința noastră, ca oameni, de a vedea o reprezentare teatrală. Mintea noastră este făcută în așa fel încât să ne dorim arta. Deși în comunitățile din ziua de astăzi totul este legat de bani, dorința nu a dispărut. Te duci la teatru, dar plătești și vezi artă. Această dorință exista și atunci. Reprezentările teatrale din vremea respectivă erau legate de istoria comunității, de ritmurile agrare și așa mai departe.
Dinamica identității
Trecând dincolo de expresia spiritului național, pe care o regăsim cu precădere în secolul XX, care este originea acestor tradiții, precum Malanca, Cerbul și Jocul Urșilor de la Comănești?
Ne întrebăm mereu care este originea, de unde vin aceste obiceiuri? Curiozitatea aceasta nu se găsește doar în România. Eu am studiat mascații din Anglia – The mummers. Era o nebunie de la sfârșitul secolului XIX până pe la mijlocul secolului XX să găsească originea acestora. Mascații, mimii reprezentau, de fapt, un primitiv de „acasă“, nu măștile acelea ciudate, uneori de tip animalier. Mișcarea de salvare a acestor obiceiuri a început la sfârșitul secolului XIX, odată cu unul dintre primii folcloriști englezi, Thomas Hardy, care și-a dat seama că trebuie păstrate deoarece erau pe cale de dispariție. Așa că a început să se facă propagandă pentru salvarea lor. Alți cercetători, precum Chambers sau Alex Helm, încercau să găsească originea – pe care nu o s-o găsești niciodată. Acești doi cercetători, care erau mai bine ancorați în realitățile satului, au încercat să facă tot fel de conexiuni: că originea vine din Grecia Antică sau chiar mai departe, din spațiul indo-european. E absurd să cauți originea acestor obiceiuri, fiindcă ea stă în mintea umană pusă într-un context, fie al muncii, agriculturii, fie contextul relațiilor social-culturale dintr-un sat sau contextul istoric și politic. De ce Malanca din Ruginoasa nu este precum cea din Crasna, Ucraina? Fiindcă în Crasna s-a dezvoltat pe alte paliere politice, economice și sociale. Bucovina a rămas în spațiul sovietic (n.ed. – Crasna este o localitate din regiunea Cernăuți, parte a Bucovinei de Nord care, în iunie 1940, a fost ocupată de către URSS, în urma tratatului Ribbentrop-Molotov), pe când Malanca din Ruginoasa a rămas în România. Și, normal, politica națională a influențat aceste obiceiuri. În Crasna s-a dezvoltat o secretomanie legată de obiceiuri, pentru că sovieticii nu prea le înghițeau și atunci se făceau cumva în secret. În România, obiceiurile au fost influențate de naționalismul comunist, care a încercat să le atragă de partea lui. Vedem o dinamică de la caz la caz, iar originea nu va putea fi identificată niciodată în spațiu și timp.
Localnicii spun că Malanca ar exista încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, însă documentele de când îi atestă vechimea?
Pentru viața individului, o sută de ani este o perioadă imensă. Dar dacă mergi strict pe obicei și îl confrunți cu arhivele, găsești altceva. De exemplu, eu am intrat în arhivele moldovenești. Sate precum Ruginoasa, Pașcani, Soroceni, Heleșteni au început să fie răspândite cu o populație mai densă începând cu vremea voievodului Vasile Lupu, deci pe la 1600. De atunci începi să găsești mai multe documente. Înainte de 1500, găsești documente care spun că era un boier pe care îl chema Rugină și avea niște moșii, sunt plângeri între boieri către domn că „vaca lui X a călcat trifoiul lui Y și s-a supărat și-a omorât vaca“. Mai găsești acte de donație, cum că un anumit domn i-a dat ceva unui boier pentru fapte bune. Istoricul Nicolae Iorga a descoperit astfel de documente, inclusiv o scrisoare a unui ambasador suedez care a vizitat Iașiul prin anii 1600, din care aflăm detalii despre modul în care se desfășura Jocul Caprei la acea vreme.
„Malanca din Crasna a căpătat o tentă politică în timpul URSS“
Mai există și în alte locuri Malanca sau tradiții asemănătoare ei?
În Ruginoasa a existat o populație de ucraineni, căci Malanca, sub numele de Malanca, noi nu o găsim decât în Ucraina, Moldova și România. Să nu cădem în păcatul de a considera că alții n-au Malanca. În Bulgaria există alaiuri de mascați, cunoscuți sub denumirea de kukeri. Dacă vrei, poți să le zici Malanca, nu te oprește nimeni, este un colectiv – un colind colectiv al comunităților rurale, așa cum zicea Barbu Oprișan.
Cât de mult a influențat Malanca din România spațiul Europei de Est? Avem în Malanca de la Ruginoasa influențele celorlalte țări vecine sau aproape de noi?
Să ne întoarcem la originea arnăuților. Aceștia provin din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care avea gărzi de mercenari albanezi. Termenul „arnăuți“ este un cuvânt de origine albaneză, care se referă la mercenarii din Albania care au activat în Moldova. De-a lungul istoriei Moldovei, observăm că existau lupte pentru putere, iar în acest context, diverse facțiuni angajau mercenari pentru a-și întări pozițiile. Domnul aflat la conducerea țării își aducea arnăuți din alte țări, deoarece nu avea încredere în români, neștiind cu cine erau aceștia conectați. Astfel, Cuza, care era un om cu viziune, a luat o decizie strategică și și-a adus mercenari din Albania. Așa apare figura arnăutului în Malanca de la Ruginoasa. Totuși, nu apare arnăutul cu acei nasturi specifici. Dacă te uiți la un arnăut mercenar albanez, observi că nasturii sunt dispuși în cruce.
Iar în Ucraina, cum arată jocul lor, ce fel de personaje există și ce spune asta despre comunitatea de acolo?
Malanca din Crasna a fost foarte studiată de etnografi, folcloriști, jurnaliști, antropologi. Ca antropolog, am propria mea influență asupra desfășurării obiceiului, fiindcă oamenii mă observă, mă întreabă, sunt curioși de unde vin. Malanca din Crasna s-a dezvoltat și ca o reacție politică împotriva cercetătorilor. Ei neagă acest lucru, dar degeaba, pentru că factorul politic este evident. Identitatea etnică românească a fost mereu suprimată. Uniunea Sovietică nu a avut o politică bine gândită de integrare a comunităților etnice. Din acest motiv, comunitățile etnice s-au păstrat, pentru că s-au strâns în matca lor, unde simțeau că erau oprimați, nu vorbeau bine limba lor, nu aveau acces la funcții de conducere și așa mai departe. De exemplu, în seara de Malanca, la Crasna exista un fel de protest la adresa autorităților. La un moment dat s-au ars steagurile de pe primăria din localitate în timpul Uniunii Sovietice, iar cei care au făcut asta au fost prinși și trimiși în Gulag. Deci, Malanca era și ca o supapă prin care se revărsau toate of-urile și dorințele frustrate, ținute sub o presiune mare de către conducerea sovietică. Pe atunci, nu aveai ce să faci și întreaga comunitate era afectată. Ce puteai să faci? Să arestezi toată comunitatea? Să vină cu tancurile peste ei? Am avut intervievați din Suceveni care mi-au spus: „În ’60 am fost arestat. M-au dus în dubele alea staliniste la Storojineț. Pe mine și pe câțiva din grupul Malanca pe care ne-au prins ne-au ținut vreo trei-patru zile în arestul poliției. Până la urmă, ne-au dat drumul, că nu aveau dovezi că am fi făcut ceva ilegal“. Malanca a căpătat o tentă politică, în sensul că anumite frustrări acumulate de-a lungul anilor se manifestau în cadrul acestui obicei.
Tradițiile de tip „conservă“
Cum ar putea tradițiile locale, cum ar fi Malanca de la Ruginoasa, să contribuie la dezvoltarea turismului cultural într-un mod benefic și pe termen lung și educativ?
Să le facem acolo, în matca satului. Vorbim de autenticitate. Noi, odată cu revoluția industrială, încercăm să recuperăm această autenticitate. Cei din comunitățile rurale erau autentici. Nu își puneau problema identității. Ei știau cine sunt. Dacă vrem să salvăm într-un mod corect aceste obiceiuri, trebuie să o facem la nivel de sat prin UNESCO, care are Convenția din 2003 de salvare a patrimoniului imaterial. Trebuie să sponsorizăm, pentru că UNESCO asta face când un obicei intră în patrimoniul imaterial al umanității. Avem și o infuzie de capital, iar cei câțiva practicanți rămași sunt stimulați să perpetueze obiceiul respectiv. Dar se face în inima satului, nu se exportă de tip „conservă“ pe scenele din Iași, Vatra Dornei sau mai știu eu unde. Asta se întâmpla și în Ucraina, înainte de război. Malanca din Crasna venea la Festivalul Malanca din Cernăuți, un mare festival al talentelor. Pe Malanca din Cernăuți nu poți s-o faci ca aia din sat, că în sat te cunoaște toată lumea. O faci pentru vecini, pentru prieteni. Pe când Malanca de pe scenă o faci pentru necunoscuți, care vor ceva mai extravagant. Înțelegeți, deci, că în momentul în care ai transportat pe scenă un obicei din lumea satului, nu îl mai poți păstra, că el n-a fost conceput pentru publicul acela. El este un teatru fără scenă. În lumea satului trebuie mers... la sat și văzut care sunt păstrătorii tradițiilor și stimulați de către profesori, de către primari, de către consilierii locali.
Se încarcă comentariile...
