Pe plaja, cu "unchiul meu"

Fiecare cu cine poate. Va asigur insa ca multi, foarte multi, l-au ales, asemenea mie, pe domnul acela inalt, usor aplecat, cu hainele putin intrate la apa, nedespartit de umbrela si de pipa, Hulot pe

Fiecare cu cine poate. Va asigur insa ca multi, foarte multi, l-au ales, asemenea mie, pe domnul acela inalt, usor aplecat, cu hainele putin intrate la apa, nedespartit de umbrela si de pipa, Hulot pe numele sau de Cinemateca, Jacques Tati pentru dictionare. Luni, incepand de la pranz pana seara, festivalul l-a omagiat pe cel care a impins comedia franceza in perimetrul unei sclipitoare modernitati. La doua decenii cate au trecut de la moartea sa, cred ca "avem tot ce ne trebuie pentru a rade la un film de Tati: ochi, urechi, inteligenta, inima", asa cum cerea un critic cu multi ani in urma. Cel putin asa ne-au dat de inteles hohotele de ras care au zguduit uriasa sala "Lumiere" pe al carei ecran s-a plimbat, elegant in vesnica sa nedumerire, abia marturisita, "Monsieur Hulot". A fost mai mult decat o cinstire, a fost o tarzie dreptate, pentru ca ceea ce am avut in fata era copia restaurata a capodoperei "Play Time" si nu numai atat, versiunea integrala, asa cum si-ar fi dorit-o autorul. In 1967, filmul parea prea bizar pentru a fi iubit in rand cu celelalte creatii ale lui Jacques Tati, "Vacanta domnului Hulot", "Unchiul meu" etc. "Este preferatul meu, singurul pe care Franta nu l-a iubit - avea sa spuna cu amaraciune cineastul. L-a privit asa cum se viziteaza Luvrul, alergi prin fata unui Bruegel si gata". Altfel radem astazi de peripetiile omului pierdut in universul glacial al arhitecturii moderne. Un adevarat spectacol coborat din lumea artistului a precedat proiectia: au urcat scarile personaje cunoscute, de la postas la cateii din comedii si chiar un "domn Hulot" in care l-am recunoscut pe Michel Piccoli, al carui tata a jucat in "Play Time". Asa cum i-ar fi fost drag lui Tati, retrospectiva a fost accesibila publicului larg, dar ceea ce nu si-ar fi inchipuit nici el, care uneori parea picat de pe alta planeta, era "Sala": un nou spatiu numit "La salle des sables" a fost inaugurat cu acest prilej. Stai pe nisip si privesti cum curg imaginile pe un ecran gigantic, ce rasare din apa. A fost o adevarata "Zi de sarbatoare" - ca sa ramanem in tema - inceputa cu bine inca de dimineata cand s-a proiectat filmul unuia dintre cei mai tineri concurenti, Paul Thomas Anderson (32 de ani), stiut de spectatorii romani ca autor al deconcertant "Boogie Nights". Castigatorul "Ursului de Aur (Berlin) pentru "Magnolia" ne-a cucerit cu "Punch-Drunk Love" ("Palit de dragoste" ar putea fi o traducere cat de cat fidela), o comedie sucit-romantica, al carei insolit cuplu actoricesc ne convinge inca o data ce minuni poate face imaginatia unui cineast indraznet: cei "paliti" sunt Adam Sandler, actorul ratacit candva prin pelicule de duzina (si nimeni alta decat Emily Watson ("Breaking the Waves" - foto) care, vorba ei, "de data aceasta nu plange, nu moare, Slava Domnului". Intrebat care ar fi reactia lui daca ar castiga "La Palme d'Or", Anderson a raspuns: "Nici nu vreau sa ma gandesc, dar cred ca as face o criza cardiaca. Eu ma gandesc, cu neliniste cum voi urca scarile. Pentru un cineast american abia trecut de 30 de ani este un mare privilegiu sa fie selectionat la Cannes, cel mai important festival din lume; inseamna mai mult decat un Oscar". Cu sau fara premiu, tanarul autor ne-a imbogatit rezervele de optimism, saracite dupa atatea filme sumbre (ura, minciuna, disperare). Sper sa ne ajunga pana la sfarsit, caci vom mai vedea ororile istoriei in "Ararat" al lui Egoyan si "Pianistul lui Polanski".