REPORTAJ Povestea femeilor care au creat Casa Albastră din Marin, satul unde se recreează nunți vechi FOTO
0Într-unul dintre satele unde tradiția se recreează bucată cu bucată, domnește o casă albastră care a păstrat în pereții ei poveștile multor generații care i-au trecut pragul.
După ce ai trecut de troița satului Marin, din județul Sălaj, pe a treia stradă la dreapta găsești o casă albastră tipică Transilvaniei, cu fața în curte și spatele în stradă. Cândva, acolo au stat trei surori – Florița, Măriuța și Argentoaia. Două dintre ele au fost căsătorite, dar după ce le-au murit bărbații, au ales să locuiască împreună și să se îngrijească de casă și de bătrânețe. Între timp, din trei surori, a rămas o singură femeie care a mai locuit în casă. „Acolo a fost o casă de gospodari, au avut animale și pământuri multe. În perioada de secetă, mare parte din sat venea și adăpa vacile, pentru că una din cele trei fântâni cu cumpănă din sat era la ele în curte“, povestește Maria Toma despre perioada copilăriei ei.
Curtea, loc de joacă al copiilor
Poarta casei le era deschisă copiilor cărora nu le mai ajungeau strada și șanțurile unduite pentru joacă. Printre ei se afla și Patricia, fata Mariei, care locuia vizavi, doar ce sărea strada și era în casa bătrânei. „Îmi amintesc când mergeam și ne jucam în curte la ea, din cauza bătrâneților mergea cocoșată și foarte încet, iar în fața ușii de la casă avea un pomițar, un dud foarte mare. Când aveam 5 ani, ea avea vreo 90 de ani. Atunci s-a și stins“, povestește fata.
Când nu era la casa de peste drum, Patricia organiza în ogradă spectacole de teatru. „Eu eram Albă ca Zăpada sau Morocănosul, și fiecare copil avea câte un rol. Când era gata, lipeam afiș pe poartă și chemam oamenii care ieșeau de la biserică să vină în curte, să ne vadă pe noi“, își aduce aminte Patricia, cu zâmbetul pe buze. Îi plăcea încă de pe atunci să coordoneze grupuri de oameni, să creeze, să pună poveștile cap la cap și să le arate lumii – nu fără ajutor, căci avea susținerea necontenită a mamei.
Cipca, globul și ghemul
Cu aceleași înclinații artistice, Maria a fost croitoreasă. În Casa Albastră se află o expoziție de cipcă creată de Maria și femeile din sat. A rămas cu deprinderea aceasta de când era mică, la sat, și o trimiteau părinții să aibă grijă de gâște, iar în traistă îi puneau și un ghem să exerseze cipca – o dantelă împletită cu acul, specifică în zona Transilvaniei, care se atașează ca ornament la costumele populare, la cearșafuri și fețe de masă. Pe atunci, toate fetele de la 6 ani spre adolescență trebuiau să învețe să coasă și să împletească, spune Maria. Avea și un glob de plastic, în care punea ghemul, iar din el lăsa să se rotească firul de ață în ac. „Am fost fascinată de asta. Fiecare model în sine are câte o denumire și o tehnică diferite. Exista cipcă zbultură, cum îi spunem noi, cea creață, care se pune numai la pumnar, sau bătucită, care nu se mai face acum. Era făcută de generațiile trecute, am văzut la mama, la bunica. Când deschidea mama lada de zestre era o sărbătoare. Voiam să văd ce mai scoate de acolo, ce mai poate să-mi mai arate. Motiv pentru care, mai târziu, am început să colecționez cipcă“, povestește femeia.
Priceperea de a croșeta și de a desena a inspirat-o și pe Patricia. Mama ei stătea la masa de cusut, iar de cealaltă parte, Patricia învăța cum se face. „Țin minte că în camera în care cosea mama tot timpul era plin de materiale și ace pe care trebuia să le strâng de pe jos cu magnetul. Când eram mică, până în 10 ani, încercam să schițez și eu câte ceva în caietul de schițe al mamei, iar ea încerca să croiască după desenele mele. Așa am învățat și să desenez; cu mami la masa de croitorie: ea desena de partea ei de masă și eu de partea mea, copiam, dar figurile mele ieșeau cu capul în jos pentru că le reproduceam cumva în oglindă“.
Tânăra a tot continuat să deseneze invers până când „învățătoarele au atenționat că prea devreme scrie și desenează“, adaugă mama ei. Apoi, câțiva ani s-a oprit pentru că profesorii se plângeau la școală că ea nu desenează ca toată lumea. În timp, plăcerea de a crea și organiza evenimente și-a găsit locul în aceeași casă de peste drum, când a crescut. Maria și-ar fi dorit mult un muzeu, un loc în care să pună toată colecția de cipcă, toate iile brodate – întreaga zestre rămasă de la mama.
Casa Albastră dintr-un sat movit de pruni
În 2015, casa de peste drum, rămasă goală, veche și aproape dărâmată, avea să fie cumpărată de părinții Patriciei, inițial cu gândul de a o transforma într-un simplu depozit. Apoi și-au dat seama că poate fi renovată. „Am decis împreună să o restaurăm, pe-atunci eu și mama ne doream și să deschidem un muzeu în care să punem mai multe obiecte vechi pe care le aveam de la bunica. Toate astea au ajuns să recreeze casa autentică de la sat în care este binevenit să înnopteze oricine“, arată Patricia către cele două odăi din casă, una dintre ele fiind „camera de mândreț“, un fel de living de acum un veac.
Casa era într-un stadiu avansat de degradare, cu un perete pe jumătate demolat, iar încăperea pălincii complet dărâmată. „Satul ăsta s-a ridicat din pruni“, spune Maria despre Marin, amintind că fiecare gospodărie avea o cameră dotată cu cazane unde se făcea pălinca. „Casa are trei încăperi: camera din față cum intri – tinda, apoi cele din stânga și dreapta. În tindă era un cuptor de făcut pâine, pe care mulți copii care au crescut în casă au dormit. Acum, în locul lui avem război de țesut, și-am făcut un cuptor în afara casei, în șură“, spune Patricia în timp ce ne deschide ușa casei, lângă care este un clopot, al cărui sunet se lovește de albastrul pereților. Pe vremuri, oamenii își vopseau casa cu piatră vânătă pentru că se spunea că ține la distanță insectele. În satul Marin se numesc „case minerău“, de la regionalismul „mieriu“, care cuprindea întreaga gamă a albastrului.
Muzeul în care poți înnopta
Oricine intră în casă se trezește brusc în odaia veche și de demult. În cea mai mare cameră stă un pat imens acoperit cu câteva zeci de pături țesute, iar pereții sunt decorați cu farfurii tradiționale pictate manual. Într-un colț, o sobă cu plită bine lustruită abia așteaptă să încălzească niște oaspeți. Casa a devenit muzeu după ce Patricia și-a dat seama ce comoară i-a lăsat bunica ei. În capătul curții, un foișor a fost recondiționat și transformat în bibliotecă și loc pentru ateliere.
Când ne-am întâlnit în Noaptea Muzeelor la sat, biblioteca devenise expoziție de cipcă. Femeile alături de care Patricia lucrează s-au îmbrăcat în costum popular pentru eveniment și au arătat cum se împletește această dantelă. „Am început să organizăm în curte și în casă șezători, întâlniri cu oameni din sat, femeile din corul bisericii care cos și știu să cânte muzică din zona noastră și primul gând a fost că în timp va deveni un spațiu activ, și nu acel muzeu standard. În timpul evenimentelor erau participanți care veneau și spuneau că le-ar plăcea foarte mult să doarmă într-o casă așa. Și de aici ideea să o închiriem, că poate fi o experiență plăcută și pentru alți oameni să petreacă o noapte într-o casă veche «muzeificat㻓.
Reconstituirea nunților de acum un veac
Mulți turiști au auzit de satul Marin și după prima nuntă reconstituită făcută în curtea casei. Mai exact, 300 de oameni au venit la nunta Măriuței Licuții cu Petre a Stropii. Timp de trei ani, din 2016 până înainte de pandemie, în 2019, fetele Toma au reconstituit nunțile de care aflau și li se părea că spun o poveste deosebită. „Împreună cu un grup de voluntari le puneam în scenă într-un teatru amatoricesc țărănesc și porneam de la poveștile lor de viață. Mi se părea fascinant să ascult acest univers care era foarte diferit față de ceea ce cunoșteam eu despre măritiș. În primul an a fost vorba despre o mireasă care a fugit în ziua nunții să se căsătorească cu altcineva și mirele a rămas fără mireasă chiar în ziua căsătoriei. Cu mâncarea făcută și cu toată lumea adunată, ce-a făcut? «A improvizat» o altă mireasă cu care s-a căsătorit și cu care a rămas împreună: străbunica mea“, spune Patricia. Când a reconstituit nunta, erau chiar primele zile în care se susținea Bacalaureatul, iar profesoara de limba română o suna pe Patricia să vină la liceu sau nu mai intră în examen. În momentele acelea, ea era la notar. Își înregistra firma sub umbrela căreia să poată organiza evenimentele de la Casa Albastră din Marin și să poată deschide ONG-ul MarinArt.
Pe lângă sprijinul mamei sale, spune că n-ar fi reușit fără „femeile ei, mâna ei dreaptă“, așa cum le numește. „Nu știu cum au putut să aibă femeile astea încredere în mine. La 18 ani să le spun «hai să facem un eveniment, să ne prezentăm în fața a 300 de oameni»“. Șandor Ana, Bonțe Floare, Șandor Florița, Maxim Ana, Chirila Anuța, Cristuț Maria, Chirila Floarea sunt femeile care sunt acolo mereu pentru ea. Toate au între 60 și 80 de ani, multe au fost socăcițe (bucătărese), unele au cusut costume populare, iar altele cântă în corul bisericii. „Ele au condus totul, le era natural să țină o astfel de nuntă care presupune implicarea unei echipe de 50 de oameni în organizare, cu tot cu regia evenimentului, pregătirea mâncării, recuzită. Prima nuntă a fost cu căminul plin de 150 de oameni“. Au căutat în sat costume, o căruță cu cai, lăzi de zestre pentru a crea acea atmosferă, iar socăcițele ghidau obiceiul după cum se făcea, fără vreo repetiție, fără vreun scenariu. A fost improvizație ca și cum atunci era o însurătoare adevărată.
„Ion a lui Fiț, logodnă cu trei fete într-o singură iarnă“
A doua nuntă a fost a reconstituirea poveștii de dragoste a bunicilor Patriciei, de care ea a fost foarte legată. În ciuda rânduielilor de atunci, crede că a fost predestinat ca ei doi să fie împreună. „Ion a lui Fiț (n.r. – bunicul) a făcut logodna cu trei fete într-o singură iarnă. A vorbit cu bunica timp de trei ani, iar el voia musai să se căsătorească, dar bunica era prea mică pentru a se mărita. Era grăbit pentru că trebuia să-și ridice casa, își făcuse și voiajele deja și nu putea să le lase pe iarnă. Voiajele sunt niște cărămizi de pământ uscate făcute cu mâinile. Pe atunci, bunica avea 17 ani și el era mai mare cu șase ani ca ea. Toată lumea l-a sfătuit să se căsătorească cu altcineva, dar de fiecare dată a apărut ba o întâlnire între ei, o invitație la dans, o replică ce l-a făcut pe bunicul să se răzgândească și a anulat căsătoriile cu cele două fete și s-a întors la prima dragoste“.
Nu e o întâmplare că a documentat și recreat nunțile vechi din sat, după Facultatea de Istorie și Filosofie a ales un master pe film documentar, iar acum lucrează la un documentar despre bunicii ei.
Școala de vară
Înainte de facultate, Patricia a creat și MarinArt, prin care organizează ateliere și tabere pentru tineri. Invită diverși traineri cu experiență în arte, storytelling, modelaj în lut, activități în natură. În sat sunt mulți copii ai căror părinți sunt plecați la muncă peste granițe, iar vara, ca timpul să treacă altfel, veneau la atelierele organizate de Patricia. Pentru părinți era o bucurie că au găsit un spațiu în care își pot lăsa copiii în timpul în care sunt la bunici.
„La ateliere se întâlnea un mix de copii. Am avut și copiii romi ai familiei de ciurdari care sunt veniți sezonier în sat pentru perioada verii. Am considerat că e benefică această întâlnire și acest schimb de experiențe între copiii din Italia, de exemplu, care vin și vorbesc în italiană și copiii noștri din Marin. O profesoară de la o școală ne-a spus că se simte foarte tare diferența între copiii care au participat la temele noastre și cei care nu, pentru că le e mult mai ușor să-și pună în aplicare inspirația – după ateliere, o fată s-a înscris la Arte“.
Am întrebat-o dacă pentru aceste activități din sat administrația publică oferă vreo susținere, iar răspunsul a fost previzibil: „Timp de doi ani am avut o cofinanțare de la Primăria Crasna. Dar, în mare parte, pot să spun că nu. Răspunsul lor a fost evaziv, iar de la proiecte promise și amânate s-a ajuns să nu se mai facă nimic. Cred că sunt bani care se duc în alte locuri, dar poate nu le pasă. Deși banii de cultură sunt atribuiți culturii și noi avem proiecte pe cultură care pot fi aplicate, de ce se duc în altă parte sau unde se duc banii pe cultură?“, își spune oful Patricia.
Liniștea de la sat are culoarea albastru marin
Acum, odată ce a dat firul ierbii, Patricia vrea să reia proiectul „Ujină la Marin“, un eveniment cultural pentru promovarea gastronomiei locale și să dezvolte un proiect de rezidențe pentru artiștii plastici. Și-ar dori să se creeze o comunitate între satele unde există case recondiționate sau sunt organizate evenimente cultural rurale.
Când nu este la Marin, umblă prin țară în calitate de fotograf – recent, a fost în aproape toate județele cu expoziția „Oamenii satelor“. Tot de Patricia este semnată și seria de fotografie documentară „Ultimele femei cu chischineu“. Uneori fotografiază și nunțile tinerilor de acum, făcând paralela cu cele recreate de ea. În ciuda faptului că a făcut facultatea și masterul în Cluj-Napoca și ar putea oricând să lucreze acolo, Patricia n-ar da pe nimic liniștea de la Marin și productivitatea pe care o simte în viața rurală.
Sat înghețat în timp, dar cu bucate de la supermarket
Județul Sălaj are un potențial turistic imens pentru cei care nu au descoperit întru totul partea aceasta de Transilvania. Băile de la Boghiș, străzile care urcă spre Grădina Botanică de la Jibou, Grădina Zmeilor sunt doar câteva locuri bifate de musafirii Casei Albastre din Marin. Unde mai pui la socoteală că, în toată drumeția, județul Sălaj păstrează până la 90 de biserici de lemn.
În satul Marin au venit și numeroşi turiști, mulți din străinătate, precum Ungaria, Polonia, Australia, Rusia, Austria și Franța, și au ales să se cazeze la Casa Albastră. Au avut parte și de experiențe plăcute în urma cărora au legat prietenii, însă au fost și întâmplări când cei veniți aveau așteptări: fie pentru un sat înghețat în timp ca acum 100 de ani cu oameni care se îmbracă zilnic cu costume populare, fie pentru un sat cu produse bio, dar realizate industrial. „Am avut o tabără de studenți masteranzi de la Cluj, pe care i-am primit o săptămână, timp în care am făcut ateliere cu ei și au mâncat mâncare pregătită de femeile noastre. Într-una dintre zile trebuia să mâncăm în curte și două fete s-au plâns că este balegă pe stradă, altcineva a spus că nu poate să mănânce ouăle pentru că nu au ștanță sau de ce brânza pe care am servit-o nu este ambalată“, relatează Patricia.
I se pare naiv din partea unor turiști să aștepte să îi primească aceeași femeie în costum popular, dar în condiții cât mai aproape de viața urbană. Susține păstrarea și consolidarea clădirilor de patrimoniu, lucrurilor vechi care inevitabil ne definesc, dar e firesc ca și satul să evolueze în felul lui; un muzeu sau o casă este recondiționată după niște nevoi actuale. „Cred că se prezintă foarte multe clișee: toată imaginea idilică despre sat, aceste obiceiuri sunt prezentate de parcă noi chiar le-am păstra încă. Plus aceste formulări de promovare pentru diferite festivaluri locale sau evenimente care prezintă un excepționalism local: «cei mai primitori», «cei mai harnici». Prezentate în maniera asta foarte romantică, oferă impresia că obiceiul se întâmplă acum și creează așteptări din partea oamenilor care vin. Asta am simțit de când lucrez cu turiști“, adaugă Patricia.
Se încarcă comentariile...
