INTERVIU Vivi Drăgan Vasile, director de imagine: „Am făcut patru zile greva foamei după Revoluţie“
0Vivi Drăgan Vasile (71 de ani), unul dintre cei mai prolifici operatori români de film, care a semnat imaginea „Moromeţii 1 şi 2“, vorbeşte despre încurcatele căi şi norocul prin care a ajuns să aibă această meserie. În afară de activitatea de pe platourile de filmare, Drăgan a făcut istorie şi în stradă, cerând, după ’89, împreună cu mai mulţi cineaşti români, autonomia cinematografiei: „Avem ochiul format: vedem comuniştii din balcon!“.
În întreaga carieră de peste 40 de ani, fiind director de imagine la aproape 60 de filme, Vivi Drăgan Vasile a adunat numeroase premii şi distincţii pentru imagine. Peretele din biroul său e plin-ochi de ele. A lucrat cu numeroşi regizori, dintre cei mai cunoscuţi înainte de Revoluţie, dar i-a debutat şi pe câţiva din aşa-numitul „noul val“ al cinematografiei româneşti. Mai bine de două ore am vorbit despre şansa total neaşteptată de a face această carieră în film.
„Weekend Adevărul“: În 1987, aţi câştigat premiul pentru imagine acordat de Asociaţia Cineaştilor din România pentru filmul „Moromeţii 1“, iar săptămâna trecută, acelaşi premiu v-a fost acordat la Premiile Gopo pentru cea de-a doua ecranizare a filmului, ambele regizate de Stere Gulea. Dincolo de reuşită, cum aţi simţit pe teren reîntoarcerea în universul lui Moromete?
Vivi Drăgan Vasile: Premiul a fost o surpriză plăcută. Pentru că a existat „marea frică“. Presiunea. Veneam după un model care se pare că a reuşit şi totdeauna lumea e predispusă să compare. Că Mălăele nu e Rebengiuc, că al doilea volum scris de Marin Preda nu e la fel de bun ca primul, ceea ce e adevărat – în fine, au fost multe momente de genul ăsta care ne-au dat frisoane. Dar cred că, în acelaşi ton cu agitaţia, promovarea pentru al doilea film a făcut-o „Moromeţii 1“. Oamenii aşteptau cu bucurie continuarea. Şi mă bucur că acest lucru s-a simţit şi în numărul spectatorilor din cinema. În plus, să nu uităm promovarea extraordinară făcută de Tudor şi Oana Giurgiu, producătorii filmului.
Care sunt principalele diferenţe între „atunci“ şi „acum“?
Dacă la primul putem vorbi despre o cenzură ideologică, acum a fost vorba de una economică. N-am avut bani pentru peliculă, marea mea durere. Şi, în general, au existat bani puţini pentru producţie. Din cauza asta, am filmat într-un ritm infernal, totul într-o lună. La „Moromeţii 1“ au durat aproape patru luni filmările. Eu, cumva, eram obişnuit cu rimul ăsta, am mai făcut filme şi în 18-20 de zile, la „Castelul“ lui Vlad Păunescu. Pentru Stere a fost însă mai dificil. Era tensionat şi pentru că era un meci mare pe care nu voia să-l piardă. La primul film au fost secvenţe ce au picat la montaj care deranjau ideologic. Ca regizor, trebuia să te ţii tare. Altfel, nu-i mai vedeai pe ţărani mergând desculţi sau dormind pe prispă. După percepţiile autorităţilor comuniste, astea erau imagini sumbre, de genul „ce o să zică Europa despre ţăranul român“? Dar au existat şi cadre care n-au trecut de cenzură. Cel mai extraordinar cadru pe care l-am filmat eu vreodată a fost în „Moromeţii 1“ şi a fost scos. Nu mai există pe niciunde, e doar în amintirea mea.
Cadru din „Moromeţii 1“, cenzurat
Cu al doilea Moromete, Horaţiu Mălăele Foto: Arhivă personală
Despre ce cadru din „Moromeţii 1“ e vorba?
Era filmat în cimitirul de animale, în care Moromete se plimbă în zori, în amurg, nu se ştie exact momentul zilei. Cimitirul se afla într-un luminiş de pădure. Prin nişte ierburi foarte înalte se văd grămezi de oase de animale. De aici şi numele, pentru că acolo erau aduse animalele aproape de moarte. Am adus nişte câini-lupi de la Miliţie, care bântuiau printre aceste schelete. Aflat la marginea luminişului, Moromete vede un cal muribund. Desigur, fusese tranchilizat de un medic. Moromete se apropie, în timp ce un lup se aşază parcă aşteptând la spatele animalului. Şi, total neaşteptat, calul ridică capul uşor spre Moromete, se uită şi-apoi cade. S-a făcut linişte în toată pădurea, echipa amuţise şi ea! Dar tovarăşii’, la vizionare, n-au apreciat. Au zis că e prea violent acel cadru şi trebuie neapărat scos.
Aţi lucrat la foarte multe filme şi înainte, şi după ’89. Spuneaţi, într-un interviu, că la primul film făcut după Revoluţie, „Piaţa Universităţii“, aţi simţit nevoia să vă spălaţi de păcate. Ce vă reproşaţi?
Participasem la tot felul de filme. Unele dintre ele, filme de propagandă comunistă, conţinută din scenariu. Dar îmi plăcea mult să filmez, să am faţa actorului, să mă joc cu ea. Eram cam „nesătul“. Salariile nu erau cine-ştie-ce la început şi încercam să compensez. Întorcându-mă acum la anii studenţiei, în anul II, mă temeam că o să ajung, după repartiţie, la Televiziune. Nu era deloc pe gustul meu. Şi atunci s-a întâmplat ceva, în perioada când mergeam la colindat.
Satul Talpa (judeţul Teleorman), unde s-au filmat „Moromeţii 1 şi 2“
Colindaţi?!
În fiecare ajun de Crăciun, de prin 1971. Mergeam la prietenii mei mai vârstnici, operatorul Nicolae Girardi, actriţa Jana Gorea, Nino Anghel etc. Învăţasem câteva colinde frumoase de la o filmare prin satele turistice din Maramureş, când l-am cunoscut pe profesorul Ion Zubaşcu, poet, folkist. Am stat două zile cu el şi cu un corp de profesori care colindau prin sate. A fost o experienţă extraordinară. Deci, în 1971, de Crăciun, am mers cu prietenul şi decanul facultăţii IATC (n.r. – azi, UNATC ) cu Gabi Cobasnian la unchiul lui Ion Toboşaru – Sir Toby. La el, am dat peste multă lume „bună“, care zâmbea ciudat la colindele noastre religioase. Cu acea ocazie, i-am spus lui Sir Toby că mă temeam să n-ajung în Televiziune. Voiam la studiourile de la Buftea. Dânsul mi-a zis: „Distinse June şI Efeb, s-or găsi unul-două locuri libere… Dar eu îţi dau un sfat: hai în partid“.
Aţi intrat în PCR?
Nimeni din familia mea n-a fost membru de partid. Nu-mi plăcea ideea, dar nici nu m-a înspăimântat. Ca prostu’, m-am dus şi m-am băgat în partid! Am terminat ca şef de promoţie şi am reuşit să prind loc la studiorile de la Buftea. Tot atunci mi-am pierdut carnetul de partid. Am alertat-o pe bunica mea să-l caute prin casă, dar nici urmă de el. A ieşit o comedie, am primit cu mare scandal altul. După câteva zile, bunica m-a întâmpinat: „Pe-ăsta îl căutai?“. Cumva, am avut două carnete de partid (râde). Deci, toată implicarea civică de după ’90 a fost o încercare de a spăla din deciziile din acea epocă.
Scrisoarea „subversivă“ a celor şapte cineaşti
V-aţi confruntat şi cu alte presiuni politice?
Din partea autorităţilor n-am simţit până când nu am făcut iar un pas aiurea. Se întâmpla prin septembrie 1989. M-a sunat într-o zi Sandu Tatos (n.r. – regizorul Alexandru Tatos) să vin la o întâlnire cu câţiva cineaşti la el acasă. Acolo erau Victor Rebengiuc, Stere Gulea, Mircea Daneliuc, Nicolae Mărgineanu şi Florin Mihăilescu. Daneliuc era pornit să adreseze o scrisoare către Congresul al XIV-lea al PCR, prin care noi, cei şapte semnatari, deplângeam situaţia proastă de la Ministerul Culturii. Că cinemaul e la pământ, că nu se mai investesc bani în echipamente, că nu se mai poate continua aşa. „M-am pus cu nebunul ăsta!“, mi-am zis (râde). Am semnat. Nu foarte vesel. Realizam ce se poate întâmpla, dar nici nu puteam să dau înapoi, fiindcă mi-era ruşine de ceilalţi. S-a dus scrisoarea. Vine congresul, nu se întâmplă nimic. Ne adună iar Daneliuc: „Vedeţi că nu se întâmplă nimic? Haideţi să dăm anunţul către toate ziarele, către Europa!“. Fiecare dintre noi trebuia să mai aducă alţi colegi care să semneze, ca vocea să fie mai puternică, dar oamenii s-au cam ferit din diferite motive. Semnăm şi a doua scrisoare, iar a doua zi primesc un telefon de la Consiliul Culturii.
S-a întâmplat, iată, ceva. Cine vă căuta, ce voia?
M-a sunat un secretar să mă anunţe că trebuie să merg la cabinetul X de la corpul B al CC-ului. Şi eu, şi ceilalţi semnatari. Era 9 decembrie. Din câte ştiu, doar eu, Rebengiuc şi Mihăilescu ne-am prezentat. Am avut emoţii atunci. Tovarăşul respectiv – al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte – se uita lung la mine. După două minute lungi de tăcere, mă întreabă: „Dumneata ce nemulţumiri ai?“. „Personal, niciuna. Am aragaz, am butelie… Dar, ca cineast, aş vrea să ne facem treaba mai bine“, am zis. „Dar în a doua scrisoare aţi scris cutare, cutare“. Am înţepenit. De unde ştia de a doua scrisoare? Nici nu apucaserăm să o semnăm bine, iar tovarăşu’ deja ştia.
Vivi Drăgan Vasile (stânga), alături de Stere Gulea (al doilea din dreapta) la protestul cineaştilor de după Revoluţie Foto: Arhivă personală Vivi Drăgan Vasile
Cum vă explicaţi? Au fost repercusiuni?
Mi-a spus să-mi aleg mai bine prietenii.
Aţi bănuit pe cineva?
Am preferat să nu.
La scurt timp a venit Revoluţia. Vă puteaţi exprima liber orice nemulţumire. Vă mai preocupa starea cinematografiei în momentele acelea? Cum s-a încheiat povestea?
Cum să nu! Atunci am înfiinţat Comitetul Provizoriu al Cineaştilor. Am redactat manifestul nostru în ziarul FILM, în numerele din ianuarie şi februarie. Ne doream independenţa cinematografiei! Voiam să ne rupem de Ministerul Culturii, să avem un secretar de stat diferit, neafiliat politic, şi să ne ducem soarta singuri. Dar nu ne băga nimeni în seamă. Daneliuc, cu ideile lui, a zis: „Facem greva foamei!“. Eu mă uitam sceptic, eram slăbănog pe vrema aia. „Mircea, dacă eu nu mănânc o zi, două, mor, dracu’!“ Înverşunat cum era: „Foarte bine! Dacă avem un mort, câştigăm sigur!“, şi a început să râdă. Patru zile a ţinut greva foamei. Aveam pancarte pe care scrisesem: „Vrem o cinematografie fără birocraţie“. Musafirii şi bâtlanii oferă cel mai frumos spectacol când pleacă“, „Avem ochiul format: vedem comuniştii din balcon“. Era prima grevă a foamei după Revoluţie! Ni s-a aprobat cererea în cele din urmă şi am funcţionat indepentent aproape un an. După, cinematografia a revenit în subordinea Ministerului Culturii şi aşa a rămas până azi.
„Patru ani am fost cam «vagabond»“
Aveaţi o pasiune pentru cinema din copilărie sau a apărut mai târziu?
N-am avut nicio tangenţă în copilărie cu lumea artistică. Tatăl meu a fost fotbalist. O vreme la Sibiu, apoi la Bucureşti, la echipa Juventus – devenită ulterior FC Petrolul Ploieşti. Mama era stenodactilografă. După vreo doi-trei de căsnicie, ai mei s-au despărţit şi am fost crescut de bunici. Ei au fost reperele mele. Dacă cineva îmi cere o imagine despre ce înseamnă dragostea, am imaginea buncilor mei care şi la 60 de ani mergeau pe stradă de mână. Am locuit, până la terminarea liceului, pe starda Sapienţei, într-un bloc interbelic foarte frumos. Bunica, unguroaică – cu instrucţie minimă, avea patru clase – a fost cea mai puternică persoană din toată viaţa mea. Bunicul era oltean din Gura Văii şi, până la venirea comuniştilor, a avut un atelier de reparat maşini în Piaţa Amzei. Se spunea că toţi artiştii veneau să-şi repare maşina la Nea Costică. A suferit foarte tare când i-au desfiinţat atelierul.
Dar vă doreaţi să faceţi ceva anume, aveaţi în minte vreo profesie?
După terminarea liceului, n-aveam niciun reper. Nu ştiam ce vreau să fac. Drept să spun, între liceu şi facultate, adică o perioadă de patru ani, am fost cam… „vagabond“. Asta însemnând că am schimbat vreo şapte slujbe. Rămăsesem doar eu cu bunica şi mă simţeam dator să o ajut, fiindcă se descurca doar cu o pensie de urmaş. Şi am avut ajutorul tatălui meu, care mi-a aranjat nişte „super servicii“.
Înainte şi acum:
La un pas de înec
Şapte slujbe? Cu ce v-aţi ocupat?
Mai întâi, am lucrat la Ibrofil, care producea carcase de televizor şi radio. Pontam orele muncitorilor. Era o plictiseală îngrozitoare. Acolo am cunoscut pentru prima oară un fost deţinut politic, fost avocat, care era şef de tură. De la el am aflat lucruri interesante, atât cât putea povesti. Partea bună e că, încă din perioada liceului, începusem să joc volei şi reuşeam să scăp de două ori pe săptămână la antrenamente. N-am rezistat foarte mult şi am schimbat locul de muncă. Am ajuns în televiziune trei luni. Căram aparatele domnului Brătianu, un operator foarte simpatic. A fost prima experienţă în care povestea asta cu filmatul a început să-mi miroasă a ceva.
V-aţi gândit să continuaţi în domeniu?
Nu eram nici pe departe hotărât, dar s-a întâmplat să mai am contact cu domeniul la următoarele job-uri. Tot taică-meu, care lucra în perioada aceea la Ministerul Petrolului, mi-a găsit de serviciu mai târziu. Făceam un traseu pe Dunăre cu un şlep, unde erau depozite uriaşe de petrol, şi proiectam filme de protecţia muncii. Era chiar să mă înec la un moment dat.
E un pic ironic ţinând cont că eraţi acolo să le prezentaţi filme despre protecţia muncii. Cum s-a întâmplat?
Muncitorii mai ancorau şi rămâneau seara în câte un orăşel. Am mers şi eu cu ei odată şi ne-am cam îmbătat. La întoarcere, eram singur, iar legătura dintre şlep şi ponton era ţinută de o scândură care avea un metru lăţime. Am alunecat şi am căzut. Problema era că nu reuşeam să mai urc, pentru că era foarte sus marginea remorcherului. În condiţiile alea, noaptea, târziu, cu o lună de altfel fabuloasă pe cer, am avut un moment de disperare că „Gata, pa!“. Cum-necum, am reuşit să urc. Apoi, am lucrat o vreme la fabrica de medicamente din Bucureşti (Tableta). Trebuia să mă trezesc zilnic la 4.00 ca, din Drumul Taberei, unde mă mutasem cu bunica, să ajung la 6.00 la capătul Pantelimonului. Stăteam practic la o masă şi, când venea cineva să ia o cutie de medicamente din secţie, îl puneam să semneze. Îţi dai seama cât eram de entuziasmat. Într-o delegaţie, au venit câţiva reprezentanţi de la minister şi, cum stăteam eu la măsuţa mea, unul dintre ei s-a apropiat de mine. „Ce faceţi aici?“ I-am explicat plictisit. Unul dintre ei, ca să-şi demonstreze autoritatea probabil, a început să-mi explice cum trebuie să fiu activ opt ore, să dau din mâini, să mă agit. Şi atunci m-am ridicat şi am început să mişc din mâini ca la ora de sport: 1, 2, 3! Evident că m-au dat afară după episodul ăsta.
Pare că nimic nu se lipea şi cu atât mai puţin nu părea să existe nicio legătură cu viitoarea dumneavoastră carieră. Ce alte experienţe aţi mai avut? E vreuna care să vă fi plăcut, totuşi?
De la fabrica de medicamente am ajuns la Fundu Răcăciuni. Acolo a fost o experienţă superbă.
Nu ştiu unde e Fundu Răcăciuni pe hartă…
Lângă Bacău, la vreo 12 km, e comuna Răcăciuni şi, mai departe, acest cătun situat între dealuri.
Cum aţi ajuns acolo?
La fabrica de medicamente intrasem într-un amor nevinovat cu o tânără superbă domnişoară, care apoi a devenit prima mea soţie. În timp ce eu îmi căutam ceva de muncă, ea m-a anunţat că se mută la bunica ei, după ce avusese o ceartă foarte aprinsă cu părinţii. Bunica ei locuia în Fundu Răcăciuni. Şcoala de acolo căuta profesori. M-am dus cu ea! Ştii, aventura tinereţii. Mi-am găsit repede un motiv să mă cert cu săraca bunică-mea şi i-am zis că plec. Se întâmpla în august 1968. Am prins mitingul lui Ceauşescu şi, la vreo trei-patru zile, am ajuns în sat. Oamenii erau îngrijoraţi, se zvonea că sunt ruşii la graniţă.
Plecaserăţi din inima ţării la capătul ei. Care era atmosfera? Ce putea să se întâmple acolo?
Tocmai pentru că nu se întâmpla nimic a fost o provocare să-mi găsesc un scop în comunitate. Era un sat de ciangăi, adică vorbitori de maghiară, de religie catolică. Iubita mea de atunci preda limba română la şcoală. Eu am fost profesor de istorie şi geografie. Eram cei mai „titraţi“, noi şi cu directorul, singurii din sat care aveau BAC-ul. Eu eram şi diriginte în clasa a VII-a. Dintr-o clasă de 18 copii abia dacă veneau doi-trei la ore. Am simţit nevoia să fac ceva să-i aduc la şcoală.
„Revoluţie în educaţie“ la Fundu Răcăciuni
Cum?
M-am dus acasă la fiecare copil din clasa mea. Voiam să le cunosc situaţia, să-i conving pe părinţi să-i îndemne pe copii să vină la şcoală. M-am prins că o mare influenţă în sat e preotul. Preotul, catolic, era un tip care ieşea din tipare. Umbla pe o motocicletă toată ziua prin sat. Nu purta haine preoţeşti. Se ducea zilnic până la Răcăciuni să cumpăre ziarul „Sportul“. Am mers şi eu într-o duminica la slujbă, spre mirarea sătenilor, iar asta mi-a oferit un plus de încredere. Vorbisem cu preotul, ca la predica de la amvon, să le transmită sătenilor o vorbă despre importanţa educaţiei. „Să trimiteţi copiii la şcoală! Şi mai ales la clasa a VII-a!“, le-a zis. (râde) Aveam şi 15 copii în clasă la un moment dat.
Le câştigaserăţi încrederea.
M-am legat foarte puternic de sat şi, mai ales, de copiii care, de exemplu, nu văzuseră o minge niciodată. Mototoleau o cârpă şi jucau cu ea fotbal. Pentru că nu aveam ce mare lucru să facem cu banii, iar chiria era ieftină, le-am cumpărat copiilor şapte tricouri galbene şi şapte albastre, mingi, tenişi şi am înfipt pe un teren câte două scânduri pe post de porţi. Era minunat! Îşi dădeau mingea unul la altul, nici nu conta că sunt în echipe diferite. O altă „trăsnaie“ a fost că, la un moment dat, am descoperit în sat un grup electrogen şi un aparat de proiecţie de 16 mm. Probabil mai venea caravana prin sat prin anii ’50. Am adus un meşter din Bacău să vadă dacă e funcţional, apoi am mers la Centrul cinematografic regional să-mi dea două filme să le proiectez. Mi-au dat „Columna“. Era ca la premiera filmului fraţilor Lumière, aşa reacţii aveau. M-am bucurat de entuziasmul lor. Am rezistat în satul ăla patru luni, până la următorul semestru. Era foarte greu de trăit dacă nu erai cât de cât obişnuit. Cea mai mare satisfacţie a fost că un băiat din clasa mea, pe care l-am ajutat cu cărţi, mi-a scris, după un an, că a reuşit să intre la liceu în Bacău.
„Mi-ar plăcea să văd şi altfel de filme româneşti. Un basm, un muzical“
Good ol’ days. Coafura a la The Beatles rezistă
După acest periplu de patru ani, cu slujbe dintre cele mai diferite, aţi ajuns, totuşi, student la UNATC. N-ar fi surprinzător ca, şi în acest caz, să existe o poveste inedită.
Prima dată am dat la Regie şi, după a doua probă, am picat. În acea vreme, lucramla Institutul de documentare tehnică. Era un atelier foto şi trebuia să developez hârtie fotografică. Între timp, mă înscrisesem şi în Cineclub. După un an, m-am mai dus încă o dată să dau examen. Dar tocmai în anul 1969, se desfiinţase secţia de regie. Era doar imagine. Am citit ce presupunea examenul şi nu suna rău, mai puţin testul la fizică optică. Am luat nota 2 la fizică... Şi 10 la lucrarea în care trebuia să descriu imaginea şi culoarea din două filme, care s-a nimerit să fie „Cuţitul în apă“. Mare noroc am avut! „Cuţitul în apă“ îl văzusem lenevind pe canapea, cu două seri înainte, la Telecinemateca, emisiunea prezentată de Tudor Caranfil. Cu pojghiţa de cultură pe care o aveam, din cărţi şi câteva albume de artă, am scris cum m-am priceput. Nu mă aşteptam să trec. M-a sunat pe la 2 noaptea un prieten de la Cineclub, cam ameţit, să mă felicite că m-a văzut pe listă. El m-a anunţat că, a doua zi dimineaţa, la 10.00, aveam următoarea probă, că altfel n-aş fi ştiut şi nu mă prezentam. Am fost printre ultimii din lista de nouă admişi din cei 180 de candidaţi. Din clipa aia, am devenit foarte sârguincios, pentru că, în sfârşit, am găsit o meserie care să-mi placă.
Vă amintiţi primul film? Cum era la început?
Mi-amintesc foarte bine primul film făcut în anul II, pentru un examen la facultate. „Puntea“. Era un scurtmetraj alb-negru, pe 5 mm, despre despre tranziţia de la copilărie la adolescenţă. N-am mai găsit loc la sala de montaj, aşa că a trebuit să montez acasă, pe planşa de făcut tăieţei a bunică-mii. Cu foarfeca şi privind fotograma la bec am lipit tot filmul. Am luat 8, nota cea mai mare, că mai mult nu se dădea în anul II.
Aţi avut vreun mentor în facultate?
Nicolae Girardi a fost părintele meu spiritual. De asemenea, încă din timpul vacanţelor de vară, colegul şi prietenul Dumitru Costache-Foni mă lua la Buftea, pe platourile de filmare, ca asistent de cameraman. Căram aparate. Ca operator-şef, m-a debutat Virgil Calotescu. Am făcut un şir de filme cu el. Dar prima oară am avut camera în mână la un film „adevărat“ în vacanţa după anul III, când, în prima zi de filmare am făcut şi o mare gafă.
Ce gafă aţi făcut?
Girardi mi-a zis: „De mâine treci la aparat“. Am înţepenit. Fusesem mai mult asistent până atunci şi-mi era încă bine. Aveam de surprins o explozie şi un atac cu mulţi figuranţi, camera pusă pe dolly, care avea şi transfocator, complicat rău! Când a pornit mitraliera lângă mine şi soldaţii să fugă pe lângă cameră, apoi explozia, am strând şi deschis transfocatorul ăla într-o desăvârşită alandala, încât a ieşit o prostie uriaşă. Gafa cea mai mare a fost că n-am spus nimic. Când a venit materialul, la câteva zile, ne-am uitat, chiar ieşise o prostie. Am auzit doar: „Bravo, nenică!“. Nea Nicu m-a tăiat cu privirea. Seara, la un pahar, mi-a vorbit nu drespre greşeală, ci despre frica de a-ţi asuma greşeala imediat. Au fost multe momente absurd comice în care i-am mai supărat pe regizori. Mi-amintesc că filmam, în 1980, „Fiul Munţilor“. Regizorul, Gheorghe Naghic, care după vizionare era sub anumite influenţa bahice, i se păruse materialul rebut: „E neclar totul!“. M-a sunat după două zile şi ne-am împăcat. Ma aştepta în gara la Sinaia.
Canistra de 20 de litri de vin, tancul şi libertatea!
Unde v-a prins Revoluţia?
În ziua cu mitingul umblam prin Bucureşti şi eram uimit de ce se întâmplă pe străzi. Se înserase şi m-am oprit în Piaţa Palatului. La parterul unui bloc din zonă, la intersecţia cu Biserica Lutherană, locuia prietenul meu bun, Sebi Ştefănescu. Sebi avea o canistră de 20 de litri de vin, pentru apropiatul Crăciun, şi am început să ne ocupăm de el. La un moment dat, a apărut un tanc în faţa blocului. Probabil pentru că vedeau lumina aprinsă, începuseră să bată la uşă diverşi ofiţeri de Miliţie, care-l rugau să dea un telefon scurt acasă. Toţi ziceau cam acelaşi lucru: „Mimi, Tanţi etc., ia copiii şi du-te la mama “. Pentru că vinul îmi dădea oarecare curaj ziceam de faţă cu ofiţerii: „Domne’, dar n-ar fi fost bine dacă Tovarăşul dădea căldură, lumină şi mâncare?“ Nu mai comentau. Pe la 5.00 dimineaţa am plecat acasă pe jos până în Drumul Taberei. La prânz, mă sună iar Sebi: „S-a terminat! A zburat preşedintele!“. Am pornit cu fiul meu spre centru. În troleibuz, pe la Răzoare, vorbeam cu voce tare: „Gata! A zburat ăla cu elicopterul“. În Drumul Taberei încă nu ajunsese informaţia şi oamenii mă priveau suspect. Dar, din contrasens, au început să apară maşini claxonând, oameni care fluturau steaguri, era un freamăt extraordinar. S-a oprit troleibuzeul, ne-am dat toţi jos.
Aţi ieşit cu camera pe stradă apoi. Spuneaţi, la un moment dat, că premiera de la documentarul în 1990, Piaţa Universităţii - România, realizat cu Stere Gulea şi Sorin Ilieşiu, a fost cea mai emoţionantă din viaţa dumneavoastră. Povestiţi-ne cum au fost acele momente.
Împreună cu Sorin Ilieşiu şi Vlad Păunescu, pe 24 aprilie, am mers la directorul tehnic de pe atunci de la Buftea şi am cerut echipament de filmare, să mergem să filmăm în piaţă. Ne-a primit cu mare largheţe, fusese Revoluţia, toţi erau pozitivi, inclusiv direcţia studioului. Şi am primit echipament, lumină şi trei camere. Din acel film am făcut într-o săptămână un film de zece minute, „Te iubesc, libertate“, care a fost proiectat la Festivalul de la Costineşti din vară. L-am prezentat chiar în seara de 13 iulie, ziua în care a fost eliberat Marian Munteanu. Au fost urale, s-a ridicat lumea în picioare, brichete aprinse, ceva fantastic. După filmul ăsta, Lucian Pintilie m-a întrebat dacă nu am vrea, totuşi, să facem un lungmetraj. Noi aveam mai mult material. Şi a ieşit acest film care surprinde cele 53 de zile ale fenomenului „Piaţa Universităţii“ şi Mineriada din 14-15 iunie. Trebuie spus că toate imaginile importante din timpul Mineriadei nu sunt româneşti. Nimeni nu avea curaj să iasă cu o cameră pe stradă, în afară de Televiziunea Română în momentele tensionate. Ţi-o spărgeau imediat. A fost o premieră emoţionantă, cu oameni care dădeau năvală în cinemauri, pentru că arăta o altă realitate decât ce se vedea la televizor.
Iliescu n-a putut
În film apar şi câteva interviuri cu politicienii importanţi din acele momente. Nu şi Ion Iliescu. Aţi încercat să luaţi legătura cu el?
Iliescu nu a vrut să ne răspundă. Ne-a dat o telegramă în care ne spunea că nu poate. I-am lăsat pe vorbitori să zică fiecare ce a vrut, cum a vrut, dar, dacă am avut imagini care se contraziceau cu declaraţiile lor, le-am pus deasupra. Nu ştiu dacă ăsta e subiectivism sau nu. Petre Roman spunea, de exemplu, că: „Poliţiştii au fost nişte mieluşei“, iar noi aveam imagini cu ei lovindu-i pe oameni cu bâtele. I-am luat atunci interviu şi lui Miron Cozma. Cred că a fost prima oară când a zis că minerii au venit la Bucureşti pentru că Ion Iliescu i-a chemat şi le-a mulţumit. Cred că, profesional, documentarul ăsta e unul dintre acele câteva care rămân importante şi acum, după 30 de ani. În plus, e filmul la care m-am implicat total: filmare, alegere material, montaj, mixaj etc.
Aveţi, într-adevăr, un palmares bogat de filme. Şi aţi continuat să colaboraţi inclusiv cu aşa-numiţii regizori ai „noului val“. Cum vi se par temele abordate de-acum?
După 1990, m-am bucurat de prietenia şi solicitarea de colaborare a multor cineaşti tineri. Am şi participat la debutul câtorva. M-am bucurat de simpatia celor din „noul val“, atât cât cred că a fost posibil. Pe de-o parte, bugetele pentru filme sunt tot mai mici şi producătorii sunt nevoiţi să caute sponsori sau colaboratori în alte ţări ca să poată face filmele pe care şi le doresc. Pe de altă parte, eu cred că a fost o modă prea prelungită cea cu „noul val“, care lasă publicul destuld e indiferent. Lumea nu prea se simte bine să vadă la cinema aceeaşi sărăcie pe care o vede atunci când deschide uşa de la casă.
Sunt voci care spun că nu caută să facă filme pentru public.
Nu sunt de acord. Mi se pare o prostie. Pentru cine faci acest tip de artă? Arta spectacolului trebuie să fie receptată de cineva. Se adună în unele filme toate nenoricirile, frustrările şi refulările personale. Mie mi-ar plăcea să mai existe şi altceva decât „felia de viaţă“ în filmele româneşti. Sunt regizori din nnoua generaţie pe care eu îi respect foarte mult şi care, dacă ar fi bani, ar putea să facă filme istorice, un basm, un muzical! Cred că un bun profesionist reuşeşte să creeze şi altceva dincolo de epoca pe care o trăieşte. Chiar şi „Moromeţii“ n-ar fi existat.