PORTRET Despre eroi şi sentinţe: generalul Mociulschi faţă cu represiunea comunistă

Generalul Leonard Mociulschi a luptat în ambele războaie mondiale. A fost mereu în linia întâi, acolo unde bătăliile au fost mai aprige. În Al Doilea Război Mondial, a condus Vânătorii de Munte din Caucaz până în munţii Tatra şi a reuşit victorii după victorii. Răspunsul autorităţilor comuniste? Şapte ani şi două luni de detenţie, muncă silnică la Canal şi o reabilitare venită în pragul bătrâneţii.

„Astăzi, vine-n capul diviziei domnul general Mociulschi Leonard. Nu cred să fie ostaş român care să nu-l cunoască. Nu cred să fie Vânător de Munte care să nu-şi facă o mândrie din faptul că domnia sa face parte încă de mult din acest corp de elită. Fericesc Divizia 3 Munte că are cinstea să aibă un asemenea comandant în fruntea ei şi plec cu mulţumirea ostaşului care şi-a îndeplinit misiunea şi care îşi lasă opera în mâini sigure, magistrale“, acestea erau cuvintele rostite de colonelul Radu Korne, pe 6 octombrie 1942, când pleca de la comanda Diviziei 3 Munte care acţiona în Caucaz. Divizia îşi eşuase misiunea, era cu moralul la pământ şi urma să intre în reconstrucţie. Sarcina
i-a revenit lui Leonard Mociulschi, care până în acel moment se dovedise un militar excepţional: la intrarea României în Al Doilea Război Mondial, în 1941, Leonard Mociulschi era comandant secund al Brigăzii 1 Mixte Munte, cu care a luptat iniţial pe linia Vicov-Ciudei-Cernăuţi. A tot înaintat apoi spre Est, luptând în prima linie alături de ostaşii săi şi cucerind pe rând puncte strategice: pe Nistru, unde a reuşit să străpungă linia fortificată „Stalin“, pe Bug şi pe Nipru. A ajuns până în Crimeea, unde Brigada 1 Mixtă Munte, care făcea parte din Armata 3, a reuşit să distrugă Armatele 9 şi 18 sovietice, suferind cele mai puţine pierderi umane. După încheierea asaltului asupra Crimeii, generalul şi batalioanele sale de Vânători de Munte au fost decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul, cel mai înalt ordin militar de război al României. Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, care îl văzuse în acţiune pe Mociulschi, recomanda părinteşte: „A fost un brav în toate operaţiunile la care a luat parte, s-a distins prin curaj, sânge rece, pricepere deosebită. Merită a înainta la gradul de general de brigadă“ – ceea ce s-a şi întâmplat, în ianuarie ’42.

Pe frontul din Caucaz şi Crimeea

Foto: Generalul Mociulschi, în Crimeea, 1943; Sursa fotografii: „Generalul Leonard Mociulschi, emblemă a Vânătorilor de Munte", Eugen Ichim, Editura Alpha MDN, 2011

Până la sfârşitul conflagraţiei mondiale, Divizia 3 Munte, sub comanda lui Mociulschi, a fost unul dintre cele mai puternice şi importante braţe armate ale României, încheindu-şi misiunea cu onoare, prin eliberarea Transilvaniei. De la comanda acestei divizii, Mociulschi a dus mai întâi lupte aprige pe Frontul de Est, mai precis în munţii Caucaz şi în peninsula Taman.  În iarna lui 1943, românii şi nemţii – căci divizia lui Mociulschi a fost subordonată Diviziei 9 Infanterie a Germaniei naziste – au înfruntat de pe poziţii defensive armatele sovietice, reuşind să le respingă asalturile şi să le provoace mari pierderi. În primăvară, Vânătorii de Munte au fost trimişi în Kuban, iar în vara lui 1943, Divizia 3 Munte a fost retrasă din prima linie şi transferată în Crimeea, pentru refacere. Aici, a avut loc bătălia pentru capul de pod Kerci, pe care Mociulschi a reuşit să îl elimine până în iarna lui ’43, provocând pagube semnificative sovieticilor: mii de morţi şi sute de prizonieri, precum şi capturi importante de arme. În perioada decembrie ’43-ianuarie ’44, a condus, împreună cu generalul Ion Dumitrache, două grupări de Vânători de Munte care au eliminat 3.700 de partizani din Munţii Crimeii. În urma acestei acţiuni, Mociulschi a primit încă un Ordin Mihai Viteazul, clasa a II-a, şi a fost promovat la gradul de general de divizie.

„Sus, în văzduh, era prăpăd“

Începând cu primăvara lui 1944, Divizia 3 Munte a început să fie evacuată în România, unde a fost subordonată Armatei 1 şi trimisă pe Frontul de Vest, anume pe valea Crişului Negru. De acolo au fost reluate luptele, când regele Mihai l-a înlăturat pe mareşalul Antonescu şi România a întors armele, la 23 august 1944. În toamna lui 1944 au avut loc încleştări puternice, în zona Beiuş şi Oradea, cu armatele ungare. Bătălia pentru Beiuş a fost pierdută, Divizia 3 Munte fiind nevoită să se retragă, însă a rezistat suficient timp pentru a primi întăriri. După aceea, Divizia 3 Munte a fost subordonată Corpului 33 sovietic şi a primit un regiment anti-tanc şi un divizion de lansatoare Katiuşa. S-a intrat în ofensivă şi până la urmă Beiuşul a fost eliberat.

Foto: Pe front, decorează un soldat, în 1944

A urmat apoi bătălia pentru Oradea, în octombrie 1944. A fost cea mai mare luptă cu tancuri de pe teritoriul României. Generalul a notat minuţios detaliile din timpul acelei confruntări în volumul memorialistic „Asaltul Vânătorilor de Munte“: „Am fost informat că forţele puternice hitleriste şi hortiste, sprijinite de multă artilerie, de numeroase tancuri şi avioane au trecut la o ofensivă de mare amploare în zona Oradea. (...) Mulţi ostaşi români şi sovietici au căzut în aceste lupte sângeroase. (...) Sus, în văzduh, era prăpăd. Avioane germane se roteau, cădeau apoi în picaj, bombardau trupele noastre. (...) În ziua de 2 octombrie, încadrată de unităţile de tancuri sovietice, Divizia 3 Munte română a trecut la atac. Acţiunea s-a desfăşurat rapid. Vânătorii de Munte au ocupat localitatea Bicaciu. Acolo au primit misiunea să asigure stânga unei mari unităţi de tancuri sovietice. Lupta dusă de un număr atât de mare de tancuri mi-a rămas adânc întipărită în minte. De altfel, nici vânătorii de munte nu avuseseră prilejul să lupte încadraţi de atâtea tancuri. Pământul se cutremura... Văzduhul se încinsese... Uruitul motoarelor îţi lua auzul... Era ca o prăbuşire de nori... Proiectile de tot felul începură să cadă asupra tancurilor sovietice, urmate de explozii asurzitoare. Tancurile lovite făceau explozie răbufnind într-un fum negru brăzdat cu limbi de foc ameninţătoare. Inamicul opunea o rezistenţă îndârjită în faţa sutelor de tancuri sovietice, folosind câmpurile de mine şi tancuri îngropate. Pe anumite direcţii, fasciştii organizaseră nişte gropi circulare, înguste la gură, unde stăteau ascunşi vânătorii lor de tancuri. (...) Tancurile sovietice au reuşit să scoată din luptă mulţi «tigri» şi «pantere» germane, dar şi vânătorii de tancuri hitlerişti au produs pierderi serioase tancurilor sovietice. În acel moment, s-a declanşat şi un contraatac de tancuri german care a mărit intensitatea luptei. De acum, se izbeau tanc cu tanc într-un zgomot surd. Tancurile lovite erau numai fum, mormane de fier, iar mulţi servanţi carbonizaţi“. Oradea a fost eliberată, generalul Mociulschi şi soldaţii săi au reuşit să treacă frontiera de dinainte de 1940, în Ungaria.

„Aidoma unui dirijor“

Trupele române au înaintat prin Ungaria: a urmat bătălia pentru Debreţin, unde românii au învins după lupte grele de stradă. S-a deschis un nou teatru de operaţii, în munţii Bükk, unde generalul Mociulschi a luptat împotriva Diviziei 18 Munte germană, pe care a reuşit să o împingă înapoi, dar nu fără dificultăţi. În ianuarie 1945, Armata 1 română ajunsese în Slovacia, în zona Lucenec, de unde forţa trupele germane să se retragă. Până la sfârşitul lunii februarie 1945, românii cuceriseră aproape toate vârfurile importante din munţii Javorina, misiune pentru care generalul Mociulschi a fost decorat a treia oară cu Ordinul Mihai Viteazul cu spade. Demonstrase cu prisosinţă iscusinţa sa pe câmpul de luptă, după cum plastic descria căpitanul Gavril Mezdrea în memorii: „Era aidoma unui dirijor, dar în ce condiţii! La semnele lui intrau pe rând în partitura de foc ori mitraliere, ori aruncătoare de 60 mm, ori sălta un pluton sau toate, ori se înainta grupă cu grupă sau om cu om“. Numai că elogiile nu vor dura prea mult, căci noua putere comunistă de la Bucureşti avea să fie mai puţin interesată de actele de vitejie decât de rescrierea istoriei şi restructurarea socială. 

Cum se transformă un erou de război în deţinut la Canal

Foto: Generalul Mociulschi, în 1970, la vârsta de 81 de ani

15 mai 1946. Tribunalul Poporului din Bucureşti îi cheamă la judecată pe generalii români care au luptat pe Frontul de Est şi nu s-au întors în ţară în divizia potrivită. Acuzaţia principală: crime de război, prevăzute în Legea 312/1945. Degeaba s-au mai agitat câţiva lideri politici şi intelectuali ai lumii vechi să îi salveze. Nu s-a putut. Printre cei care au fost citaţi s-au numărat şi generalii Petru Dumitrescu, Nicolae Dăscălescu şi Leonard Mociulschi.

În timp ce într-un colţ de Bucureşti se fabricau procese, în altul, la Ateneul Român, avea loc o şedinţă comemorativă cu ocazia împlinirii a 98 de ani de la Revoluţia Română din 1848. Era ticsit Ateneul de mari oameni politici, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, şi înalţi reprezentanţi ai culturii – invitaţiile fuseseră înmânate după numărul de locuri din sală. Din megafoanele instalate afară răsuna discursul ministrului – fără portofoliu – Emil Haţieganu. Era frumos, până când un grup de studenţi cu statut pretins de agitatori comunişti s-a prezentat în faţa Ateneului, fiecare fiind pregătit cu câte o bâtă. Tinerii comunişti n-au putut intra cu forţa în sală, dar au avut grijă să nu lase întreg niciun geam al Ateneului la care au putut ajunge. Şi Haţieganu îşi continua discursul, în faţa audienţei netulburate de agitaţia din stradă. Dar afară nu s-a mai auzit nimic, căci un grup nou-sosit s-a reprezit să dărâme megafoanele, să taie firele, să alunge lumea adunată în jurul Ateneului să asculte. S-au pus pe bătut cetăţeni. La finalul conferinţei, prin intervenţia legaţiei americane la Bucureşti, au fost chemaţi soldaţi din Divizia „Tudor Vladimirescu“ să facă un fel de cordon în faţa bătăuşilor, pentru ca invitaţii să iasă în siguranţă din Ateneu. Alţi soldaţi buni de chemat nu se găseau în noua lume roşie. Iar acest scurt fragment de actualitate a lui 1946, cu toate micile detalii care-l compun, poate că defineşte fidel epoca în care s-a adâncit România postbelică.

Procesul de imaginaţie  în rechizitoriu

Revenind, însă, la procesul generalului Mociulschi: învinuirile care i-au fost aduse erau multe şi vizau campania din Est. A fost acuzat că în noiembrie 1942 ar fi arestat şi executat 10 partizani în Caucaz, sub pretextul că aveau arme ascunse. Apoi, a fost acuzat că ar fi organizat case de toleranţă în comunele Keneghes şi Abinskaia, luând cele mai tinere şi frumoase fete din sat şi că ar fi ridicat şi trimis în ţară, în momentul retragerii din Caucaz, 3.000 de oameni din Moldovanskoe (ţinutul Krasnodar), o localitate formată în principal de români moldoveni. A fost acuzat de rele tratamente faţă de populaţiile din locurile în care îşi instala postul de comandă: că evacua populaţia civilă, că dădea foc la case şi că, în final, preda totul în mâinile germanilor. A fost acuzat şi că ar fi judecat, în limba română, vreo 50 de partizani, pe care i-ar fi executat personal, cu pistolul automat, iar după fiecare execuţie ar fi spus: „Pentru domnul mareşal Antonescu, pentru Führerul german, pentru domnul ministru Pantazi!“. Ce film!

„Urmează a se pronunţa achitarea“

Foto: Generalii Mociulschi şi Boiteanu, în 1945, într-o inspecţie

Interogatoriul a avut loc pe 27 mai 1946, când generalul a dezminţit toate învinuirile aduse la adresa sa. Unul dintre martorii care i-au susţinut declaraţia a fost colonelul Niculae Niculescu, un şef de stat major al Diviziei 3 Munte, care a arătat că generalul Mociulschi nu a ordonat distrugeri, nici evacuări, ba chiar trata populaţia locală cu blândeţe şi grijă, invitând copiii satului să mănânce la popota ofiţerilor. Colonelul Constantin Ionescu, care i-a succedat în funcţie lui Niculescu, a precizat că în Abinskaia funcţionase o casă de toleranţă, însă aceea fusese înfiinţată de nemţi, nu de români. În plus, colonelul Ionescu a precizat: „Sub comanda acuzatului, în timpul acela, nu s-a omorât niciun fel de persoană civilă sau militară în afară de lupte“.

Locotenentul Ion Bogatu a dezminţit acuzaţia că ar fi evacuat populaţia din Moldovanskoe, precizând că acţiunea de trimitere în ţară i-a vizat doar pe aceia care şi-au dorit acest lucru, în perioada 20 martie-15 aprilie 1943, existând ordine superioare în acest sens. Colonelul Daniil Copăceanu, din Batalionul 22 Vânători de Munte, a completat depoziţia lui Bogatu, spunând că localnicii au venit „cu boccelele făcute, să le ceară voie să se întoarcă în Basarabia“. A adăugat şi faptul că generalul a avut grijă mereu de populaţia săracă, ajutându-i pe oameni să-şi repare casele şi bisericile şi ordonând ca o parte din vacile primite de la nemţi să rămână la cei mai sărmani oameni din sate pentru hrană. Când avea posibilitatea, cerea un surplus de provizii pentru unitate pentru a putea împărţi din pesmeţi cu localnicii. Alţi cinci ofiţeri au vorbit despre acţiunile riscante ale partizanilor din Caucaz şi au dat asigurări că generalul nu a dat niciun ordin de executare a celor capturaţi, cu atât mai puţin nu a participat direct la astfel de acţiuni.

Foto: Familia Mociulschi, pe vârful Suhard

Cu mărturiile pe masă, acuzatorii nu s-au descurcat prea bine. Iar cei doi martori pe care îi aveau pregătiţi nu s-au prezentat la şedinţa publică a Tribunalului Poporului, ţinută pe 31 mai, în ciuda faptului că fuseseră citaţi. Prin urmare, judecătorii au considerat că depoziţiile lor fuseseră nesincere şi nu le-au putut lua în considerare. Aşadar, în finalul şedinţei publice s-a constat: „Faptele ce se pun în sarcina acuzatului general Mociulschi Leonard nu s-au putut dovedi, din contră, dânsul a avut o purtare demnă şi umană şi în cadrul legilor războiului, pe care nu le-a depăşit cu nimic. Aşa fiind, urmează a se pronunţa achitarea sa“.

O tentativă de arestare nu vine niciodată singură

Aceasta a fost prima încercare a sistemului comunist de a-l închide pe generalul Mociulschi. A eşuat, dar asta nu a presupus să i se permită să ducă o viaţă tihnită la mica sa moşie din Codlea, unde se retrăsese să se ocupe cu îngrijirea celor cinci hectare de pământ primite la acordarea Ordinului Mihai Viteazul. La 1 septembrie 1947, Leonard Mociulschi a fost trecut în rezervă. În mintea comuniştilor, a rămas un duşman al poporului, a rămas ideea că trebuie închis. A fost arestat pe 12 august 1948, sub acuzaţia că e „element reacţionar şi ostil RPR“, fără mandat judecătoresc, ci numai în baza unei note anonime care menţiona că în anii ’45-’46 „a lucrat împotriva regimului democratic atât în domeniul politic, cât şi în domeniul militar“, intrând în contact cu diverşi reprezentanţi americani şi englezi din Comisia Aliată de Control.

A îmbrăcat pentru prima dată zeghea la Penitenciarul Jilava. Pe 7 august 1951, a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiind încadrat în Colonia nr. 4 „Castelul“. Timp de doi ani, a făcut muncă silnică. Însă, conform rapoartelor întocmite de gardieni, a muncit cu mult sârg, aşa încât, în vara lui 1953, îşi îndeplinise norma în proporţie de 136%! De la Canal, a fost trimis la colonia de muncă Oneşti, din Târgu Ocna, când, pe 2 aprilie 1954, Subcomisia 2 a Comisiei Centrale a MAI a propus eliberarea lui. Însă, în locul liberării, a fost mutat înapoi la Jilava şi i s-a redeschis o anchetă din 1948, privind executarea unor evrei din Ciudei, o localitate de lângă Storojineţ, în iulie 1941. Finalizarea anchetei l-a disculpat pe Mociulschi, iar la 24 septembrie 1955 a fost abrogată Legea 291/1947, Tribunalul Capitalei dispunând încetarea urmării şi eliberarea celor în cauză. Leonard Mociulschi a ieşit din Penitenciarul Jilava pe 10 octombrie 1955, dar i s-a dat domiciliu forţat la Blaj.

Lungul drum spre reabilitare

Foto: În uniformă, în 1978

Cu sănătatea distrusă, cu averea confiscată, cu pensia suspendată, generalul şi soţia sa au început o nouă viaţă în Blaj, pe strada Micu Klein, la numărul 33. A fost nevoit să se angajeze muncitor la CFR, la descărcare vagoane, iar soţia mergea zilier la depozitul de lemne din oraş şi muncitor sezonier la sera de flori. Treptat, au început să apară primele semne de mai bine: în august ’56, a început să primească o pensie de 590 de lei – care va ajunge în 1977, la 3.600 de lei; în 1960, a putut să se mute în judeţul Braşov, în satul Purcăreni, iar peste patru ani, chiar în oraş, unde a primit un apartament din partea statului. În 1964, a fost repus în drepturi, i s-a dat înapoi uniforma militară şi a fost avansat la rangul de general locotenent în rezervă. În 1967, i s-a permis să îşi publice memoriile din campania pe Frontul de Vest. În primăvara lui ’68, a avut parte de o altă bucurie: generalul de Gaulle, care era în vizită oficială la Bucureşti, s-a interesat personal de soarta militarului român, pe care mărturisea că îl preţuieşte. Un gest simbolic, care părea să pună în genunchi toată acţiunea nedreaptă a statului român comunist din ultimele decenii.

Generalul Leonard Mociulschi a decedat pe 15 aprilie 1979. În testament, a lăsat o ultimă dorinţă: să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie răspândită de pe cele mai înalte piscuri montane din România: Moldoveanu, Omu şi Postăvarul. Aceasta a fost poezia unui Vânător de Munte. 

Cum a luat tânărul Mociulschi „Avântul Ţării“

Foto: Leonard Mociulschi (stânga), la manevre conduse de Carol al II-lea, la Predeal, 1933

Leonard Mociulschi s-a născut pe 27 martie 1889, în Bucecea, însă a fost înregistrat la primăria din comuna Siminicea, care se afla atunci în plasa Burdujeni, judeţul Botoşani. A fost cel mai mare dintre cei zece copii ai lui Gheorghe şi ai Elenei Mociulschi. Familie mare, remuneraţie la limita superioară a decenţei, după normele acelor vremuri, pentru că tatăl era funcţionar CFR – mai întâi pe la CFR Bucecea, apoi a ajuns şef de gară şi s-a tot mutat cu serviciul în zona Moldovei. Copilăria lui Leonard Mociulschi a fost oarecum banală, marcată poate numai de aceste schimbări de domiciliu. Prin urmare, a schimbat des şi şcolile: şcoala generală a terminat-o la Olteneşti, în judeţul Vaslui, iar liceul l-a urmat la Iaşi.

Odată ce a părăsit lumea de târguşor de pronvincie prăfuit şi fără perspective, acolo, la Iaşi, a descoperit şi posibilitatea de a-şi câştiga singur traiul, de a-şi asigura autonomia şi confortul, mai ales că familia nu îl mai putea susţine financiar: soluţia a venit de la şcoala militară. În 1908, când avea 19 ani, Leonard Mociulschi a devenit recrut în Regimentul 13 „Ştefan cel Mare“, unde a învăţat să-i placă şi rigoarea, şi disciplina vieţii cazone. Peste un an, a ieşit din regiment în grad de caporal, cu menţiunea de la superiorii săi că e băiat sârguincios şi ordonat. Era clar: acesta era drumul de urmat. Tot înainte! În 1910, Mociulschi a fost admis la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie din Bucureşti, iar după doi ai de trudă, a fost repartizat, la cerere, la Regimentul 8 „Dragoş“, din Dorohoi. Alături de acest regiment a văzut pentru prima dată faţa reală a războiului.

Primul război, prima medalie

Era ofiţer adjutant în 1913, când România s-a implicat în Al Doilea Război Balcanic. Regimentul 8 „Dragoş“ a ajuns atunci până la nord de Sofia, când Bulgaria a cerut armistiţiul. Comandantul unităţii a fost mulţumit de purtarea sublocotenentului Mociulschi pe câmpul de luptă: „Şi-a îndeplinit cu mult zel şi inteligenţă misiunea, fiind neobosit şi gata în a executa în orice moment orice ordin, fără murmur“. Ca urmare, Leonard Mociulschi a primit, imediat după încheierea tratativelor de pace, prima sa medalie: „Avântul Ţării“.

Trei ani mai târziu, România s-a avântat în Primul Război Mondial, când Mociulschi deja ajunsese comandat de campanie. A luptat pe linia de foc, în Transilvania şi apoi, la Oituz, Soveja, Mărăşti, Oneşti şi în defileul Caşinului. A luptat bine, cu vitejie, era tânăr şi se putea. A fost decorat de regele Ferdinand şi de generalul Berthelot, cu ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler, respectiv cu medalia Croix de Guerre a Franţei.

Însă chiar în toamna lui 1916, când situaţia războiului se înrăutăţise dramatic pentru România şi începuse evacuarea în Moldova, a apărut o situaţie tragică şi în familia Mociulschi. Gheorghe fusese detaşat să asiste transporturile feroviare de mărfuri şi persoane, care erau extrem de îngreunate din cauza condiţiilor de război şi a fluxului mare, iar într-una din zile, a căzut victimă unui bombardament inamic. A murit la 56 de ani, iar fiul lui, Leonard, a devenit atunci sprijinul familiei sale. Abia împlinise 27 de ani.

Foto: Alături de fiul său, Petre

Satisfacţii postbelice

La sfârşitul războiului, în mai 1918, a fost detaşat la Regimentul 35 Infanterie „Matei Basarab“, din Cetatea Albă, unde a primit misiunea de a curăţa zona de trupele bolşevizate care comiteau nelegiuri cu nemiluita. Doi ani i-au trebuit să ducă la bun sfârşit sarcina. Din această experienţă a ieşit, totuşi, cu două câştiguri clare. Pe de o parte, în 1920, în fişa calificativă, superiorii săi au apreciat că este „stăpân pe sine, stăpâneşte pe subordonaţii săi, este iubit de superiori, către care are totdeauna o atitudine corectă, de subalterni şi de soldaţi, către care are totdeauna o atitudine prietenească“ şi a fost ridicat la grad maior. Pe de altă parte, în timpul petrecut în Basarabia, a cunoscut-o pe Ecaterina Mintici, cu care s-a căsătorit în 1920, când a revenit la Dorohoi. Alături de ea, a avut un singur copil, pe Petre, însă viaţa lor de familie a fost cam deslânată. Leonard Mociulschi şi-a dedicat mai tot timpul Armatei. Aşa au mers lucrurile, aşa au cerut vremurile.

„O frumoasă achiziţie“

În timpul Marelui Război, Mociulschi îşi demonstrase cu prisosinţă abilităţile sale militare. Şi era un fapt recunoscut de toţi superiorii săi. De pildă, colonelul Constantinidi spunea despre el că „posedă cunoştinţe şi aptitudini pentru a comanda tactic un detaşament de trei arme, poate comanda chiar un regiment, atât administrativ, cât şi tactic. E un ofiţer foarte bun, destoinic, brav“. În perioada imediat următoare încheierii conflictului, Mociulschi a intrat în cadrul Vânătorilor de Munte, una dintre unităţile militare de elită ale României. Aşadar, în 1921, a fost repartizat la Batalionul 6 „Crişan“, la Aiud. La primire, comandantul batalionului, Rudolf Stokhamer îl caracteriza într-o manieră fericită pe Mociulschi: „Acest maior posedă toate aptitudinile în mod excelent ce trebuie să le aibă un bun vânător de munte, un bun schior şi alpinist de clasa prima şi apt pentru cele mai grele oboseli, de o imensă putere de muncă. Corpul de Vânători de Munte a făcut o frumoasă achiziţie având în rândurile sale un ofiţer superior înzestrat cu toate calităţile unui prea bun ostaş“.

O veche familie de aristocraţi polonezi

Foto: Leonard Mociulschi, alături de familie, într-o zi cu pace

Neamul Mociulschi e neam vechi, central-european – mai exact, polonez. Neam de leşi, cum se zicea în vechime. Orişicât, Mociulschi a fost, înainte de toate, Moczulski: familie mare, aflată în vârful nobilimii militare, care prin secolul al XVI-lea se răspândise în trei ramuri distincte în cadrul Uniunii Polono-Lituaniene, în zona voievodatelor Mazoviei şi Sileziei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a avut loc prima împărţire a Poloniei, între Austria, Rusia şi Prusia, polonezii au început să se răspândească prin întreaga Europă. Unii au rămas în rezistenţă, până la Revolta din Noiembrie, din 1830. După ce Varşovia a fost asediată de trupele ţariste, a început Marea Emigraţie, cum a rămas în memoria polonezilor. Atunci, mulţi aristocraţi polonezi s-au îndreptat spre Europa de Vest, în special.

Istoria familiei Moczulski pe pământ românesc începe cu Pawel, un conte originar din Liov, care a părăsit Varşovia în 1831, după ce Revolta a fost înăbuşită, şi care s-a aşezat în Moldova de Nord, alături de fiul cel mai mic. Şi aşa, din războinic polonez de elită a ajuns „mare boer Mociulski“.  De fapt, grafia română a venit mai târziu. Fiul lui Pawel s-a căsătorit cu o româncă, iar împreună au avut un băiat, pe care l-au numit Gheorghe şi care a fost botezat chiar de Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu. Abia de atunci înainte grafia numelui de familie a fost adaptată la pronunţia română. 

Gheorghe Mociulschi a fost tatăl generalului Leonard Mociulschi. Numai că a mai avut un fiu care a avut o carieră remarcabilă: pe mezinul familiei, Pavel, care a studiat dreptul, deşi a trecut şi pe la Regimentul 12 Infanterie Bârlad în timpul Primului Război Mondial. În perioada interbelică, Pavel şi-a construit o carieră respectabilă de procuror la Tribunalul din Brăila şi, apoi, de judecător regal la Înalta Curte de Casaţie. A cunoscut acelaşi destin ca şi fratele său: în perioada comunistă, când s-a constatat originea nesănătoasă, i s-au confiscat averile şi a fost scos din magistratură. Abia după Revoluţie, urmaşii săi au început procedurile de recuperare a bunurilor pierdute, dar, într-un fel, şi a memoriei. Adrian Leonard Mociulschi este compozitor şi scriitor, precum şi lector universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Pe lângă numeroasele activităţi artistice şi ştiinţifice, se preocupă de menţinerea vie a istoriei familiei sale, iar în 2008 a publicat volumul „Generalul Leonard Mociulschi în conştiinţa românilor“, scris în colaborare cu istoricul militar Gheorghe Suman.