Motivul pentru care eternul Gică Petrescu a renunţat la muzică. „Să rămân o legendă pe undeva“

Gică Petrescu a fost cu zâmbetul mereu pe buze până în '89

Gică Petrescu a fost cântăreţul care i-a molipsit cu voie bună pe români timp de şase decenii. Toţi credeau că e etern, ba chiar făceau glume pe seama longevităţii sale, însă puţini ştiu că acea joie de vivre i-a fost alimentată de marea lui dragoste. Cezarina Moldoveanu a fost femeia care i-a înfrumuseţat atât viaţa personală, cât şi cariera. Când ea n-a mai fost, Gică şi-a petrecut restul zilelor măcinat de tristeţe şi singurătate.

E anul 1932, iar în grădina restaurantului Princiar de pe bulevardul Kiseleff un tânăr de numai 17 ani tremură din toţi rărunchii, copleşit de emoţii, printre zecile de clienţi ai localului. Lângă el stă unul dintre lăutarii grei ai Capitalei, Fănică Luca, naist virtuoz, considerat de marele
George Enescu cel mai mare suflător pe care l-a auzit vreo-dată. În cele din urmă, tânărul îşi adună puterile şi spune, cu voce timidă: „Sunt gata, maestre!“. Luca dă tonul şi cei doi se pun pe cântat, iar localul se umple de o lăutărească straşnică menită să-i facă pe meseni să-şi uite toate grijile. Totul merge strună, iar uralele clienţilor nu contenesc – cer bis după bis. 

Emoţiile adolescentului s-au evaporat, iar în locul lor s-a instalat o bucurie greu de stăpânit. Obţinuse primul său contract de dizeur. Acesta nu e orice episod petrecut într-un local bucureştean, ci e debutul lungii cariere a unuia dintre cele mai puternice nume ale muzicii uşoare. Acesta e debutul lui Gică Petrescu, devenit o legendă a romanţelor româneşti. „Du-mă acasă, măi tramvai“, „La margine de Bucureşti“, „Fir-ai, inimă să fii“, „Fetiţele din Bucureşti“, „Căsuţa noastră“, „Ionel, Ionelule“ şi „Uite-aşa aş vrea să mor“, toate sunt melodii de pahar care încă mai răsună la petrecerile din secolul XXI.

„Puştiule, ia vino încoa’“

Sursa Foto: volumul „Revista de altă dată“, de Nicolae Dinescu

Gică a ajuns cântăreţ datorită tatălui său, care l-a încurajat să renunţe la Facultatea de Drept şi să se dedice cultivării talentului dificil de ignorat şi de stăvilit. În orice moment te puteai trezi cu elevul de la Liceul „Gheorghe Şincai“ fredonând tot soiul de şansonete. Plăcerea de a cânta i-o alimentase şi mama lui, încă de când era de-o şchioapă, învăţându-l cum e cu acordurile muzicii clasice, dar şi cu duioasele ritmuri franceze ale vremii. Din nefericire, aceasta n-a apucat să se bucure prea mult de rodul muncii ei, murind la scurt timp după ce fiul ei era descoperit de compozitorul Ion Vasilescu.  Se întâmpla pe când Gică avea 15 ani şi glasul lui capta atenţia tuturor celor veniţi la serbarea şcolară. „Când m-a auzit cântând, Vasilescu mi-a zis: «Puştiule, ia vino încoa’. Tu cânţi frumos! Să mergi cu mine la radio, să vezi dacă ai voce fonogenică». Şi am avut“, povestea artistul, în 2003, în emisiunea „Profesioniştii“, de la TVR.  Totuşi, pentru a-şi asigura viitorul – pe calea clasică, ca la carte –, adolescentul şi-a văzut mai departe de studii. Deşi la Facultatea de Drept n-avea note rele, tatăl lui şi-a dat seama că n-avea nicio noimă ca fiul său să-şi tocească coatele pe băncile şcolii. „Decât să ajungi un avocăţel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică!“, i-a zis Dumitru Petrescu.

Plecând urechea la sfaturile insistente ale tatălui său, Gică a hotărât să abandoneze Dreptul. Şi bine a făcut. A urcat treaptă după treaptă până când a atins succesul, care a rămas neclintit de schimbările de regim politic. Asta pentru că, în ciuda asperităţilor istorice, după zile de frământări, inimile românilor se consolau rapid pe ritmurile cântecelor de pahar şi ale romanţelor.

„Mă acompaniam şi aveam mare succes“ 

La numai un an de la primul lui contract, tânărul interpret cu privire candidă şi frunte înaltă a ajuns angajatul localului de lux Galeries Lafayette, unde, în calitate de solist vocal, era acompaniat de Orchestra James Kok. Patronul localului, domnul Schwartz, era mândru nevoie mare de noua achiziţie din program. Şi pentru că era un local cu ştaif, domnul Schwartz l-a trimis pe Gică la croitor să-şi facă două costume elegante, aşa cum îi şade bine oricărui dizeur res-pectabil. Puştiul s-a ales cu unul alb, pentru cântările de pe timpul zilei, şi cu unul bleumarin, pe care îl îmbrăca odată cu lăsarea serii.

Gică Petrescu avea o prestanţă scenică impecabilă, cânta mereu cu zâmbetul de buze, se leagăna pe acordurile orchestrei şi avea o voie bună molipsitoare. Ce să mai, când cânta Gică nicio frunte nu mai era încreţită. Şi mai era ceva: Gică nu cânta orice, ci ataca repertoriile greilor vremii: Jean Moscopol, Titi Botez şi Cristian Vasile. Deşi lipsit de experienţă, Gică era pregătit pentru orice situaţie, chiar şi pentru cea în care n-ar fi avut cine să îl acompanieze. „Când eram copil, tata mi-a luat un profesor de vioară. Am studiat puţin, pe urmă am luat mandolina, şi pe urmă chitara. Şi am studiat chitara, care mi-a folosit toată viaţa, pentru că eram chemat să cânt în multe locuri unde n-avea cine să mă acompanieze. Sau chiar dacă era un pianist, nu ştia repertoriul. Şi atunci luam chitara, mă acompaniam şi aveam mare succes“, mai declara artistul la „Profesioniştii“.

Mi-a plăcut Majestatea Sa regele Mihai, îi plăcea muzica. Când cântam la cazino, venea să joace ruleta şi marele bogat Malaxa. După ce juca la ruletă, venea la restaurant unde eu cântam de câteva ori pe săptămână. Venea să mă asculte - Gică Petrescu, în emisiunea „Profesioniştii“

Regele Mihai şi Yehudi Menuhin, fanii lui Gică

Foto: Stela Popescu şi Gică Petrescu,un duo de zile mari; Sursa: „Dilema Veche“

În 1937, Gică a depăşit graniţele Bucureştiului, angajându-se la elegantul Casino Sinaia, celebru în epocă, unde literele îngroşate ale numelui său dominau afişele. Era solistul faimoasei orchestre de jazz a lui Dinu Şerbănescu. Ca să dea bine, i-a fost schimbat şi numele, după cum explica interpretul, ani mai târziu, într-un interviu pentru „Dilema Veche“. „Şeful cazinoului mi-a schimbat numele în Jorj Petrini, ca să sune a străin.“ Aici l-a auzit cântând inclusiv regele Mihai, care l-a admirat pentru talentul său. Un alt nume greu care zăbovea să-l asculte pe Gică în restaurantul cazinoului a fost Nicolae Malaxa, unul dintre mahării României interbelice. „Mi-a plăcut Majestatea Sa regele Mihai, îi plăcea muzica. Când cântam la cazino, venea să joace ruleta şi marele bogat Malaxa. După ce juca la ruletă, venea la restaurant unde eu cântam de câteva ori pe săptămână. Venea să mă asculte. Malaxa şi ăştia mai bogaţi, da, îmi mai dădeau câte ceva. Am avut acolo, la un moment dat, o admiratoare foarte mare, care iubea muzica romantică. N-am avut nimic cu ea. A câştigat într-o seară foarte mult la ruletă, iar eu cântam acolo şi ei îi plăcea teribil. Mi-a dat 22.000 să mă duc să-mi cumpăr o maşină de ocazie“, povestea, mândru, Gică Petrescu.

În 1946, mai impresiona un nume greu – al muzicii universale de această dată –, pe Yehudi Menuhin, celebru violinist şi dirijor american, elev şi prieten al compozitorului George Enescu. Acesta se afla, împreună cu familia, la grădina de vară Arizona, unde Gică a început să-i cânte
câteva şlagăre americane, urmate de cântece româneşti de înmuiat inima, precum „La margine de Bucureşti“, „Suflet candriu de papugiu“ şi „Costică, Costică“. Vrăjit de interpretarea plină de viaţă, Menuhin tot repeta „bis“. În cele din urmă, i-a permis să mai şi respire, răsplătindu-l pe cântăreţ cu un autograf: „Lui Gică Petrescu, în semn de recunostinţă pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult!“.

 Lui Gică i se permitea să cânte orice. Era, într-un fel, omul de casă al lui Ceauşescu. De fapt, nu erau foarte mulţi interpreţii care ajungeau să-i cânte lui Ceauşescu. Iar Gică îi plăcea pentru că nu făcea excese, cânta fără vulgarităţi.- Viorel Cosma, în „Dilema Veche“

Singurul soldat care avea voie să fugă de la cazarmă

Când războiul a început să macine întreaga lume, tânărul artist aflat în ascensiune şi-a văzut mai departe de carieră: a mers în Germania, pentru un turneu de înregistrări, a succedat-o pe Maria Tănase pe estrada restaurantului Neptun, a început să cânte pe scenele teatrelor Gioconda şi Savoy (n.r – Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“). Să nu vă închipuiţi însă că realitatea colţuroasă nu îl putea atinge. De dimineaţă până seara, tânărul muzicant fugea de colo-colo. Şi când a servit în armată, în regimentul IV „Vânători Moto“ din Străuleşti, Gică Petrescu tot cântând a făcut-o. A fost singurul soldat căruia i s-a permis să fugă de la cazarmă ca să le cânte răniţilor, după cum povestea Simion Bogdan-Mihai, într-o ediţie a emisiunii „Muzică despre cine suntem“, de la Radio Guerrilla. Aşadar, în vreme de război, Gică făcea drumuri între regiment, radio şi alte concerte. Ba mai mult, în 1942, a pornit cu echipa Teatrului „Constantin Tănase“ în cel mai lung turneu artistic – 70 de zile –, cu spectacolele „Frate cu dracul“ şi „Luna ştie, dar nu spune“. În sfârşit, provincia îl descoperea pe Gică Petrescu.

„Într-un fel, omul de casă al lui Ceauşescu“

Foto: Gică Petrescu, entertainer la ziua lui Ceauşescu, pe 26 ianuarie 1980; Sursa: Wikipedia/ Fototeca Online a Comunismului Românesc

După ce malaxorul celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a măcinat popoarele, România a fost nevoită să se schimbe la faţă şi să devină Republica Populară Română. La un moment dat, în noul climat politic, în care tot ce producea Occidentul era văzut ca fiind decadent, autorităţile i-ar fi atras atenţia lui Gică Petrescu: fredona cam mult şi des piese străine. Nu se ştie însă clar cum s-au petrecut lucrurile. Cert e că interpretul şi-a văzut mai departe, liniştit, de muzicile lui. După 1965, când Ceauşescu a preluat puterea, riscul ca maestrul cântecelor de pahar să fi avut probleme au devenit infime, căci, se ştie, Nicu Ceauşescu era îndrăgostit de muzica lăutărească, în special de romanţe. Iar Gică Petrescu se afla şi în topul preferaţilor dictatorului, după cum explica pentru „Dilema Veche“ muzicologul Viorel Cosma – autorul celebrei melodii „Ionel, Ionelule“. „Lui Gică i se permitea să cânte orice. Era, într-un fel, omul de casă al lui Ceauşescu. De fapt, nu erau foarte mulţi interpreţii care ajungeau să-i cânte lui Ceauşescu. Iar Gică îi plăcea pentru că nu făcea excese, cânta fără vulgarităţi.“

Un revelion cu Ceauşescu

Că artistul era printre cei agreaţi de liderul comunist o confirma, în 2016, şi cântăreaţa de muzică populară Elena Merişoreanu, care spunea într-o emisiune la Antena 3: „El era printre puţinii care îşi permiteau să fie sinceri în faţa dictatorului“. Ceauşescu îl chema pe el să-i cânte la zilele de naştere şi la revelioane. Indiferent de situaţia în care s-ar fi găsit, Gică Petrescu îşi păstra tactul pe care-l deprinsese în casa părintească – chiar şi sub presiunea unui eveniment desfăşurat la Casa Poporului.

De pildă, la unul dintre revelioane, îşi amintea Merişoreanu, artiştilor li se uscase gâtul de atâta cântat şi nimeni nu se îndura să le aducă apă. Preocupat de satisfacerea nevoilor cuplului Ceauşescu, personalul uitase complet de cei care veniseră să întreţină atmosfera de petrecere. Nimeni, însă, nu îndrăznea să se plângă. Totul până când i s-a făcut sete lui Gică Petrescu. El nu s-a sfiit să-i prezinte situaţia lui Ceauşescu – subtil, ce-i drept. „Imediat după ora 12.00 noaptea, Gică s-a dus la Ceauşescu având în mână un pahar de şampanie gol. Am înlemnit toţi când l-am văzut. Dictatorul l-a întrebat de ce vine să dea noroc cu paharul gol, iar Gică i-a spus că în camera în care eram noi nu era nici măcar o sticlă cu apă, darămite cu şampanie. Imediat, pe masă au fost aduse tot felul de mâncăruri şi de băuturi“, povestea Elena Merişoreanu.

Era un sistem poliţienesc: atâta-ţi trebuia să spui că nu vrei să te duci... Cine face acum pe disidentul... - actriţa Stela Popescu, în „Dilema Veche“

„Nu însemna decât că-şi făcea meseria“

Petrescu n-a făcut altceva decât să-şi vadă de pasiunea vieţii lui, rămând orb şi surd la ce se întâmpla în jurul lui. Cariera sa şi-a urmat, mai departe, ruta ascendentă: a mers într-un lung turneu în Uniunea Sovietică, urmat mai târziu de unul la Paris, alături de Stela Popescu şi Mircea Crişan, iar, ulterior, a cântat câteva luni în Israel, cu Florin Piersic şi Doina Badea. Între 1967 şi 1971 a înregistrat unele dintre şlagărele care i-au imprimat adânc numele în fibra muzicală românească, precum: „Căsuţa noastră“, „Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă“, „Uite-aşa aş vrea să mor“. „Unde îl chemau, acolo se ducea. Era un sistem poliţienesc: atâta-ţi trebuia să spui că nu vrei să te duci... Cine face acum pe disidentul... Ceauşeştii îl mai chemau să cânte la petrecerile lor. Nu erau prea multe, pentru că, de obicei, lui Ceauşescu nu-i prea plăceau. Dar erau ceilalţi care făceau de-astea. Faptul că se ducea acolo nu înseamna decât că-şi făcea meseria. El şi-a păstrat un repertoriu curat“, spunea Stela Popescu, una dintre partenerele lui de scenă de la Teatrul „Constantin Tănase“.

Au fost voci care s-au întrebat însă cum s-a simţit artistul în această trecere, de la eleganţa Casinoului Sinaia, de pildă, închis de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1947, pe motiv că era simbol al decadenţei burgheze, la sălile kitschoase ale lui Ceauşescu? „Nicicum“ ar putea fi un răspuns simplu, Gică Petrescu afişând şi în interviuri o anumită indiferenţă legată de acest subiect. „Cântam şi plecam. Eu am cântat indiferent de cine a fost. Muzica e politica mea şi viaţa mea a fost muzica mea, şi cu ea vreau să plec şi pe lumea ailaltă“, declara
artistul.

„Vesel în viaţă am fost când trăia Cezarina“

Foto: Cezarina Moldoveanu, cea mai mare dragoste a lui Gică Petrescu; Sursa: Captură Kanal D

Muzica n-a fost însă unica dragoste a lui Gică Petrescu sau, cel puţin, nu tot timpul. În 1955, interpretul se înfăţişa la oficiul stării civile la braţ cu o brunetă, cu ochi mari şi blânzi. Era Cezarina Moldoveanu, absolventă de Conservator şi Medicină. Din clipa în care a hotărât să-i fie alături la bine şi la greu, Gică a fost cel mai fericit. Chiar şi neîntrebaţi, toţi prietenii maestrului vorbeau despre nevasta lui, pe care o lăudau necontenit. „El nu mergea nicăieri fără ea. Erau nedespărţiţi şi – dacă mă întrebaţi – părerea mea e că ea îi era superioară lui Gică. Dar s-au iubit foarte mult. S-au întâlnit la Teatrul de Revistă, unde era Cezarina în tinereţe... o femeie frumoasă! De-altfel, nu aveai ce să cauţi la Revistă dacă nu arătai ca o Miss“, spunea Viorel Cosma.

Femei care l-au iubit pe Gică Petrescu au fost destule – niciuna ca Cezarina însă. Nu doar că i-a schimbat în bine viaţa personală, ci s-a implicat cu spor şi în cea profesională, multe dintre versuri purtând semnătura ei. „Vesel în viaţă am fost când trăia Cezarina şi mergeam cu ea în turnee şi aveam mare succes“, mărturisea artistul.

„Era mereu, pe scenă, dar şi în viaţă, impecabil“

Aşadar, cu un lucru sunt de acord toţi cei care i-au cunoscut pe cei doi îndeaproape: fără Cezarina, Gică Petrescu n-ar fi fost cel pe care îl ştim azi. Până să apară ea, Gică ştia mai multe despre cum e să iubeşti şi mai puţine despre cum e să fii iubit. Alături de ea a învăţat şi acest capitol. Se bucura de cea mai bună dintre lumile posibile: cele două mari iubiri ale lui, muzica şi Cezarina, trăiau într-o armonie greu de tulburat. Nu trebuia să lase pe una pentru cealaltă, căci soţia mergea adesea cu el şi în turnee, ea fiind cea care îl prezenta. „El era mereu, pe scenă, dar şi în viaţă, impecabil. Asta şi datorită Cezarinei, care nu-l lăsa să iasă din casă fără să-l pigulească, să-l încurajeze“, spunea Stela Popescu.

Când îşi aminteşte de Petrescu, şi actorul Alexandru Arşinel o vede imediat în faţa ochilor pe Cezarina, o femeie cu care te puteai întrece în glume. „Gică Petrescu era Gică Petrescu. Era un om simpatic, dar dincolo de toate, era un mare cântăreţ, solicitat pentru a aduce publicul, pentru a face rating, după cum se spune astăzi. Era un om extrem de plăcut şi avea o soţie incredibil de şarmantă şi drăguţă, care marşa la orice glumă, la orice mişto. Fiind mai tineri, ne permiteam unele lucruri, mai trăgeam de el, dar, de multe ori, ne puneam pe miştouri împreună cu soţia lui, care se punea la mintea noastră“, a explicat actorul pentru „Weekend Adevărul“. Uneori, îi făceau şi farse maestrului, însă niciodată nu le-a luat Gică în nume de rău. Aşadar, dacă am spune că longeviva carieră a lui Gică Petrescu i s-a datorat Cezarinei, probabil că n-am greşi cu nimic.

„Singurătatea e greu de suportat“

Foto: Gică şi Arşinel, în filmul „Muzica e viaţa mea“; Sursa: „Alexandru Arşinel. De la Dolhasca pe... Calea Victoriei“, de Maria Capelos

Pe seama lui Gică Petrescu s-au făcut destule glume, căci îi avea pe oameni la inimă şi nu se supăra, dar cel mai mult au luat avânt cele despre vârsta lui. Se zicea că era văr cu Tutankamon şi prieten cu Burebista şi că în turnee umbla cu două paşapoarte, spre deruta colegilor de breaslă. „Îmi amintesc că Gică Petrescu mergea peste tot, în turnee, cu două paşapoarte la el. Unul era fals şi era, de altfel, cel pe care ni-l arăta nouă, cu o dată de naştere eronată. Nu voia el să se ştie câţi ani are“, povestea Camelia Mitoşeru, citată de „Libertatea“, în 2006. În orice caz, când „eternul Gică“ era întrebat de asemenea glume ridica din umeri. Cât timp Cezarina a fost lângă el, glumele continuau să curgă pentru că ele se hrăneau şi din imensa poftă de viaţă a interpretului. Voia bună a durat până în 1989, când Cezarina şi-a dat ultima suflare, iar liniile de pe chipul artistului au început să coboare într-o expresie amărâtă, pe care voiciunea n-avea să-şi mai lase cu adevărat urmele nicicând. Credinţa lui în forţa romanţelor a pierit brusc, iar energia lui a secat.

„Era între ei o legătură fantastică. De asta el, după ce a murit Cezarina, s-a deteriorat. Era aşa de învăţat să fie alintat şi îngrijit şi să aibă mereu pe cineva lângă el, încât în clipa în care a rămas singur, a căzut. A fost o iubire unică, definitivă. Altfel, el era curtenitor, un om vesel, nu un bărbat crispat, căruia să-i fie frică de nevastă. Ei erau un cuplu perfect“, sublinia Stela Popescu.

„Dacă e să mor, să mor în ţara mea“ - Gică Petrescu

Weekenduri în cimitir şi în biserică

Dezbrăcate de glumele şi încurajările soţiei, zilele lui Gică Petrescu au început să se scurgă mult mai lent, într-o rutină ruginită. De pildă, sâmbăta mergea la cimitir, iar pe drum, îşi lua uneori napolitane ca să le împartă cu două cerşetoare din zonă, cu care se familiarizase. „Maestre, dar ce bune sunt!“, aşa îi spuneau, în timp ce el îşi continua drumul către locul de veci al Cezarinei. A doua zi, duminica, se prezenta negreşit la biserică, pentru că îi era recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce trăise şi pentru toată grija pe care i-o arătase. „Cel mai mare doctor e Dumnezeu“, spunea, zâmbind, când era întrebat de sănătate.

„Singurătatea nu e uşoară. Dau eu telefon“

Sursa Foto: Coperta „Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu“, de George Sbârcea

Gradual, Gică Petrescu a început să se retragă din tumultul cotidian, ţinând legătura doar cu patru-cinci prieteni. „Sigur că ar fi fost foarte bine să am şi eu un copil“, mărturisea cu câţiva ani înainte să moară. Se simţea singur, abandonat în umbrele apartamentului cu patru camere de pe Calea Victoriei, un cămin pe care-l cumpărase cu gândul că în el vor fi mereu doi oameni, în niciun caz numai el. O linişte adâncă se plimba nestingherită prin toate camerele, întreruptă din când în când numai de zbârnâitul telefonului. Au fost însă şi multe zile în care telefonul n-a sunat deloc. Gică Petrescu a mai făcut un efort şi nu s-a lăsat descurajat. Nu mai aştepta apelul, dădea el telefon. „Da, sunt zile în care nu sună telefonul, de aia şi plătesc mult telefonul, pentru că – cum a scris Mărineanu – «Ce tristă eşti, singurătate,/ Cum ai venit în casa mea,/ Mi-ai prefăcut ziua în noapte/ Şi viaţa mi-e atât de grea». Singurătatea nu e uşoară. Dau eu telefon“, mai spunea artistul.

O ţuică tare şi un accident la picior

Dacă era întrebat cum stă cu banii, Gică Petrescu nu se plângea niciodată, declarând semeţ că i-au rămas la cearşaf suficienţi bani ca să-şi întreţină Dacia şi cât să mănânce uneori în oraş. „Trăiesc cumpătat, aşa cum m-a învăţat tatăl meu. El, când o vedea pe Maria Tănase că lua o mie de lei pe seară şi cheltuia de două ori pe atât, mi-a zis să pun bani albi pentru zile negre deoparte. A avut dreptate“, mai spunea artistul. 

În timpul săptămânii, zilele lui Gică Petrescu începeau cu cafea şi biscuiţi şi continuau cu lungi plimbări prin parcul Cişmigiu. Cum fusese veteran, la prânz îl puteai găsi adesea la Casa Armatei. Deprinsese de la prieteni obiceiul de a bea „o ţuiculiţă“ înainte de masă şi totul mergea lin. Până într-o zi însă, când alcoolul l-a făcut să se accidenteze. Tocmai pe el, care o viaţă întreagă a ţinut în mână paharul mai mult ca să cânte despre el decât ca să-l bea. „Am avut un admirator care mi-a trimis o ţuică care era cam tare, cred că era palincă“, se amuza, copilăreşte, cântăreţul ajuns la senectute. Ieşind de la masă, a alunecat pe gheaţă şi s-a produs ceea ce el a numit „o mică crăpătură osoasă“, în urma căreia a fost nevoit să rămână o perioadă numai în casă.

Apatia l-a prins, de această dată, cu mişcările îngreunate şi fără acces la Cişmigiu. „A rămas singur în apartamentul lor. A început să nu se mai înţeleagă cu vecinii. S-a încuiat acolo. Pur şi simplu, un om care nu a avut pe nimeni“, explica Stela Popescu. Dar, din când în când, Gică Petrescu a mai încercat să fisureze singurătatea, făcând drumuri prin Bucureşti, ca să mai ia pulsul străzii. Astfel, îşi vizita prietenii pe la Obor sau, nostalgic, păşea pentru câteva clipe în holurile hotelurilor. „Singurătatea e greu de suportat, mă mai duc la hotelul de vizavi, la Bulevard, şi stau în hol să văd oamenii, mă salută, se fotografiază cu mine. Am plecat cu troleibuzul la un om drag mie din Obor, iar călătorii din troleibuz au început să fredoneze. M-am alăturat şi eu: «Uite-aşa aş vrea să mor, într-o crâşmă din Obor, cu paharul lângă mine». N-am fost băutor niciodată“, rememora interpretul.

„Să rămân o legendă pe undeva“

Foto: un timbru moldovenesc pentru marele Gică; Sursa: Wikipedia

Pe 18 iunie 2006, de la ora 18.00, la gala Premiile Muzicale Radio România Actualităţi, lui Gică Petrescu urma să i se acorde premiul special „Cântecul e viaţa mea“. Avusese dreptate când spunea că Dumnezeu îl trata cu consideraţie – i-a dat vestea premiului care, cu siguranţă, l-a bucurat, pentru ca apoi să-i ia ultima suflare, dis-de-dimineaţă. Avea 91 de ani când s-a stins, respectând o replică pe care o spunea adesea, încă din tinereţe: „Dacă e să mor, să mor în ţara mea“. Din nefericire, ţara lui nu a reuşit să îi respecte ultima dorinţă: aceea de a-i transforma casa într-un muzeu care să-i poarte numele. Mai mult, în mod ironic, deşi era cu plăţile la zi, legile româneşti l-au făcut dator după moarte. Cum nimeni nu a moştenit apartamentul, plăţile au continuat să fie înregistrate, adunându-se sume care depăşeau zeci de mii de lei. În cele din urmă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost nevoită să plătească datoriile către asociaţie, iar apartamentul a fost scos la vânzare, fiind cumpărat abia anul trecut.

Cât despre visul lui de a avea o casă memorială, probabil că îşi dorea ca românii să nu uite bucuria pe care le-o produsese atâţia zeci de ani. „Să rămân o legendă pe undeva. Să rămân“, îi accentua ideea Eugeniei Vodă. În blocul lui de pe Calea Victoriei, muzeu n-a rămas, ci numai un semn – iar acela, împărţit cu alt artist – la intrarea în scară, pe partea stângă. Cu litere albe pe fundal negru se poate citi şi astăzi: „În acest imobil au trăit şi au creat: Gică Petrescu, artist al poporului; Dorin Varga, actor“. Şi aşa e, Gică Petrescu chiar a trăit.