La vremuri aspre - un cinematograf aspru

- Corespondenta de la Magda MIHaILESCU -

Este prea devreme pentru a fi avut acum, pe ecranele celei de-a 49-a editii a Festivalului de la Valladolid, filmele tragediei din 11 martie. Cei care i-au fost martori nu pot uita imaginile cutremuratoare. Am vazut si noi, seri de-a randul, la televizor, reportaje zguduitoare, dar altceva este sa-i asculti sau sa citesti randurile unor oameni cunoscuti. Memoria lor s-a incarcat, pentru tot restul vietii, cu scene care, poate, maine, isi vor gasi locul intr-un film. Fernando Lara, directorul Festivalului, o evoca intr-un editorial pe tanara care, iesind din casa in acea zi de inceput de primavara, inainte de a se indrepta spre gara Atocha, a cumparat doua magazine de cinema, "Fotogramas" si "Cinemania". Peste putin timp, cadavrul ei va fi gasit acoperit cu pagini din amintitele reviste. Nu apucase sa le citeasca. "Noi, care am trait acel 11 martie de la Madrid - scrie Fernando Lara, stim bine cat de mult poate suferi o colectivitate lovita in sentimentele ei cele mai profunde. (...) Noi, care ii asimilam pe imigrantii de azi emigrantilor nostri de ieri, intelegem ca modelul societatii de azi nu poate fi unul in care sa se respire in ritmurile inegalitatii si nedreptatii. Cinematograful poate sa-si concentreze privirea asupra acestei lumi sau sa treaca pe langa ea cu pudoare. Se pare ca a optat pentru prima varianta. In ceea ce ne priveste, nu cred ca am lasat loc pentru echivoc". Am vazut in aceste fraze un raspuns dat celor care socotesc actuala editie prea dura, aparatoare a unui nou realism social, uneori excesiv de trist. "La vremuri aspre - un cinematograf aspru" - a fost concluzia - ceea ce nu anuleaza virtutile poetice ale imaginatiei. De altfel, prezenta in competitie a unor mari artisti, precum Kusturica sau Wong Kar-wai, adevarati magicieni ai ecranului, alaturi de Ken Loach si John Boorman, lideri ai cinematografului englez puternic angajat social, este un argument. Dramele diferentelor rasiale i-au preocupat, in maniere diferite, pe cei doi autori binecunoscuti, veniti la Valladolid cu ultimele lor creatii, "Ae Fond Kiss" si "Country of My Skull". Intensitatea realismului, inglobarea unor documente sunt atat de puternice incat, uneori, granitele dintre fictiune si documentar devin fluide, filmul insusi inchizand in el promisiunea de a fi, in viitor, o marturie. Asa se intampla cu "Promised Land", al lui Amos Gitai, cineastul din Israel omagiat in aceste zile cu o retrospectiva si o expozitie. "Pamantul fagaduintei" este, in cazul de fata, cel cu care sunt amagite femeile Europei de Est, cazute in mainile proxenetilor internationali. Acelasi destin, de a fi, candva, un reper, cred ca va impartasi si mult asteptatul "Maria querida" (Maria mult iubita), tulburatorul film (singurul de sorginte spaniola din concurs) al lui Jose Luis Garcia Sanchez, inchinat ganditoarei Maria Zambrano - studenta preferata a lui Ortega Y Gasset - de la a carei nastere se implinesc 100 de ani. In "Exercitii de admiratie", Emil Cioran o evoca intr-unul dintre cele mai frumoase portrete, iar creatia lui Sanchez si a actritei Pilar Bardem este si ea un astfel de exercitiu de admiratie si de plecaciune in fata femeii care ne-a invatat sa folosim energia esecului ca pe o premisa a unei noi nasteri.