Mario Vargas Llosa, scriitor: „Sper să restabilesc egalitatea dintre Julia şi Patricia“
0
EXCLUSIV Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, celebru pentru romanul „Mătuşa Julia şi condeierul“, scris după ce a fost căsătorit cu mătuşa sa, Julia, promite că va scrie o carte şi despre verişoara Patricia, actuala soţie, care îi este alături de aproape cinci decenii
În 2010, când Mario Vargas Llosa a primit Premiul Nobel pentru literatură, se înregistra deja o întârziere de aproape
29 de ani faţă de momentul în care umilii lui cititori, copleşiţi de o operă care atinsese deja grandoarea, i l-ar fi acordat de unii singuri, dacă — printr-un miracol sau printr-un puci — ar fi putut prelua controlul asupra distinsei Academii Suedeze. La vârsta de 45 de ani, în 1981, Llosa pusese punct celui mai mare roman al său, „Războiul sfârşitului lumii“, iar opera lui, de o perfecţiune desăvârşită, vestea deja proporţiile monumentale pe care avea să le atingă mai târziu - demne de o normă de lucru circumscrisă mai multor vieţi.
Celebrul scriitor peruan a acordat un scurt interviu pentru „Weekend Adevărul“, dialog purtat în timpul vizitei de trei zile întreprinse de sud-american la Cluj-Napoca.
Ziarul „Adevărul” mulţumeşte, pe această cale, domnului Corin Braga, decan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, pentru că a făcut posibilă luarea acestui interviu.
După 1981, în opera lui Mario Vargas Llosa şi-au făcut loc primele piese de teatru, scrise nu neapărat pentru a pune în scenă intrigi anume, ci pentru a prezenta, în detaliu, ca la o lecţie de anatomie, modalitatea în care literatura ia fiinţă în minţile oamenilor şi modul subtil în care ea lucrează asupra noastră, îmbunătăţindu-ne vieţile şi, în final, îmbunătăţind societatea, lumea în ansamblu.
Aceasta este tema centrală a preocupărilor teoretice ale lui Mario Vargas Llosa şi aceasta a fost tema de fundal a celor trei zile pe care scriitorul le-a petrecut la Cluj-Napoca: la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, unde a fost pusă în scenă ultima piesă pe care a scris-o, „O mie şi una de nopţi”; în Aula Magna a Universităţii „Babeş-Bolyai”, unde a rostit un discurs de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa; şi în Aula Mihai Eminescu, unde a vorbit, alături de Gabriel Liiceanu, despre cât de necesară este, cu adevărat, ficţiunea în vieţile noastre.
OBSESIA POVESTITULUI
Piesa „O mie şi una de nopţi“ (2008) – pusă pe scenă în Cluj, în prima zi a venirii scriitorului în România – face parte dintr-un lot de opere dramatice „teziste“, prin care autorul, păstrând teafără coerenţa lor literară, exemplifică mecanismele intime ale materializării ficţiunii şi ale efectelor pe care aceasta le produce. „Adevărul e că fiecare zi care trece şi fiecare poveste pe care mi-o spui alungă tot mai mult moartea şi cred c-o să trăieşti veşnic, ca stelele ce plutesc în spaţiul infinit“, îi mărturiseşte sângerosul rege Şahriar Şeherezadei, femeia a cărei viaţă o cruţă, după ce a fost vindecat de cruzime prin literatura pe care aceasta o deapănă.
Odiseu, din „Odiseu şi Penelopa“ (2007), spune că, dacă, la întoarcerea din războiul Troiei, nu ar fi găsit-o pe Penelopa acasă, în Itaca, s-ar fi transformat din războinic în povestitor, urmând să-şi câştige traiul hoinărind între insulele Mării Egee şi împuindu-le capul băştinaşilor cu istorii. Ca şi Llosa, Odiseu e un povestitor vicios şi nu pune prea mare preţ pe autenticitatea vorbelor pe care le îndrugă. El spune, contemplându-şi îndeletnicirea: „Nu sunt sigur însă dacă le-am trăit cu adevărat (n.r. – poveştile) sau dacă nu cumva, istorisindu-le, s-au schimbat atât de mult încât e ca şi cum le-aş fi inventat“.
În „Domnişoara din Tacna“ (1981), Belisario – un scriitor care încearcă să reînvie trecutul familiei prin intermediul ficţiunii – zice, uluit că numărul personajelor din povestirea la care lucrează se amplifică fără ca el să poată opune rezistenţă: „Scriitor este cel care scrie nu ceea ce vrea el să scrie – acesta e omul obişnuit –, ci ceea ce vor demonii lui personali“. Iar Santiago Zavala, eroul piesei „Kathie şi hipopotamul“ (1983), spune, referindu-se la literatură: „Să nu lăsăm să ni se ia jucăria aceasta, că n-avem alta“.
UN ALTER EGO
Din galeria aceasta de personaje lucide, născute ca să contemple materia din care au fost plămădite, cel mai interesant este ultimul, Santiago Zavala, un alter ego al scriitorului, plătit cu ora de o femeie prosperă ca să-i romanţeze un jurnal de călătorie.
Llosa spune că a avut o soartă identică aceleia pe care trebuie să o îndure acest personaj, în vremea în care a trăit la Paris, atunci când, din cauză că nu avea bani de mâncare, a fost nevoit să presteze munca de „ghost writer“ în favoarea unei femei care dorea să-şi construiască o faimă de memorialistă.
Santiago Zavala este, totodată, şi personajul central din romanul existenţialist „Conversaţie la Catedrala“ (1969) – considerat a doua cea mai importantă operă literară a autorului – carte polifonică în care conştiinţa lui Zavala serveşte drept cutie de rezonanţă pentru lumea coruptă din vremea dictaturii militare din Peru a lui Manuel Odria (1948-1956).
Acest tânăr intransigent, alergic la orice fel de compromisuri, ne este prezentat în „Kathie şi hipopotamul“ sub forma unei ruine a celui de dinainte cunoscut. Specificul acestei piese de teatru – capodopera dramatică a lui Vargas Llosa – este că îşi propune să le arate spectatorilor fanteziile intime ale personajelor. Aflăm, astfel, că Santiago, în ciuda personalităţii lui inflexibile de odinioară, visează cum să-şi înşele soţia şi să posede femei cu vigoarea sexuală pe care ar fi avut-o Victor Hugo – de nouă ori într-o noapte – deşi, în realitate, valenţele lui erotice sunt vecine cu impotenţa.
Rolul ficţiunii – în acest caz – este că îi oferă lui Santiago Zavala un cadru pentru a-şi împlini fanteziile într-un mod benign, fără ca pornirile lui instinctuale să treacă graniţa în viaţa reală. Aşa se face că, la sfârşitul orelor în care fabulează alături de femeia care îl plăteşte să-i scrie jurnalul, Santiago este curăţat de orice pulsiuni negative şi se poate întoarce în viaţa cotidiană exorcizat de demonii lui interiori.
Mario Vargas Llosa: „Dacă nu există o presă liberă şi diferenţiată, atunci nu presa, ci democraţia este în pericol”
„Weekend Adevărul“: Vorbiţi şi scrieţi deseori despre nevoia organică de ficţiune pe care o au oamenii şi despre necesitatea lor de a consuma literatură. Ce-aţi spune dacă, urmându-vă cu fidelitate prescripţia, cineva ar ajunge la o „supradoză de ficţiune“, ar ajunge să se rătăcească de el însuşi şi să nu mai ştie să facă drumul înapoi în realitate, aşa cum i se întâmplă, de exemplu, lui Don Quijote? Credeţi că există acest risc?
Mario Vargas Llosa: Eu cred că este foarte dificil să ajungi să ai parte de o supradoză de ficţiune, în cazul în care nu eşti un milionar ori un rentier. Viaţa face ca realitatea să se impună singură asupra celei mai mari părţi a oamenilor, care sunt nevoiţi să-şi câştige existenţa cu efort, cu sudoarea frunţii sau care sunt obligaţi, de foarte multe ori într-o zi, să înfrunte problemele cotidiene. Numai fiinţe absolut marginale şi extraordinare pot să trăiască în mod integral în ficţiune. Astfel încât nu prea văd cum acest risc, al supradozei de ficţiune, ar putea să apară pentru cea mai mare parte a oamenilor.
După alegerile prezidenţiale din Peru din iunie 2011 aţi publicat un articol în care descriaţi corupţia şi manipularea la care se dedau ziariştii din ţara dumneavoastră. Tema aceasta – a presei care manipulează fără scrupule publicul – este foarte actuală peste tot în lume. Cum credeţi că pot fi combătute, într-o societate democrată, cu reguli democratice, trusturile de presă care au această practică?
Nu cred că se poate spune că în toate democraţiile lumii corupţia mass-media este identică. Cred că, dacă am spune asta, ar fi o nedreptate şi o caricatură a realităţii. În ţările mai puţin dezvoltate, se poate întâmpla ca presa să fie controlată de o minoritate care să o folosească politic, în mod nedemocratic sau antidemocratic – cum e cazul, de exemplu, al Perului. Dar nu e şi cazul Statelor Unite, al Marii Britanii sau, în ziua de azi, cazul Spaniei. Există o diferenţă semnificativă între cele două situaţii. În aceste ţări, există instituţii de presă care reprezintă interese diferite şi, ca atare, un nivel de obiectivitate foarte ridicat comparativ cu ceea ce se întâmplă în Peru. Nu ştiu cazul României şi nu pot exprima o părere în acest sens. În ceea ce priveşte Peru, originea unei prese complet segregate au reprezentat-o dictaturile. În epoca dictaturii generalului Velasco (n.r. – şef de stat care a condus Peru între 1968 şi 1975), toate mediile de comunicare au fost confiscate şi naţionalizate, iar de atunci, din păcate, a rămas un jurnalism de scandal, un jurnalism care face multă demagogie. Apoi, în timpul dictaturii lui Fujimori (n.r. – 1990 – 2000), a existat o mare corupţie la nivelul presei: guvernul îi cumpăra pe ziarişti, îi cumpăra pe patronii de ziare, îi plătea ca să mintă într-un mod explicit, iar acest lucru a lăsat în urmă o morală foarte deteriorată, care face mult rău democraţiei. Acesta a fost tipul de denunţ pe care eu l-am făcut acum doi ani (n.r. - în El Pais, unde publică editoriale în ritm bilunar), atunci când am anunţat că încetez să mai colaborez cu El Comercio (n.r. – cel mai vechi şi mai bine vândut cotidian din Peru). Ulterior am început să scriu la o altă publicaţie peruană, care, deşi are o mai mică difuzare, e mai independentă şi mult mai puţin legată de fosta dictatură. Eu cred că libertatea presei este o temă fundamentală, pentru că dacă nu există o presă liberă şi diferenţiată, atunci nu presa, ci democraţia este în pericol.
În piesa de teatru „Kathie şi hipopotamul“ reintroduceţi în scenă, într-o manieră caricaturală, unul dintre cele mai importante personaje din romanele dumneavoastră: Santiago Zavala, eroul din „Conversaţie la Catedrala“. Nu credeţi că, transformându-l atât de mult, reducându-i aura, aţi lipsit galeria de personaje a literaturii de una dintre marile ei figuri?
Cred că Santiago Zavala rămâne coerent cu el însuşi. În „Conversaţie la Catedrala“, Santiago Zavala spune un lucru foarte important: „În Peru, cine nu se arde îl arde pe altul“. În această societate, unica manieră de a avea succes este să faci rău aproapelui tău. El este o persoană care a ales să eşueze în viaţă, pentru că, în Peru, a avea succes înseamnă a te transforma într-un ticălos, într-un om necinstit şi corupt. Ca atare, el este un învins, dar această înfrângere a sa răspunde, într-o anumită măsură, unei morale foarte idealiste. În „Kathie şi hipopotamul“, Santiago apare ca un om învins, într-adevăr, dar este un om care şi-a hotărât propria înfrângere din raţiuni morale. Eu cred că, prin prisma acestei mediocrităţi în care el se complace, Santiago Zavala din „Kathie şi hipopotamul“ are o măreţie poetică.
„Kathie şi hipopotamul“ ar trebui citită ca un post scriptum la „Conversaţie la Catedrala“?
Nu neapărat, pentru că este vorba de o piesă de teatru al cărei personaj principal e, totuşi, Kathie – care, în realitate, nici măcar nu se numeşte Kathie, acesta este un nume inventat, un pseudonim pe care îl foloseşte. Ca să se poată juca de-a minciunile (n.r. – în exprimarea consacrată a lui Vargas Llosa, „joaca de-a minciunile“ este sinonimă cu actul de creare a ficţiunii), Kathie petrece, săptămânal, două ore cu acest ziarist, Santiago Zavala, care, de asemenea, se joacă de-a minciunile, astfel încât cei doi au găsit o modalitate comună de a evada din realitate, o realitate care nu îi satisfice şi care îi frustrează. Nici Kathie nu este mulţumită în rolul de soţie de bancher, pe care îl are în viaţa reală, nici Santiago Zavala nu este mulţumit cu faptul că este un ziarist mediocru. Amândoi aspiră la o viaţă mai bogată, mai plină – viaţa pe care reuşesc să o aibă de-a lungul celor două ore pe care, săptămânal, şi le petrec împreună, atunci când se joacă de-a minciunile.
Scrierile dumneavoastră consacră un personaj de neuitat, pe Julia, poate cea mai frumoasă şi mai generoasă prezenţă feminină din opera pe care aţi creat-o. Cu toate astea, viaţa dumneavoastră se deapănă, de aproape 50 de ani, alături de Patricia. În vreme ce pe Julia aţi făcut-o nemuritoare, Patricia are o apariţie discretă în opera dumneavoastră. Nu credeţi că v-aţi purtat inechitabil?
Mai am timp să scriu încă multe alte cărţi şi sper ca, odată, să ajung să scriu una despre Patricia, astfel încât să restabilesc egalitatea dintre Julia şi Patricia!
(Traducerea răspunsurilor domnului Mario Vargas Llosa din limba spaniolă în limba română a fost asigurată de doamnele Olivia Petrescu şi Diana Moţoc, cadre didactice la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca).
CV
Povestea „Povestaşului“
Numele: Mario Vargas Llosa.
Data şi locul naşterii: 28 martie 1936, Arequipa, Peru.
Starea civilă: căsătorit, trei copii, şase nepoţi.
Studiile: A absolvit cursurile Universităţii San Marcos din Lima.
Opera (selectiv) şi distincţii:
În 1963, publică romanul „Oraşul şi câinii“.
În 1965, publică romanul „Casa verde“.
În 1969, publică romanul „Conversaţie la Catedrala“.
În 1973, publică romanul „Pantaleon şi vizitatoarele“.
În 1975, publică eseul „Orgia perpetuă: Flaubert şi Doamna Bovary“.
În 1977, publică romanul „Mătuşa Julia şi condeierul“.
În 1981, publică romanul „Războiul sfârşitului lumii“.
În 1983, publică piesa „Kathie şi hipopotamul“.
În 1987, publică romanul „Povestaşul“.
În 1988, publică romanul „Elogiu mamei vitrege“.
În 1990, candidează la preşedinţia statului Peru şi este învins în alegeri.
În 1993, îşi publică memoriile, „Peştele în apă“.
În 2000, publică romanul „Sărbătoarea Ţapului“.
În 2010, primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.
În 2011, Regele Juan Carlos al II-lea îi conferă titlul de marchiz, instituind linia nobiliară de „Vargas Llosa“.
Locuieşte în: Lima, Madrid, New York şi Londra.
Mai multe despre Mario Vargas Llosa, AICI
TREI ZILE CU MARIO
Jurnal de la vizita pe care Vargas Llosa a efectuat-o la Cluj Ziua 1
Mario Vargas Llosa arată mai tânăr ca acum opt ani. E frumos ca în cele mai reuşite fotografii prin care chipul lui inundă internetul. Debordează de energie. La ieşirea de la Teatru, strânge mâini de bărbaţi şi îmbrăţişează femei cu setea unui matelot care tocmai s-a întors pe uscat.
Vrea Mario să facă o plimbare prin oraş, să meargă, la pas, prin Cluj, iar în felul ăsta să cunoască mai bine localitatea? Divinul oaspete e un monument de generozitate, nu a rostit toată seara ”nu”, n-a refuzat nimic şi pe nimeni. Cu indulgenţă, se lasă devorat de dragostea, exprimată haotic, a celor care îl înconjoară. ”Da, de ce nu? Va fi un bun exerciţiu fizic”, spune Mario.
Dar lucrurile se complică, trotuarul se umflă de oameni, toţi posesorii de aparate foto şi de telefoane moderne se aliniază ca un zid în faţa scriitorului, filmează, fac poze, cer autografe, strângeri de mână, fiecare vrea să ducă acasă o bucăţică din acest tablou istoric. Patricia însăşi, soţia scriitorului, nu rezistă ispitei şi scoate din etui un telefon cu care începe să filmeze, numai că hoarda adoratorilor nu îi dă răgazul să încadreze imaginea, e mişcată din loc, aproape împinsă şi renunţă la ideea unui filmuleţ care să înregistreze momentul.
În faţa Teatrului Naţional se creează o procesiune ciudată, neobişnuită, ai cărei antemergători păşesc cu spatele şi, deşi aşa, cu călcâiele înainte, tocmai se pregătesc să treacă strada. Când se face verde, trec strada. Mario e la câţiva metri în urma lor. El, prin călcătura lui olimpiană, este cel care dă ritmul convoiului acestuia care se deplasează ca un crab enorm. Dacă Mario s-ar grăbi, mai mult ca sigur că admiratorii, cu spatele la drum, poziţionaţi în semicerc, s-ar împiedica şi ar cădea grămadă. Dar nu se grăbeşte.
Pe partea cealaltă a străzii, Mario se opreşte. Totuşi, totuşi, parcă lucrurile nu mai pot continua aşa. Admiratorii or să se ţină scai după scriitor oriunde s-ar duce. Unii dintre ei chiar plănuiesc în gura mare treaba asta. Nici nu vor să mai ţină secret ce au de gând. Or să-l urmărească prin tot Clujul. Or să-l hărţuiască fără jenă, sub alibiul că îl iubesc şi că i-au citit cărţile.
Luminiţa Voina-Răuţ, traducătoarea piesei ”O mie şi una de nopţi”, găseşte repede soluţia să lase în ofsaid turma aceasta de idolatri. Ridică mână şi opreşte un taxi, o Dacie Logan, condusă de un bărbat tânăr, cu capul ascuns sub o şapcă, care şi-a înţesat bordul cu jucării de pluş. O barză, o gorilă şi un ursuleţ se odihnesc la el sub parbriz.
Categoric, taximetristul acesta, apărut din neant, e cel mai norocos om al serii, deşi – speculează oamenii care asistă la toată scena – habar n-are ce onoare i se face, nici nu ştie cine s-a urcat lângă el, la el în Dacie. Mai întâi s-a urcat Patricia, apoi altcineva, apoi Luminiţa, apoi, pe locul din faţă, după ce le-a ţinut cavalereşte uşa doamnelor, însuşi Mario Vargas Llosa.
Scriitorul nu îşi găseşte însă liniştea nici aici, în această Dacie salvatoare. Prin geamul lăsat al portierei, i se întinde o mână. O femeie frumoasă vrea să-l atingă. Mario prinde mâna afectuos, în ambele palme, dar îi dă repede drumul fiindcă şoferul, insensibil la efuziunea gălăgioasă care îi înconjoară maşina, apasă pedala de acceleraţie şi urneşte automobilul din loc.
Ziua 2
Ziariştii sunt la posturi. Forfotesc în sala în care Mario va primi distincţia de Doctor Honoris Causa. Unii dintre ei s-au informat ce şi cum, înainte să urce aici, la etaj, şi să-şi înfigă trepiedele în duşumea ca să filmeze ceremonia. Internetul le-a dezlegat misterul, e vorba de un scriitor care a luat Nobelul prin 2009 sau 2010, dar uite că, deşi e veche de trei-patru ani, ştirea aceasta încă mai produce valuri, ceea ce înseamnă că, din 2009 sau 2010, nu s-a găsit nimeni care să-i ia Nobelul înapoi.
Se pare că a scris o carte foarte bună, o carte care chiar i-a ieşit, „Rătăcirile fetei nesăbuite”, se găseşte şi la librăriile de-aici, din centrul Clujului. Cum or să-l recunoască atunci când intră în sală? Simplu! O să se-aşeze pe scaunul acela răzleţ, la pupitrul ornat cu flori, doar cineva le-a pus acolo cu rost, nu le-a lăsat din mână doar ca să scape de ele. Şi o să aibă un turban pe cap, cum au toţi doctorii „Honoris Causa”.
Mario intră în sală, iar ziariştii, cot la cot cu Patricia, filmează ceremonia. Patricia, „verişoara cu năsuc obraznic”, pare îndrăgostită până peste cap de ecranul cu tehnologie tactilă. Râde cu gura până la urechi, chiar scoate puţin şi limba afară, tot gâdilând ecranul telefonului.
Ziua 3
Mario este obosit. De alaltăieri până azi, pare să fi trăit în inima unei tornade. S-a întors la etatea lui oficială, cea din paşaport. Este, totuşi, ziua în care trebuie să facă cel mai mare efort. Să ţină o conferinţă, iar, la urmă, să mai dea şi autografe. Răsare la Facultatea de Litere trecând printr-o pădure de studenţi care îl aşteaptă ca pe un emisar al providenţei. Oare calcă direct pe pământ sau la câţiva centimetri pe deasupra? Sala în care păşeşte e plină ochi. Studenţi şi cadre universitare par baricadaţi aici, aşteptându-l.
Începe conferinţa, încep şi întrebările domnului Liiceanu, grave, baritonale. Trusa inchizitorială a filosofiei se pregăteşte să spintece năframa de mătase a literaturii. Nu cumva Mario supralicitează rolul literaturii în lume, ce cititori, ce ficţiune, când pământul e luat în picioare de miliarde de analfabeţi? Asta să fie lumea care să nu poată trăi fără ficţiune, ne facem că nu ştim care e situaţia, ne facem că nu ştim că pe pământ trăiesc două neamuri, cititorii şi necititorii, iar cititorii s-ar putea retrage pe câteva insule, lăsându-i pe necititori să ocupe continentele?
Mario nu dă înapoi nici c-un centimetru. Apără literatura ca pe o sfântă. Şi, apropo, în ultimul an el a mai scris un roman, despre un transportator necăjit din Piura care trebuie să se lupte cu mafia. Ce dacă mafia îl învinge pe transportatorul cinstit, în realitate? În literatură, situaţia se poate răsturna, poate câştiga transportatorul! Au şi oamenii cinstiţi micul lor refugiu, literatura. „Să nu lăsăm să ni se ia jucăria aceasta, că n-avem alta”, vorba lui Santiago Zavala. Conferinţa s-a încheiat.
Mario nu mai poate să dea autografe la toată lumea. E obosit peste poate. Decanul Facultăţii de Litere, Corin Braga, le promite studenţilor care au inundat şcoala în aşteptarea acestei întâlniri că o să facă în aşa fel încât tinerii măcar să-l poată atinge cu privirea.
Mai multe fotografii din ziua a treia a vizitei lui Mario Vargas Llosa la Cluj-Napoca pot fi văzute AICI,pe blogul fotografului Nicu Cherciu.
„Eroul discret”
În prezent, în România, cărţile lui Mario Vargas Llosa sunt editate la patru edituri: Humanitas, cele mai multe titluri („Oraşul şi câinii“, „Casa verde“, „Mătuşa Julia şi condeierul“, „Visul celtului“ etc.), Curtea Veche (şase piese de teatru), Rao (cele mai importante două romane ale lui Llosa, „Războiul sfârşitului lumii“ şi „Conversaţie la Catedrala“) şi All (romanul „Sărbătoarea Ţapului“).
Primul roman al lui Vargas Llosa tradus vreodată în România a fost „Casa verde“, publicat în 1970. Cel mai recent roman tradus a fost „Visul celtului“, apărut în 2011, la Editura Humanitas. Iar următorul roman publicat în România va fi „Eroul discret“, scos pe piaţă în septembrie 2013, tot de Humanitas. Potrivit lui Gabriel Liiceanu, versiunea românească a romanului va fi prima traducere într-o limbă străină a acestei cărţi.
În limba spaniolă, cartea a apărut în luna aprilie, anul acesta. Mario Vargas Llosa a rezumat, la conferinţa organizată la Facultatea de Litere din Cluj Napoca, subiectul cărţii: patronul unei firme de transporturi din Piura (Peru) e şantajat de mafie, care îi cere taxă de protecţie pentru a-şi putea desfăşura activitatea „în siguranţă“. Fiind un om onest, transportatorul nu va vrea să se conformeze, dar află, curând, că toţi ceilalţi transportatori de pe piaţă plătesc tribut mafiei. Ce va face el până la urmă? Va ceda sau va fi consecvent? Va câştiga el sau va câştiga mafia?
Se încarcă comentariile...
