Ion Caramitru, actorul care a anunţat românii că sunt liberi PORTRET

Ion Caramitru / FOTO Mediafax / Razvan Chirita

Ion Caramitru a ţinut întotdeauna să accentueze că, mai întâi de orice, este un om de teatru. Cu greu, însă, mai pot fi găsiţi alţi oameni de teatru ca el: actor desăvârşit, a condus Teatrul Naţional pentru mai bine de 15 ani, după ce în alţi 15 ani s-a luptat pentru revoluţia  din 1989 la care credea că participă. Ion Caramitru ne-a părăsit pe 5 septembrie 2021, lăsând scena Teatrului Naţional cu un gol de neumplut.

„Ne mor valorile“, spune mantra clişeică rostologită în spaţiul public la aflarea veştii morţii unui om de cultură român ori, în general, a cuiva care s-a bucurat de respectul unei părţi semnificative a societăţii. Vestea e digerată scurt, apoi împărtăşită, devine un subiect de conversaţie ca oricare altul, iar după câteva zile, viaţa îşi reia pentru cei mai mulţi cursul firesc. Peste ani, poate se mai ivesc controverse în vreo discuţie. Beligan? Nu, nu, parcă în 2016 a murit. Dinică mai demult, parcă prin 2009. Rămân filmele şi cărţile, proiectele sfârşite cu succes şi amintirile celor ale căror vieţi cei morţi le-au atins într-un mod cu adevărat intim – pentru Ion Caramitru, doar judecând după adânca tristeţe revărsată în spaţiul public după aflarea veştii decesului, numărul vieţilor influenţate în bine de către acesta este cel puţin impresionant. Actor, regizor, director de teatru, politician şi, pentru un întreg popor, prima voce auzită la televizor în Decembrie 1989, Ion Caramitru nu va putea lipsi din nicio istorie a vieţii culturale şi sociale a României din cele trei decenii de democraţie postdecembristă.

Actorul dintr-o familie de cântăreţi

Conform spuselor lui Ion Caramitru, bunicul său fusese învăţător în slujba statului român în comunităţile de aromâni din Balcani. În haosul interbelicului, după prăbuşirea Imperiului Otoman, familia sa a ajuns în Cadrilaterul proaspăt alipit României Mari. Împroprietăriţi generos de statul român şi integraţi rapid în viaţa economică a ţării, membrii familiei îşi vor vedea echilibrul fragil dat peste cap, din nou, când Pactul Ribbentrop-Molotov îi va forţa să plece. Cedarea către Bulgaria a Cadrilaterului i-a adus în 1940, în Bucureşti, iar doi ani mai târziu, la 9 martie 1942, pe strada C.C. Arion din zona Gării de Nord, se năştea viitorul actor Ion Horia Leonida Caramitru. Va copilări în sânul unei familii de aromâni cu numeroşi cântăreţi cunoscuţi pe scena muzicală a ţării.

În 1948, familia s-a mutat lângă Parcul Carol, dar România intrase sub o altă zodie politică. Pe 30 ianuarie 1947, la doar cinci ani, Ion Caramitru trăia prima transformare radicală a statului român din viaţa sa: proclamarea Republicii Populare Române. La următorul eveniment avea să joace un rol central, cu toate că se va întreba constant apoi cât de radical a fost, de fapt. „Au fost hăituţi şi încarceraţi marea lor majoritate pentru acuzaţia de mici burghezi, ascunzători de valori, după naţionalizare. Tatăl meu a stat aproape nouă ani, în trei etape, în puşcărie. Toţi au tras, toţi ai mei au stat în puşcărie. Cu excepţia mea, care eram prea mic. Primul meu contact cu Securitatea s-a întâmplat atunci când aveam şapte ani şi jumătate. Au intrat noaptea peste noi, au spart uşile, au făcut percheziţie, i-au scos din pat pe mama şi pe tata şi pe sora mea. I-au luat pe toţi. Unul a zis să mă ia şi pe mine. M-a întrebat câţi ani am şi, când a aflat, m-a lăsat acasă“, povestea actorul despre viaţa familiei sale în prima perioadă a regimului comunist, într-un interviu pentru „Evenimentul Zilei“ din 2014.

Jean Constantin şi Ion Caramitru / FOTO Mediafax

Cum era să nu se „îmbolnăvească“ de teatru

Umbra apartenenţei la mica burghezie îl va urmări o lungă perioadă de timp în anii comunismului. A terminat Liceul „Mihai Eminescu“, pe atunci aflat pe Calea Rahovei din Bucureşti, în apropierea închisorii unde se afla tatăl său. După ce într-o perioadă din adolescenţă, conform propriilor spuse, se gândea doar la atletism şi sport de performanţă, va decide să dea – sub influenţa cineastului Paul Barbăneagră – la regie de teatru. Cursuri de regie, însă, nu mai existau în perioada aceea, iar în anii liceului va începe să se concentreze pe actorie. Convins că nu va fi acceptat din cauză că sora sa avea deja dosar şi fusese dată afară din facultate în 1956, tânărul Ion Caramitru se pregătea şi pentru Facultatea de Litere. N-a fost nevoie, însă, de activarea planului doi – în 1960, cu stalinismul anilor ’50, puţin mai timorat şi cu impresia foarte bună pe care o făcuse la cursurile de actorie urmate în liceu, a fost acceptat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, pe care îl va absolvi în 1964. „Am terminat actoria, şi cursurile de regie s-au redeschis doar după trei ani, timp în care eu jucasem deja la Casandra şi mă îmbolnăvisem de actorie. Apoi, a început carierea mea, din care perioada cea mai importantă s-a petrecut alături de Liviu Ciulei“, îşi amintea în 2014.

Cariera unui artist desăvârşit

Spre norocul a aproape şase decenii de spectatori, de boala actoriei nu se va vindeca niciodată. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 1964 în piesa „Eminescu“, scrisă de Mircea Ştefănescu. Va juca, apoi, într-o lungă listă de spectacole, mai ales la Teatrul Naţional, la Teatrul Sturdza Bulandra şi la Teatrul Odeon: Tennessee Williams, Shakespeare, Sorescu, Goldoni, Sofocle şi Gorki, alături de piesele multor altor dramaturgi, care îl vor consacra rapid drept o figură proeminentă a teatrului românesc.

De regie, prima pasiune artistică a adolescenţei, se va ocupa mai ales după Revoluţie, montând atât în ţară, cât şi în străinătate piese precum „Angajare de Clovn“, de Matei Vişniec, „Anonimul veneţian“, de Giuseppe Berto şi foarte populara piesă „Dineu cu proşti“, de Francis Veber, în care a şi jucat mult timp alături de Horaţiu Mălăele şi Radu Beligan. Din rolurile jucate în filme, Ion Caramitru rămâne emblematic pentru personajul Socrate din seria „Liceenii“, dar celebritatea de care se va bucura în rândul mai multor generaţii pentru acel rol nu ar trebui să umbrească alte realizări importante pe marile ecrane. Proaspăt absolvent al facultăţii de actorie, Ion Caramitru a jucat în 1956 în „Pădurea spânzuraţilor“, filmul premiat la Cannes al regizorului Liviu Ciulei. În 1978 a jucat în „Iarba verde de acasă“, film regizat de Stere Gulea, iar după 1989 se va regăsi în distribuţia unor filme internaţionale precum „Kafka“ (1991), regizat de Steven Soderbergh, „Mission: Impossible“ (1996), unde a jucat alături de Tom Cruise în regia lui Brian de Palma, şi „Amen“, filmul din 2002 regizat de Costa Gavras, în care Ion Caramitru a jucat rolul Contelui Fontana, alături de Marcel Iureş.

Ion Caramitru / FOTO Mediafax / Razvan Chirita

Scena teatrului şi scena politică

Anii ’90 îl vor prinde pe Ion Caramitru în efuziunea culturală a României ieşită din regimul lui Ceauşescu. În februarie 1990, când urmele gloanţelor trase la Revoluţie încă se puteau vedea pe clădiri la o plimbare prin oraş şi incertitudinea domnea în toate colţurile ţării, actorul fondează ceea ce va deveni repede una dintre principalele instituţii culturale ale României: Uniunea Teatrală din România (UNITER). Între 1990 şi 1993, pe lângă activitatea politică, Caramitru a fost directorul Teatrului Bulandra. Numele său va rămâne, însă, legat de visul transformării

Teatrului Naţional, unde va ajunge director de-abia în 2005. Despre marile realizări ale lui Ion Caramitru în afara scenei şi a filmului, criticul de teatru Doina Papp spunea la aflarea veştii morţii sale: „Pasiunea aceasta pentru ideea unui nou Naţional, asemeni celui din Londra, mulţi n-au înţeles-o. După cum n-au înţeles ce a însemnat Ion Caramitru pentru familia noastră teatrală, forţând naşterea acestui UNITER într-o vreme când era aşa de greu să mai naşti ceva pe pământul ăsta“.

Lumea creată de dinamismul cultural al regăsitei libertăţi de exprimare şi creaţie a fost, însă, doar una dintre scenele pe care Ion Caramitru şi-a desfăşurat activitatea în perioada anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Cealaltă scenă a fost cea politică – una dintre feţele întipărite pentru totdeauna în memoria românilor în urma transmisiunilor în direct de la TVR din Decembrie 1989, iar Caramitru se va rupe repede de Frontul Salvării Naţionale, denunţând văditele apucături autoritare ale lui Ion Iliescu şi va ajunge în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. În haosul guvernării CDR începute în 1996, Ion Caramitru va fi printre puţinele figuri politice constante, conducând Ministerul Culturii în toţi cei patru ani în care s-au perindat la conducerea Guvernului trei prim-miniştri.

Ion Caramitru / FOTO Adevărul

„Eu nu am fost membru în Partidul Comunist şi nici într-un alt partid politic până în anul 1997. Am fost un susţinător al PNŢCD, crezând că el era singurul partid care putea asigura o eliberare necondiţionată de trecutul apropiat. Şi, până la un punct, am avut dreptate. Am devenit ministrul Culturii datorită dorinţei colegilor de la Uniunea de creatori, care au mers la domnul Ion Diaconescu, care era pe atunci preşedintele CDR, cerându-i să mă numească ministru al Culturii. Am intrat în PNŢCD în vara anului 1997. Era firesc s-o fac şi nu regret nici astăzi acest lucru, pentru că speram la o reconstrucţie a societăţii româneşti pe nişte principii democratice. S-au petrecut însă nenumărate crize guvernamentale şi de sistem care au făcut ca PNŢCD să facă foarte multe greşeli”, spunea Ion Caramitru într-un interviu acordat în 2011 în Canada.

Ion Caramitru, prima voce a Televiziunii Libere

22 decembrie 1989. Ora 12:51. Haos în ţară, soldaţi peste tot, oameni în pieţe, sângele revoltei înăbuşite în noaptea dinainte era încă pe străzi, iar un elicopter se ridicase cu doar vreo 40 de minute înainte de pe sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De dimineaţă, la televizor, se difuzase decretul prin care se instala starea de necesitate pe întregul teritoriu al ţării, dar acum imaginile erau cu totul altele. Niciun crainic cu cravata aranjată, nicio limbă de lemn, nici Ceauşescu adresându-se poporului, ci un grup neaşteptat de oameni, exaltaţi şi parcă incapabili să înţeleagă complet momentul pe care îl trăiau. În fruntea lor, un poet şi un actor: Mircea Dinescu şi Ion Caramitru.

Mircea Dinescu şi Ion Caramitru în sediul Televiziunii Naţionale pe 22 decembrie 1989 / FOTO captură video

„Arăţi că lucrezi la un apel!“

„Să-nceapă Mircea, că pe el îl cunoaşte lumea! Mircea, te prezint şi tu scrii, arăţi, arăţi că lucrezi la un apel!“, a spus Ion Caramitru. Pentru prima dată în istoria Televiziunii Române, cineva vorbea către popor fără permisiune de la Partid. Acel „arăţi că lucrezi la un apel“ se va transforma în anii următori, din atenţia incomparabilă pentru propagandă a lui Corneliu Vadim Tudor, în „Mircea, fă-te că lucrezi!“. Ca orice act de propagandă atent construit, expresia va prinde repede, cristalizând în mintea multora ideea că întreaga revoluţie a fost o piesă de teatru ieftină. Adevărul era însă altul, după cum a povestit, în repetate rânduri, Ion Caramitru. „S-a creat un fel de folclor pe tema asta. (...) E un fel de citat, numai că în condiţiile de atunci, cineva din platou ne-a spus că trebuie să mai

aşteptăm, că nu avem curent pentru emisie – ceea ce era o minciună, pentru că, de fapt, acele minute au fost folosite pentru a fi filmaţi prin camere la comanda unora din regie sau mai de sus – or, în acele minute de restrişte, uitându-mă în jur şi necunoscând pe nimeni decât pe Mircea Dinescu, pe care îl întâlnisem în studiou (...) şi care avea un carneţel cu el, şi-am spus cine va vorbi, ce va spune, tu eşti om de condei, scrie ceva, să vedem ce spunem noi aici. Când a început tevatura că începem emisia, a uitat carneţelul, şi îl ştiţi ce temperament are şi cum se manifestă, eu am luat carnetul şi am spus arată că lucrezi, nu fă-te că lucrezi”, povestea Caramitru într-un interviu pentru Digi24, în 2014.

„Am învins!“

Folclorul Revoluţiei a mai reţinut şi o altă expresie pe care Ion Caramitru, însufleţit, alegându-şi cuvintele cu atenţie, o va rosti în primele clipe de televiziune liberă: „Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu, ne aflăm în studioul de televiziune. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată, şi cu studenţime, şi cu oamenii pe care-i vedeţi aici, şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. (...) Am învins! Am învins!“. Acel strigăt de victorie se va dovedi cel puţin prematur, iar peste ani actorul va recunoaşte: „Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit. Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit, asociindu-l pe el cu puterea

lui Ceauşescu”.

În anii următori, existenţa mai multor revoluţii îi va deveni tot mai clară actorului, iar primele eforturi ale lui Iliescu de consolidare a puterii îl vor face să părăsească Frontul Salvării Naţionale şi să candideze în alegerile parlamentare din mai 1990 pe o listă alături de Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Dan Hăulică. Nu vor ajunge în Parlament. Peste ani, Caramitru va susţine că a primit semnale de la mai multe persoane că toţi cei de pe listă ar fi intrat în Legislativ, doar că în primele alegeri ale României postdecembriste, cine numără voturile conta la fel de mult ca cei care votau.

„După ce s-au anunţat rezultatele alegerilor şi a avut loc ultima şedinţă a CFSN-ului (n.r. – Consiliul Frontului Salvării Naţionale), Ion Iliescu a trecut pe culoarul Parlamentului provizoriu şi ne-a spus: «Mi-a părut foarte rău de lista voastră! Am vrut să fac ceva pentru voi, dar n-am reuşit». Ne-a lăsat perplecşi, pentru că ce putea să facă Iliescu pentru noi? Ce anume? Să ne transfere voturi? Să ne ajute? Cum? Metafizic? Ce să facă?“, se întreba Ion Caramitru într-un interviu din 2016.