Mărgele şi madlene, în cartea Aurorei Liiceanu lansată la Bookfest

Lumea s-a îngrămădit la lansarea cărţii scrisă de Aurora Liiceanu, "Madlena", la Bookfest

„Madlena“ este carte o face pe Aurora Liiceanu să-şi amintească minunatele veri petrecute la Vama Veche împreună cu prietena ei Pusi Cocea. Volumul a fost unul dintre cele mai vândute titluri de la Editura Polirom la Târgul de Carte Bookfest.

Pentru unii dintre noi, trecutul este un ţinut străin. Pentru alţii, e mereu aproape – un cuvânt, un gest, o imagine pot reînvia, asemenea madlenei lui Proust, întâmplări sau senzaţii de demult. O carte o face pe Aurora Liiceanu să-şi amintească minunatele veri petrecute la Vama Veche împreună cu prietena ei Pusi Cocea. Ele sunt complet diferite: una provine dintr-o familie aristocratică, cu o istorie tumultuoasă, din care fac parte personalităţi ca Petru Comarnescu sau N.D. Cocea, cealaltă este fiica unui apreciat profesor de matematică; una are ochi albaştri şi o siluetă voluptuoasă, cealaltă e micuţă şi delicată; una îşi creşte cu detaşare cei trei copii mulatri, cealaltă e mereu îngrijorată pentru băieţelul ei blond. 

Le leagă însă o profundă afecţiune, care îi va uni peste ani şi pe copiii lor. Despre verile fericite, despre un tablou care schimbă vieţi, despre destine zbuciumate, dar şi despre o minunată prietenie povesteşte Aurora Liiceanu, completată de Nayla, fiica lui Pusi.

FRAGMENT

Pe plajă, valuta forte era Grigore, căruia, deşi îl cheamă şi Nur, noi îi ziceam Grigore. Jurai că e un îngeraş, o sculptură, cum sunt atâtea agăţate pe clădiri. Un îngeraş colorat. Avea părul creţ, era dolofan, cu nişte ochi rotunzi ca două drageuri. Când, întâmplător, pe plajă apăreau femei tinere, care lucrau în sat la cantina clujenilor universitari, venite să facă o baie, erau mereu cu ochii la Grigore şi, cu o uşoară timiditate, o rugau pe Pusi să li-l dea să se fotografieze cu el. El se ducea voios să se tragă în poză. 

Uneori, femeile aveau la ele ceva dulciuri şi-l recompensau pe Grigore, care se întorcea victorios la Pusi şi-i arăta ce primise. Odată am auzit chiotele lui pe malul mării. Ne-am uitat şi l-am văzut ţopăind frenetic pe mal în timp ce se uita la mare. Ne-am uitat şi noi şi, uimite, i-am înţeles entuziasmul. Pe micile valuri plutea dănţuind ispititor şi graţios o portocală. Oare de unde venea, cum ajunsese la malul mării purtată de valuri? De pe vreun vapor care căra portocale? Sau o scăpase un marinar în apă? Totul părea ca dintr-o poveste. Orice îţi puteai imagina că poate veni pe valuri, dar nu o portocală. Când portocala a ajuns aproape de ţărm, Grigore s-a repezit s-o ia şi i-a adus-o triumfător, ca pe o ofrandă, lui Pusi. Era mândru de captura lui. Încă o dată, Grigore se bucura de noroc.

Şi în piaţa din Mangalia sau la magazine Grigore făcea furori. Era pupat, mângâiat şi răsfăţat. Primea fructe de la vânzători, un măr frumos, o pară, ciorchini mari de struguri, ba chiar şi bani. Fiul meu, blonduţ, cam spelb în comparaţie cu Grigore, trecea neobservat, nu primea nimic, dar nu cred că suferea. Nu cred că la vârste mici invidia răscoleşte emoţiile unui copil. Sau, poate, nu la toţi. Şi chiar dacă ar exista o umbră de invidie, nu cred că ea durează mult.

Cei doi se înţelegeau foarte bine, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de doar un an şi un pic. Se bucurau şi când se întâmpla să ieşim undeva, la 2 Mai sau la Neptun. Pusi era extrem de indiferentă la problema banilor, era sigură că oricând se găsea o soluţie să iasă din impas. Eu însă eram foarte chibzuită.

Într-o zi, la Neptun, am intrat într-un magazin şi Pusi a dorit cu orice preţ să cumpere un şampon din coajă de mesteacăn care era destul de scump. Stătea prost cu banii, eram amândouă datoare la Matriona şi eu am încercat s-o conving să renunţe, dar nu s-a putut. L-a cumpărat şi, fericită, s-a aşezat alături de mine pe balustrada unor scări. Copiii mici se fugăreau pe scări când a apărut un străin, poate neamţ, care bea Coca-Cola sau Pepsi. Cei doi s-au apropiat de el şi-l priveau plini de poftă. Era şi foarte cald afară. Stăteau foarte aproape de el, în faţa lui, uitându-se în sus ca nişte căţei care-şi privesc stăpânul care mănâncă ceva. Neamţul era însetat, dar, la un moment dat, s-a simţit prost, a înţeles că ei voiau să bea, a lăsat sticla din care nu băuse mult pe marginea balustradei şi a plecat. Grigore s-a repezit să ia sticla şi să bea. Fiul meu l-a rugat să-i dea şi lui sticla. Şi i-a lăsat-o după câteva înghiţituri şi lui.

Mie mi se părea o situaţie jenantă, erau ca doi cerşetori. Pusi se amuza copios şi, cu un aer batjocoritor, mi-a spus că-i va spune tatălui fiului meu cum bea fiul lui din resturile străinilor sau va spune la autoritatea tutelară cum cerşeşte copilul meu şi voi pierde custodia lui. Sigur, făcea bancuri, dar, dincolo de toate, situaţia era atât de tristă. Nu exista Coca-Cola sau Pepsi decât pentru străini. Eu vedeam partea mizeră a întâmplării, ca spectacol al vieţii, ea vedea partea amuzantă. Scena cu ei stând în picioare, ca două statui, aproape sub nasul străinului, cu ochii aţintiţi în sus cu atâta jind, o am şi acum în minte. Doi mici milogi.

Altă dată, în piaţă la Mangalia, unde magazinele erau atât de sărăcăcioase şi unde doar la piaţă, la oameni, găseai fructe şi legume, dar nu unt şi carne, am început o discuţie cu Pusi. Ea era nepăsătoare, nu era înspăimântată, ca mine, că o iau razna copiii, că fug şi se rătăcesc. Eu însă eram mereu atentă şi aveam o vorbă, care suna a ordin şi pe care i-o repetam fiului meu: „La picior!“ – adică să nu plece de lângă piciorul meu, să stea lipit de mine, el ajungându-mi puţin deasupra genunchiului. Erau mulţi oameni şi mulţi turişti. Pusi se amuza şi spunea că un copil nu fuge. „Ai să vezi“, mi-a spus ea, „că nu stă la piciorul tău dacă-i place ceva. Pleacă. Cu o felie de parizer, eu ţi-l iau de la picior“. Şi s-a dus într-un magazin din piaţă şi a cumpărat parizer. L-a strigat apoi pe fiul meu de la oarecare distanţă, nu prea mare, şi a scos o felie rotundă şi mare de parizer pe care i-a arătat-o, fluturând-o în aer. Într-o clipă băiatul era lângă Pusi, privind pofticios la felia de parizer din mâna ei. I-am dat dreptate...(Copyright Editura Polirom)

Din cuprins: Mărgele şi madlene • La piaza rea, Stoiana • În altă lume sînt alte reguli • Şase într-o cameră • Vorbe răzleţe din amintirile mele şi ale altora.

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016) şi Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016).