INTERVIU Radu Iacoban, regizor şi actor: „Eu nu ştiu să fac entertainment. Învăţ să ţin în priză un public care este inteligent”

Actorul Radu Iacoban, protagonist în „Charleston”, regizat de Andrei Creţulescu, povesteşte, într-un interviu pentru „Adevărul”, despre rolul din film, despre cum a ajuns să se ocupe şi cu regia în teatru, despre cum a învăţat să ţină în priză un public inteligent şi despre relaţia de partener de scenă cu actriţa Ana Ularu.

Numele lui Radu Iacoban (35 de ani) s-a conturat din ce în ce mai mult în ultimii ani în teatru, regăsindu-l în prezent, sub o triplă etichetă, de actor, de regizor şi de dramaturg. Cel mai recent, a jucat în filmul lui Andrei Creţulescu, „Charleston”, o poveste despre un triunghi amoros, în care accentul cade pe cei doi bărbaţi, interpretaţi de el şi de Şerban Pavlu. 

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, actorul a povestit cum s-a pregătit pentru rolul din film, cel al lui Sebastian, cum a ajuns să se ocupe şi cu regia, despre relaţia de partener de scenă cu Ana Ularu, respectiv, despre pretenţiile pe care le are de la publicul care vine să îi vadă spectacolelele. L-am întâlnit pe Radu Iacoban la TIFF (Transilvania International Film Festival), obosit, dar cu glumele la el, gata să dezvolte cât mai mult discuţia despre problemele cu care se confruntă teatrul şi cinematografia românească.

 A decis că vrea să se facă actor în clasa a XI-a, când două colege au avut nevoie de „un prost” pentru un spectacol pe care îl jucau într-un festival de teatru de amatori. Cât despre regie, preocuparea lui Radu Iacoban în aceast zonă a venit dintr-o plăcere de a controla lucrurile şi de a vedea cum indicaţiile regizorale se transformă în elemente ale spectacolului. În momentul de faţă, e „om de teatru, pentru că asta îi oferă industria”, explică Iacoban, altfel ar face şi mai mult film. Totuşi, teatrul îl ţine antrenat, îi oferă un exerciţiu constant. 

                                                                                  Radu Iacoban în rolul lui Sebastian- „Charleston”                                                                                                                        (Foto: imdb.com)

„Weekend Adevărul”: Povesteşte-mi despre rolul tău în „Charleston”. În ce măsură îţi seamănă Sebastian?

Nu îmi seamănă în niciun fel. Pornind de la text, pornind de la situaţiile pe care le-am discutat cu Andrei (Creţulescu, regizorul- n.r.), au apărut lucruri noi, lucruri care mă surprindeau, care îl surprindeau şi pe Andrei...Dar prefer să zic că, dom’le, e un construct, dar, în acelaşi timp, pentru a fi credibil, vine din mine. 

Mi-a plăcut premisa, pleca de la ceva care era mult mai îndrăzneţ. N-a mai fost o partitură în care autenticul să fie cel mai important. Asta mi s-a întâmplat mie, ca actor, la casting-uri. N-am luat anumite roluri din cauza faptului că nu eram suficient de autentic. Nu ştiu dacă există această chestie, dar aşa am simţit-o. 

De obicei, actorul trebuie să semene perfect cu personajul pentru a avea credibilitate, sau pentru a lua rolul.

În spectacole relaţia dintre tine şi pesonajele pe care le joci este familiară. În „Charleston”, pare mult mai distantă, ca şi cum ar necesita mai multă actorie...

Da, a necesitat şi era riscant...Filmul îţi oferă o mai mare intimitate şi atunci chestia asta chiar devine un fel de problemă, „dom’le, cât de mult poţi să mergi pe muchia aia ca să fie credibil?” Totul a pornit de la text. Am stat pe text. Andrei a ştiut ce a vrut, dar în acelaşi timp aveam libertate, şi eu, şi Şerban să ne facem treaba, să propunem. Am avut momente din astea de repetiţie în care am propus şi a fost foarte interesant. Nu am mai lucrat niciodată aşa.

Ne întrebam după ce făceam o dublă, „bă, a fost prea mult? a fost prea puţin?” Şi, la un moment dat, am început să ne dăm seama ce mergea, ce nu mergea şi cumva găseam măsura. Cu Andrei, de la bun început, a fost o comunicare foarte transparentă, fără orgolii.

Cum ai ajuns să joci în filmul lui?

El m-a abordat şi mi-a zis, „ai putea să slăbeşti?” Mi-am zis, hopa! „Cât? Şi deja, vorbim despre ceva, vorbim despre un rol?” Iar Andrei îmi spunea  să mă liniştesc. În momentul în care am uitat de această propunere, a venit şi scenariul.

Andrei Creţulescu şi Radu Iacoban (Foto: aarc.ro)

Şi te-ai pus pe slăbit.

M-am pus pe slăbit, m-am băgat la sală...Am dat jos şase-şapte kilograme.

Se vede comic, pe lângă Pavlu.

Lasă, că şi la Pavlu a fost o transformare atunci, cu „Umbrele” lui (n.r.- serialul de pe HBO). În momentul în care am văzut că avea un spate de trei ori mai mare, l-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a zis: „am fost puţin pe la Federaţia de Atletism, la sală şi am băgat eu nişte exerciţii”.

Şerban Pavlu şi Radu Iacoban în „Charleston” 

Presupunând că ai avea ocazia să joci în mai multe filme, ce ai alege mai degrabă, să fii om de teatru sau de film, unde te simţi, de fapt, mai bine?

Eu sunt acum om de teatru, dar pentru că asta îmi oferă industria. Şi una şi alta îmi plac în momentul  în care mi se arată ca o provocare de a spune o poveste...

Eu nu am chestia asta, „dom le, ăla e actor de film, ăla e actor de teatru...” Nu, mie mi se pare că în raportul de relaţii, eşti parte a unui mecanism care spune o poveste unui public care te priveşte şi atunci, pentru mine, e cam acelaşi lucru. 

Dar realitatea din Românica spre asta m-a dus, pentru că e un fel de exerciţiu pe care îl pot face constant, care mă ţine antrenat...fie că fac regie, actorie, sau că scriu, eu particip cumva la un ansamblu. De asta nu prea fac diferenţa. 

                                                                                             Radu Iacoban şi Ana Ularu în „Constelaţii”                                                                                                                     (Foto: teatrulact.ro)

E mai nasol când sunt regizor şi actor într-un spectacol. Am acum unul, la Teatrul Act, cu Ana (Ularu-n.r.), „Constelaţii”. Pentru constructul spectacolului, cât am fost la lectură, a fost ok, pentru că puteam să vorbim, dar în momentul în care au intervenit elementele de sceno-tehnică, de concepţie regizorală, lucruri care ţineau cumva de un soi de detaşare a mea, a fost mai complicat. 

E greu să regizezi un spectacol şi să şi joci în el. Cum le desparţi sau cum le împaci? Îţi spun ceilalţi de partea de actorie, îţi dai tu singur seama?

Este dificil. De exemplu, la „Constelaţii”, o aveam pe Ana martor şi ea, fiind un partener, îmi spunea „eh, aici...”, adică ne co-regizam în anumite situaţii. Treaba mea ca regizor a fost să stabilesc o concepţie regizorală, un spaţiu scenic...După asta, în momentul în care trebuia să joc era altceva, adică am făcut cumva diferenţa între sertăraşe, trebuie s-o faci. În etapa de repetiţie faci asta şi atât. Ca actor, în momentul în care lucrezi cu un alt regizor, nu te bagi peste regizor.

Spuneai, într-un alt interviu, că recunoaşterea a venit în momentul în care te-ai apucat şi de scris şi de regie. De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Eram într-un context actoricesc nefavorabil şi simţeam eu că nu fac mai mult decât aş putea să fac şi am zis, „Hai să mă risc. Ce am de pierdut? Ce poate să iasă ?Un spectacol prost e un spectacol prost, se joacă de câteva ori şi aia e.” 

Cum ai ajuns să te ocupi şi cu regia? 

Fiind conectat la realitate. Era spaţiul, Green Hours, unde am co-regizat cu Tudor Istodor un spectacol, „(Cu)cuienfrunte”, şi după aceea, ne-am liniştit aşa puţin, nu  am mai făcut nimic, iar după aia, a venit Godot-ul (Godot Cafe Teatru-n.r.). N-ai scenotehnică extraordinară, aşa că accentul se pune pe text. De acolo am început să regizez. Înainte de asta, făcusem un alt exerciţiu cu Paul Ipate, cu Conrad Mericoffer şi cu Ioana Blaj, un spectacol acolo.

Mi-a plăcut mie cumva să controlez lucrurile, mi-a plăcut că indicaţiile alea se transformau în elemente ale spectacolului şi mi-am zis, „hai să încerc mai mult”. Asta a fost o etapă, iar apoi, când am dat la masterul de regie, mi s-au explicat nşte lucruri şi pe faţă, adică Ducu Darie a avut grijă să-mi scoată din cap punerea actorului pe primul plan şi mi-a explicat un fel de abecedar de regie, şi uşor, uşor, văzând că spectacolele au public, din aproape în aproape, mi-am dat seama că îmi doresc să fac treaba asta, că îmi face plăcere. 

Chiar îmi face mult mai multă plăcere un spectacol regizat de mine în comparaţie cu un spectacol în care joc. Îmi place, îmi dă un sentiment de satisfacţie mai mare, dacă există termen de comparaţie.

Zona asta de regie şi de dramaturgie a venit dintr-o anumită frustrare, că vedeam o barieră. Mă imaginam pe mine făcând acelaşi lucru într-un soi de rutină, vedeam la colegi mai mari, că erau frustraţi că n-au făcut mai mult... Am vrut eu s-o tai, în Anglia. M-am dus acolo, a fost nasol, m-am lovit de diverse...M-am gândit, pot să mă duc în Anglia şi să dau 50.000 de euro şi să fac rată toată viaţa ca să mă înscriu într-o loterie...că era o loterie.

La finalul facultăţii, ei îţi oferă un showcase, şi în showcase-ul respectiv, vin nu ştiu ce agenţi, dar şi acolo, dacă ai un spectacol prost în seara respectivă, chiar dacă tu te-ai pregătit doi ani, ţi-ai ratat şansa. Şi era pe bani foarte mulţi, aşa că riscul era foarte foarte mare. Aşa că, atunci când m-am întors, nu-mi spuneam decât „trebuie să fac ceva, trebuie să fac ceva!”

Mergând mai departe în trecut, cum ţi-a venit să dai la actorie?

Cu actoria, la fel, m-am scanat aşa, ce vreau să fac...

Eram într-a 11-a şi am fost foarte fericit când am fost pe scenă. Mi-am zis „mamă, cât de tare e”. Era  un festival de teatru de amatori în limba engleză. M-au cooptat nişte colege care mi-au zis „bă, avem nevoie şi noi de un prost acolo” şi eu am zis „hai că vin”. Mi-a plăcut foarte mult şi aia a fost.

Aveam entuziasmul amatorului, iar după-aia, când am văzut că la facultate e mult mai serioasă treaba, am zis „ah, fir-ar, e nasol!” Şi cumva, exact în momentul de frustrare maximă, pac, a apărut o oportunitate, am jucat într-un spectacol, în spectacolul respectiv lumea a reacţionat şi mi-am zis:

„Aaa, deci de-aia m-am făcut actor!” 

Am şi schimbat. Am fost un an la Cluj şi nu m-am simţit bine. M-am transferat la Bucureşti şi nici acolo nu a fost wow, dar încet-încet, m-am relaxat. A fost şi noroc. Fac parte din generaţia asta care a avut şi spaţii alternative, şi dacă ai spaţii alternative, cumva, toate curiozităţile şi lucrurile pe care ţi-ai dori să le faci nu răman aşa, doar nişte proiecţii, doar nişte vise.

 În teatrul de stat există foarte multă rigiditate. Tu vii, propui, te loveşti de ziduri, ziduri, ziduri. Ei îţi zic „da, hai, că o să facem”, dar ce credibilitate ai tu? Şi rămâne aşa, un soi de frustrare care se acumulează.

Probabil că la un moment dat, intervine şi rutina. Eu nu vreau să fac asta ca rutină. 

Spune-mi puţin despre cum ai contrabalansat relaţiile privat-scenă cu Ana Ularu până acum? Se potenţează sau ridică mai degrabă provocări?

                                                                                                                                                                                 Foto: teatrulact.ro 

Şi, şi. Noi ne-am provocat mereu profesional. Ea a fost cea care m-a încurajat să scriu primul text, ea e primul cititor, ea primeşte prima oară textele pe care le scriu. S-a creat aşa, un soi de parteneriat profesional foarte serios şi foarte ok, şi mergem cumva înainte cu treaba asta.

Îmi amintesc că la „O intervenţie”, aveam 22 de repetiţii de la momentul zero până la premieră, şi s-a putut. L-am cooptat în echipă şi pe Lucian Iftime care e mega serios şi mi-am dat seama cumva că apreciem cam aceleaşi valori, aceleaşi lucruri. Noi trebuie să fim productivi. Aveam foarte multe discuţii care se pierd la masă, sau la canapea, despre viitoare spectacole de teatru, sau scenarii de film. Ne-am gândit că poate chiar e mai bine să le facem, altfel pierdeam timpul.

Noi, şi când am fost împreună, şi acum, când nu mai suntem împreună, avem acelaşi respect profesional. Una-i una, alta-i alta. Am făcut aşa, un soi de mini făbricuţă, un soi de nucleu.

Ana Ularu şi Lucian Iftime în spectacolul „O intervenţie”, regizat de Radu Iacoban (Foto:teatrulact.ro)

Cu raportarea la public cum stai? Mulţi spun că ei nu creează în funcţie de public. Tu, când scrii o piesă, te gândeşti la ce şi-ar dori el?

Eu nu sunt aşa, tocmai pentru că iniţial, ca actor, primeşti un feedback al publicului şi mă gândesc că vreau ca publicul să înţeleagă, să se conecteze cu ce vreau eu. La „Richard al II-lea”, o piesă care e plină de elemente istorice pe care, dacă nu le ştii, te pierzi, am zis, „bă, eu sunt un spectator care nu ştie şi vrea să ştie, vrea să conecteze emoţional cu o poveste, dar dacă el nu ştie elemente de bază dintr-o poveste”...atunci am venit în ajutorul publicului.

Nu mă duc în extrema cealaltă. Dacă e să mă gândesc la nişte lucruri la care sunt foarte pretenţios, este un nivel de inteligenţă al publicului. Mi se pare că avem o grămadă de produse, de film sau de teatru, care cer doar un soi de hăhăială imediată.

Entertainment-ul de fapt.

Da, entertainment-ul. Eu nu ştiu să fac asta. Adică învăţ să ţin în priză un public care este inteligent, cer de la el să îşi folosească inteligenţa în momentul în care vine la spectacol, dar în acelaşi timp, nu sunt exclusivist. „Mie nu-mi pasă.” Păi, pentru cine o fac? Pentru ei o fac. Nici pe zona de teatru, nu înţeleg să faci un spectacol doar pentru un regim festivalier.

Un film, un spectacol trebuie să fie oferit unui public. A, că publicul din România suferă de foarte multe carenţe în educaţie, ok, n-ai cum să schimbi chestia asta doar printr-un film. Trebuie să fii insistent.

                                                                                           Radu Iacoban în „Autoportretul unei fete                                                                                                           foarte cuminţi”- 2015 (Foto: aarc.ro) 

Sunt destui actori şi anumiţi spectatori care se plâng că oamenii se ridică în picioare, la aplauze, la orice spectacol. Uneori le e greu şi să-şi dea seama dacă vor să aplaude o dată sau de trei ori. Poţi să-ţi mai iei, la noi, un feedback general?

Când vom avea un public mai rău, în sensul de spectatori care au nişte informaţii înainte să vină la spectacolul respectiv şi în funcţie de ce văd, la final, filtrează... Aunci, ai putea să vezi o dezaprobare pe faţă, „dom’le, nu mi-a plăcut, mi se pare o tâmpenie”. 

Trebuie să existe şi un soi de orgoliu al publicului şi atunci lucrurile s-ar schimba, mă gândesc.

Deocamdată, aici suntem, nu contează ce-am văzut, important e că l-am văzut pe actorul ăla care oricum îmi place. Aşa gândeşte publicul: dacă mie îmi place actorul respectiv şi am dat banii, am venit, am râs sau am plâns de toţi banii, e bine.Se întâmplă şi chestia asta, dictatura asta a actorului care o dată a făcut un rol extraordinar, are o imagine super tare, şi practic....

Se hrănesc din amintirea rolului respectiv.

Da, şi nici măcar nu contează, adică nu contează ce joacă. Avem exemplele cu monştrii sacri...

Totuşi, nu ştiu cât realizează oamenii.

Da, nu realizează. Avem un public care merge, în principiu, la spectacole de teatru pentru nume. Nu conteează ce i se oferă.

Da, dar cumva, la nivelul teatrului instituţionalizat, asta i se oferă, că de acolo şi blocajul de care vorbeai tu. Trebuie să ai numele.

Da, adică ce vinde.. Eu zic că vinde, biletul de teatru e foarte ieftin, în unele spaţii, penibil de ieftin. Şi nu ar trebui să fie un efort să vinzi, nu ştiu, o sală de 150 de locuri. E o discuţie foarte lungă. Pentru că, dacă iei aşa, target-ul de spectatori, sunt unii care, da, merg pe nostalgia unui rol, mai sunt exemplele mai grave, cu oamenii care s-au uitat la sketch-urile de relevion. Serios. E o problemă de educaţie şi de cât îţi doreşti tu, ca spectator, să vezi performanţă. Treaba noastră e să le-o oferim, acum, dacă ei vin sau nu...

Pare o chestiune irezolvabilă. Educaţia e pe termen lung, aştepţi după morile de vânt.

Da, ştiu, stiu. Dacă m-am băgat în treaba asta, datoria mea nu este să stau să controlez educaţia publicului. Eu trebuie să fac cât mai mult. Dacă faci cât mai mult, la un moment dat, uşor, uşor, creezi aşa, un soi de dâră. Eşti aşa, ca un soi de limax care atrage public. 

Până la urmă, o să apară şi publicuil ăla.

De fapt, asta e definiţia muncii noastre, vreau din aia, şi din aia, vreau ceva mai mult, sau ceva mai riscant să vezi cum reacţionează publicul. Şi sunt chestiile astea tradiţionaliste. Şi la „Charleston”,  am auzit voci care au spus că nu se înscrie în tiparul de aşteptare al publicului. Care este tiparul de aşteptare al publicului? Am auzit tot felul de definiţii din astea.

Mă miră, pentru că de regulă, plângerea era că cinematografia a devenit prea „întunecată”, că nu mai distrează. La „Charleston” ar fi trebuit, din contră, să se spună că iese din zona asta.

                                                                                                         Foto: teatrulact.ro 

Da, iese, dar Andrei nu şi-a dorit în mod expres chestia asta, şi-a dorit să scrie o poveste. Nu a apelat la un context. Publicul care zice că totul e întunecat în filmele noastre, probabil are o problemă şi trebuie să meargă puţin la psiholog. Recunoaştem, într-un mod bizar, că suntem o naţie foarte deprimată de fapt. 

                                                                                           Foto:facebook.com/pg/iacobanradu

Actor şi regizor şi dramaturg

Numele: Radu Iacoban

Data şi locul naşterii: 26 septembrie 1982, Paşcani, judeţul Iaşi

Studiile şi cariera: A absolvit, în 2005,  Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti

Recent, a jucat în pelicula „Charleston”, în regia lui Andrei Creţulescu, şi a regizat spectacolele „O intervenţie”, respectiv, „Constelaţii” în care a şi jucat.

-Printre spectacolele de teatru pe care le-a regizat se numără: „After Hours- 9G”, ”Carpathian Garden”, „În Parc” sau „Casa cu pisici”. În cinematografie, a jucat în  „Amintiri din epoca de aur” (2009), regizat de Cristian Mungiu, sau „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015), în regia Anei Lungu. În teatru, a jucat în spectacole precum „Carousel” (de Ferenc Molnar), „Peretele” (de Lia Bugnar) sau „Viţelul de aur” (de Ilf şi Petrov),

Locuieşte în: Bucureşti.