O reformă şocantă

Elevii din România învaţă la orele de religie după manuale care conţin lucruri discutabile

TENDINŢĂ Reforma şcolii pare să fie la modă peste tot, în România, în Franţa, în Ungaria şi cine mai ştie unde. Mă pregăteam să scriu un articol despre dezbaterile pe această temă din Franţa, când mi-a căzut sub ochi un articol despre reforma decisă de premierul maghiar Viktor Orban.

Decisă, nu proiectată: reforma a intrat deja în vigoare prin „compactarea" şcolilor cu număr mic de elevi, precum şi prin trecerea, deocamdată, a o sută de astfel de şcoli din administrarea primăriilor în subordinea bisericii, catolice sau protestante, pe cheltuiala guvernului. Din laic, învăţământul maghiar devine, în bună parte, religios.

Măsura are, s-ar zice, în vedere mai ales învăţământul din mediul rural şi din orăşele, acela a cărui importanţă o sublinia Spiru Haret pentru România de la începutul secolului XX. Nu mai e cazul să spun de ce se pleacă de la „talpa ţării" şi ce consecinţe va avea în viitor delaicizarea şcolii din ţara vecină, mai cu seamă dacă ne gândim la exclusivitatea pe care anumite regimuri islamice din lumea contemporană o acordă şcolilor coranice. O consecinţă inevitabilă este aceea că guvernul Viktor Orban impune, cu începere din septembrie 2013, o programă naţională şi un manual unic pentru toate materiile.

După modelul şcolilor confesionale, catehismul devine materie obligatorie, la alegere, e drept, cu un curs de morală, creştină, fireşte.
Programa de literatură, unică şi ea, îi readuce în clase pe câţiva dintre autorii horthişti, de felul lui Jozsef Nyirö (1889-1953), acela a cărui cenuşă guvernul maghiar o dorea, nu demult, îngropată festiv în Transilvania natală a poetului, sau de felul antisemitului Albert Wass (1908-1998), evocator al munţilor Transilvaniei ca podoabe ale Ungariei Mari.

Îmbogăţirea programei şcolare e, de altfel, cât se poate de în spiritul Constituţiei promulgate în ianuarie 2012, care, după cum scrie Dominique Lagarde într-un număr recent din „L'Express", „exaltă valorile creştine şi reabilitează Sfânta Coroană a regilor catolici, simbol al Ungariei Mari".

CUM E LA NOI

Trebuie să recunosc că asemenea prevederi legislative, nici măcar dezbătute public, fac ca dezbaterile de la noi din anii trecuţi, pe tema reformării şcolii, să pară idilice. Dar nu m-aş grăbi să mă bucur că, pour une fois (pentru o dată, n.r.), cum zice francezul, noi stăm mai bine decât alţii, care ne-au luat-o înainte de fiecare dată când a fost vorba să fie acceptaţi ca europeni. Reforma maghiară nu e animată doar de spirit creştin şi naţionalist, ci şi de spirit comunist. N-am uitat mariajul dintre comunism şi naţionalism de care am avut parte după 1971.

Chiar dacă, cel puţin aşa sper, nu iminent, naţionalismul ca antieuropenism, ai cărui purtători de cuvânt sunt unii politicieni actuali, reprezintă şi pentru noi un pericol care nu trebuie subestimat. În ce priveşte biserica noastră, ea a trimis încă de la începutul anilor 1990 semnale că nu împărtăşeşte ideea de a nu juca decât un rol spiritual în viaţa societăţii.

Sfeştaniile au fost şi au rămas la modă. Ca să se pogoare Duhul Sfânt asupra lor, mai ales în perioadele electorale, politicieni din toate partidele fac coadă la moaştele Sfintei Parascheva.

În parlamentul dintre 1992 şi 1996, când s-a votat prima lege a învăţământului, am pledat cauza introducerii în şcoli a istoriei bisericii, atrăgând atenţia asupra riscurilor de prozelitism pe care predarea religiei le implică inevitabil. Parlamentul a vrut altceva. Rezultatul se cunoaşte: din cauza numărului mic de elevi aparţinând altor confesiuni decât aceea ortodoxă, nu se pot forma clase sau grupe separate şi toţi elevii se bucură de luminile preoţilor ortodocşi.

Au fost semnalate mai demult manuale de religie la clasele mici care conţineau aberaţii: dacă te urci în pomul vecinului ca să-i
furi merele, Dumnezeu te pedepseşte trăgându-ţi scara de sub picioare. Vă daţi seama cum interpretează elevii, astfel preveniţi, pasajul din Creangă cu furtul cireşelor mătuşii Marioara! Manualele au rămas cum erau: toată discuţia a fost degeaba. Ministerul a continuat să le aprobe într-o veselie.
Spaţiul nu mă ajută să dau şi alte exemple.

Dar cred că am spus destul în sprijinul ideii că, aşa cum nu suntem la adăpost de o şcoală naţional-comunistă, nu suntem nici de una confesională. Şi să vă mai spun ceva: nu spiritul religios reprezintă problema, ci tratarea religiei în mod dogmatic, à la lettre (ca la carte, n.r.), cu alte cuvinte. Ca în şcolile coranice. Allah să ne păzească!

Post-scriptum: Când scriam articolul de mai sus, nu-mi era cunoscut Dosarul din numărul din 1-7 noiembrie al „Dilemei vechi" intitulat „Ce-i învăţăm pe copii despre Dumnezeu" şi nici scrisoarea celor 277 de părinţi adresată Ministrului Educaţiei pe aceeaşi temă. Îmi dau seama, citindu-le, că articolul meu reprezintă un semnal de alarmă în plus.