O carte cu terorişti şi spioni adevăraţi

Fostul director de pază şi securitate al postului Radio Europa Liberă, Richard H. Cummings, ne introduce, prin volumul său „Securitatea contra Radio Europa Liberă“, în culisele Războiului Rece.

„Weekend Adevărul" continuă seria articolelor cu fragmente din cărţile Editurii Adevărul lansate la Târgul Gaudeamus din toamnă. De data aceasta, vă propunem un volum despre servicii secrete şi acţiunile lor nu tocmai ortodoxe, scris de un om care a avut de-a face în mod direct cu aceste lucruri. Începând cu 1980, timp de 15 ani, Richard H. Cummings a răspuns de garantarea securităţii angajaţilor Europei Libere şi a sediului de la München, dar şi de protejarea spaţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia.


Ca orice război, şi Războiul Rece a avut mai multe câmpuri de luptă. Dar München a fost acel câmp de luptă unde Războiul Rece a fost cel mai „fierbinte". Exilaţii din ţările comuniste erau ameninţaţi, răpiţi, asasinaţi. Agenţi ostili au penetrat postul de radio, unii angajaţi au fost recrutaţi de serviciile răsăritene de spionaj. Împotriva postului de radio Europa Liberă şi a Radio Libertatea au acţionat toate serviciile secrete ale Pactului de la Varşovia. Au acţionat timp de peste 40 de ani, coordonat sau individual. România s-a remarcat în mod special.

Despre München şi lumea spionajului, celebrul John Le Carré scria în romanul său „The Secret Pilgrim": „Pentru cei familiarizaţi cu oraşul Hamburg, Münchenul nu mai este deloc Germania. Este altă ţară. Nu am sesizat niciodată nici cea mai vagă legătură între cele două oraşe, dar când era vorba despre spionaj, Münchenul, ca şi Hamburgul, era una dintre capitalele confidenţiale ale Europei. Chiar şi Berlinul se situa pe un distant loc doi în raport cu dimensiunile şi pregnanţa comunităţii invizibile a Münchenului... Din când în când izbucneau scandaluri teribile, de obicei atunci când unul sau altul din această trupă de clovni uita pur şi simplu de care parte lucrează, sau îl apucau confesiunile la beţie, sau îşi împuşca amanta, sau prietenul, sau pe sine, sau băutura îl mâna de cealaltă parte a Cortinei, unde îşi clama loialitatea pentru cei cărora nu le fusese loial până acum. În viaţa mea n-am mai văzut un asemenea bordel al spionajului".

Nu doar specialitatea şi experienţa mea profesională stau la baza acestei cărţi, ci şi cercetările pe care le-am făcut asupra perioadei de 30 de ani de existenţă a REL/RL anterioară numirii mele, în 1980, ca şef al Serviciului de Protecţie (Chief of Security). Ceea ce voi relata despre Războiul Rece al radiourilor de la München - terorism, spionaj, ameninţări, asasinate politice - este purul adevăr.

Când am sosit la München, în noiembrie 1980, nu existau practic niciun fel de măsuri fizice de protecţie. Opinia managementului şi a personalului era că serviciile răsăritene de spionaj nu vor îndrăzni să comită un atac direct asupra sediului din capitala Bavariei. Cât de mult se înşelau, s-a arătat la doar trei luni de la sosirea mea.

"Ceea ce voi relata despre Războiul Rece al radiourilor de la München - terorism, spionaj, ameninţări, asasinate politice - este purul adevăr."

Teroristul Carlos „Şacalul" şi banda lui

Serviciul de spionaj român a stabilit un prim contact cu Carlos, prin intermediul palestinienilor, în august 1979. Doi ofiţeri români de Securitate, Sergiu Nica şi Ion Deaconescu, au făcut deplasarea la Praga pentru discuţiile cu Carlos. Scopul lor era să-l determine pe Carlos să-l lichideze pe Pacepa contra sumei de 10.000 de dolari. Nica şi Carlos s-au întreţinut în limba engleză. N-au ajuns la o înţelegere. (...)

Înaintea atentatului, Carlos a avut contacte telefonice frecvente cu locotenent-colonelul Sergiu Nica, care folosea numele de cod „Andrei Niţescu". Încă din 4 februarie 1980, ungurii ştiau de planurile de asasinare a unui emigrant român care lucra la Europa Liberă. La acea dată, numele viitoarei victime nu fusese încă pronunţat. După multe convorbiri telefonice cu Sergiu Nica, Carlos şi Johannes Weinrich s-au dus la Bucureşti să se întâlnească cu partea română.

La 18 august 1980, Ministerul de Interne român aproba Planul de Acţiune Nr. 225/f.9/0025323 împotriva directorului secţiei române a Europei Libere, Noel Bernard. Acest Plan de Acţiune conţine singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul cu bombă de la Europa Liberă, comis şase luni mai târziu. (...)

Un raport ultrasecret din 3 octombrie 1980 al Secţiei III/II-8 a Ministerului de Interne maghiar, raport bazat pe monitorizarea convorbirilor telefonice dintre Carlos şi Sergiu Nica, identifica drept posibile ţinte de atentat pe redactorul Europei Libere Emil Georgescu, regele Mihai, scriitorul Paul Goma şi alţi emigranţi. Atentatul asupra lui Emil Georgescu era conceput ca parte a unui atac asupra secţiei române a Europei Libere, ocazie cu care teroriştii ar fi trebuit să pună mâna şi pe o serie de documente „secrete".

Atentatul

Din cauza restricţiilor impuse de municipalitate, doar trei becuri de 50 de waţi luminau partea exterioară a clădirii: nu era permis ca o iluminaţie prea puternică să-i deranjeze pe vecini. Astfel, locul în care a fost plasată bomba nu era luminat decât de slaba lumină ce răzbătea din birourile mai apropiate. Cum, în acea noapte de sâmbătă, lumina nu era aprinsă decât în puţine birouri, calea aleasă de terorişti pentru a se apropia de clădire era bine protejată de întuneric.

Din personalul de pază, doar doi membri patrulau în exterior: unul se ocupa de fapt de parcare, celălalt făcea din când în când rondul clădirii. Un rond dura circa 18 minute, şi nu se făcea decât unul pe oră. Paznicul respectiv s-a aflat în colţul în care a fost plasată bomba la ora 21 şi 18 minute. Nu a observat nimic suspect. Atentatul din acea noapte era primul atac fizic asupra clădirii radioului de când exista ea. Nu au fost nici avertismente, nici ameninţări de vreun fel. În consecinţă, nimeni nu era cât de cât alertat.

Ilici Ramírez Sánchez , alias Carlos „Şacalul“  Foto: AFP

Temperatura era sub zero grade şi zăpada apucase să se depună pe terenul din jurul clădirii cu un etaj, lungă şi cu numeroase aripi, a postului de radio Europa Liberă/Libertatea, în acea noapte a lui 21 februarie 1981.

Toate probele obţinute ulterior indică că în atentat au fost implicaţi fizic patru membri ai bandei lui Carlos:
- Johannes Weinrich (nume de cod Steve) provenind din gruparea teroristă Celulele Revoluţionare;
- Bruno Breguet (nume de cod Luca) din gruparea teroristă elveţiană Prima Linea;
- Jose Maria Larretxea (nume de cod Schep) din gruparea teroristă bască ETA;
- o femeie încă neidentificată (nume de cod Secretara) din ETA.

Nu există martori ai momentului în care teroriştii s-au dat jos din maşina lor parcată într-o zonă întunecată vizavi de clădirea radioului. Cu paşi repezi şi furişaţi, doi membri ai bandei lui Carlos - probabil Weinrich şi Breguet - s-au apropiat de clădire, purtând o bombă cu detonare de la distanţă, constând din circa 15 kg de Nitropenta, explozibil de tip „plastic", de producţie românească. Bomba a fost depusă lângă un zid al clădirii aproape goale la acea oră. Teroriştii au părăsit apoi în grabă zona radioului.

Modul în care a fost detonată bomba, respectiv cu ajutorul unui ceas sau printr-un semnal radio, continuă să fie o enigmă. Din cauza distrugerii totale a bombei, experţii poliţiei nu au putut determina mecanismul de declanşare.

Teroriştii au plasat bomba în dreptul biroului de ştiri al secţiei cehe a postului Europa Liberă. La acea oră, trei membri ai redacţiei pregăteau buletinul de ştiri de la ora 22.00. La ora 21.50, în birou a sunat telefonul, un redactor a ridicat receptorul, dar nimeni n-a răspuns. În clipa următoare, o explozie a transformat redacţia într-o grămadă de moloz. Timpul exact al detonaţiei a fost ulterior confirmat de o agenţie germană de monitorizare a seismelor. Deflagraţia a fost atât de puternică încât a fost înregistrată de seismografe.

"Timpul exact al detonaţiei a fost ulterior confirmat de o agenţie germană de monitorizare a seismelor. Deflagraţia a fost atât de puternică încât a fost înregistrată de seismografe."

Ultimele ameninţări

Alte noutăţi aveam să aflăm în iulie 1989, când BND (Serviciul de Informaţii al Germaniei Federale) ne-a informat că un agent al Securităţii ceruse azil în Germania Federală. Cu două zile înainte de a fugi, un coleg, de asemenea, ofiţer de Securitate, îi spusese următoarele: „În urma difuzării, în luna martie, a unei serii de emisiuni având ca temă o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu de şase foşti lideri ai PCR, a fost trimisă în Germania Federală o echipă de asasini având ordin să-i lichideze pe redactorii Europei Libere Hurezeanu şi Munteanu".

M-am întâlnit cu cei doi, Neculai Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu, şi le-am sugerat să fie extrem de precauţi în cursul acelei săptămâni. Le-am dat numărul meu de telefon de acasă şi le-am spus să mă sune dacă survine ceva neobişnuit, inclusiv scrisori sau pachete suspecte. Ambii primiseră în trecut scrisori şi telefoane de ameninţare.
Hurezeanu mi-a spus atunci că primise marţi un telefon bizar de la un bărbat care nu s-a prezentat şi care i-a spus că sună din Belgia. L-a anunţat că un grup de asasini primise misiunea de a-l lichida pe Ion Raţiu, un cunoscut militant român stabilit în Anglia. N.C. Munteanu îi luase un interviu lui Raţiu după ce, în 1988, acesta fusese intervievat şi de către E. Hurezeanu. Raţiu era preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi şi se preocupa în acel moment de situaţia refugiaţilor români de la Budapesta.

Echipa de asasini ar fi fost formată din două femei desemnate de însăşi Elena Ceauşescu. Necunoscutul i-a spus lui Hurezeanu că îi va trimite o fotografie cu un grup de femei din România şi că va încercui chipurile celor două aflate în drum spre Anglia. Hurezeanu aştepta scrisoarea de la o zi la alta. L-am sfătuit pe Emil ca, în cazul în care primeşte o scrisoare expediată din Belgia, să nu o deschidă înainte de a mi-o arăta mie pentru a fi verificată. În cele din urmă, scrisoarea a sosit, conţinând fotografia unui grup de nouă femei. Două dintre ele erau însemnate. Plicul, scrisoarea şi fotografia au fost înmânate poliţiei germane. În luna august, Procuratura din Bavaria a închis dosarul referitor la cele mai recente ameninţări la adresa Europei Libere şi a lui Emil Hurezeanu. În aceeaşi lună, poliţia din Geneva, Elveţia, informa că regele Mihai primise şi el o serie de ameninţări cu moartea prin mesaje telefonice şi scrisori expediate din ţări vest-europene şi SUA. Unele erau semnate „Fiii lui Avram Iancu".

Un ofiţer german de contrainformaţii mi-a comunicat în octombrie 1989 că Nicolae Ceauşescu însuşi ar fi ordonat „folosirea unui comando de asasini". Sarcina de a duce la îndeplinire această misiune a revenit unui ofiţer de Securitate cu experienţă. Ofiţerul a primit ordinul de a se deplasa în Germania Federală pentru a „activa" o persoană de contact din München în vederea găsirii unui executant occidental. Ofiţerul de Securitate avea să urmărească din umbră desfăşurarea evenimentelor. În cazul în care acest plan ar fi eşuat, avea sarcina să angajeze el însuşi un asasin plătit pentru îndeplinirea misiunii. La aceste discuţii ar fi participat Elena Ceauşescu, doi ofiţeri de Securitate din anturajul Ceauşeştilor şi un locotenent-colonel din garda personală a preşedintelui.

Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, Elena, au mai trăit doar două luni după aceste evenimente, fiind judecaţi şi executaţi în timpul revoluţiei din decembrie 1989. Ameninţările la adresa Europei Libere au încetat.

"Hurezeanu mi-a spus atunci că primise marţi un telefon bizar de la un bărbat care nu s-a prezentat şi care i-a spus că sună din Belgia. L-a anunţat că un grup de asasini primise misiunea de a-l lichida pe Ion Raţiu."