INTERVIU Mihaela Drăgan, cofondatoare Giuvlipen: „Să vorbim despre identitatea romă printr-o lentilă de victimizare nu e o soluție“
0Mihaela Drăgan (36 de ani) este actriță, dramaturgă și cofondatoare Giuvlipen, primul teatru feminist rom din România. A creat această platformă în 2014, alături de actrița Zita Moldovan, din dorința și mai ales din nevoia de a avea un context prin care comunitatea romă să poată avea o voce. Nu crede că poveștile lor vorbesc exclusiv despre marginalitate, discriminare și despre trecutul opresiv. Din contră, prin proiectele sale pune accent pe identitățile multiple ale femeilor rome, pe rezistență, pe jocul cu ficțiunea și cu experimentul.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, artista mărturisește că faptul că romii sunt singura minoritate etnică numeroasă din România care nu deține nicio instituție de cultură, asta cu toate că este a doua ca mărime la nivel de țară (și neoficial, prima), i-a mai răpit din entuziasm. Totuși, continuă să lupte să ajungă la public, pentru că vrea ca oamenii să înțeleagă că sunt importanți în a produce o schimbare. În martie, alături de artista Niko G, a lansat primul album de trap feminist din România, „Tehno-Vrăjitoarele“, în care revendică anumite stereotipuri, în timp ce-și imaginează un viitor SF, unde tehnologia și magia se întâlnesc într-un meșteșug. Cele două pot fi auzite în București, la festivalul Zilele Caleido, weekendul acesta (25-28 august).
„Weekend Adevărul“: Cum ai luat contact cu lumea artei?
Mihaela Drăgan: Vin dintr-o familie de muzicieni romi și cumva așa mi s-a hrănit pasiunea pentru artă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu actriță – eu chiar sunt povestea clișeică. Mi-am dorit de mică, cu toate că am crescut într-un sat unde nu aveam acces la teatru, dar aveam televizor și urmăream teatru acolo. Primul spectacol pe care l-am văzut a fost „Hamlet“, cu Oana Pellea și Adrian Pintea.
La școală cum era?
Eram fascinată de lumea artei, de a mă transforma – luam costumele mamei, ale mătușii mele. Organizam mereu spectacole la școală și îmi puneam colegii în tot felul de roluri. Cred că se săturaseră profesorii de mine, pentru că le opream orele, dar în același timp mă și susțineau.
Un teatru al temelor tabu
Există preconcepția că teatrul rom este unul tragic, copleșitor și concentrat doar pe experiențe opresive. Ce reprezintă el pentru tine?
Spectacolele noastre sunt complexe, dar nu cred că sunt greoaie sau insuportabile. Cred că sunt funny. Noi folosim multă comedie, chiar și atunci când criticăm rasismul sau când vorbim despre identitățile noastre multiple. Noi suntem destul de performative, ne jucăm mult cu experimentul, cu fantezia, avem multă muzică, astfel încât oamenii să se și relaxeze. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi altfel.
Hai să vorbim despre Giuvlipen: în anul 2014, alături de actrița Zita Moldovan, ai înființat compania de teatru feminist rom Giuvlipen – care înseamnă feminism, în limba romani. Care e povestea din spate?
Ne-am dat seama că nu există teatru rom în care suntem portretizați într-un mod decent, că există niște inițiative de teatru, dar sunt la un prim nivel – de teatru greoi, de a povesti toată experiența de discriminare într-un mod victimizant. Noi am vrut atunci să facem un experiment, să înființăm o companie feministă de teatru rom care să vorbească despre teme tabu, ca sexualitatea femeilor rome, orientările sexuale diverse, să vorbim cât mai intersecțional despre identitățile noastre și, mai mult, să oferim o platformă pentru toți actorii și actrițele rome care nu se regăsesc în mediul teatrelor din România, unde poate joacă aceleași roluri stereotipice.
De ce ați simțit nevoia să construiți un astfel de context și de loc?
A venit din nevoia de a ne autoreprezenta într-un mod decent, experimental, într-un mod mai creativ. La momentul acela aveam foarte mult entuziasm, cred că nici n-am fi reușit dacă n-ar fi fost energia de atunci, pentru că a fost o muncă destul de grea.
Lupta de a ajunge (și) mainstream
Mai există entuziasmul acesta și azi?
Sunt sinceră: da, dar mai puțin (râde). Încă suntem entuziasmate și încă ne place ceea ce facem, dar ne-am și săturat să nu avem un spațiu, să nu avem finanțări, să ne luptăm cu aceleași probleme de-atâția ani. Din 2014 până azi, am creat o grămadă de producții teatrale și nu numai. Am făcut singure, am muncit enorm, am mers și în turnee, dar nu vedem nimic din partea statului. În continuare nu avem un teatru rom, deși noi facem lobby pentru asta. În continuare nu avem finanțări, decât cele la care aplicăm. Adevărul e că am și obosit.
Au trecut cam opt ani de când ați început Giuvlipen. Simți că ați încurajat înțelegerea, empatia sau că ați mai micșorat distanța asta dintre oameni?
Da, cu siguranță s-a produs o mișcare în jurul nostru, pentru că nici nu am stat foarte mult în marginalitate. Ne-am luptat foarte mult să intrăm în teatrele de stat, să avem turnee în teatrele de stat, să ajungem la publicul mainstream care nu are nicio idee despre ce înseamnă teatrul rom. În toți anii aceștia am avut foarte multe întâlniri și experiențe frumoase în discuțiile cu publicul. Sunt mulți oameni care au bunăvoința să înțeleagă, îți oferă spațiu să le explici, nu se comportă ca și cum le știu pe toate. Cu siguranță s-a micșorat distanța, numai că e foarte greu fără o clădire pe care să o putem numi „Teatrul Rom“, pentru că oamenii nu ne asociază cu un spațiu și ajungem să mergem așa, cu cortul, nomad.
Nu ne spunem poveștile intime dacă nu suntem pregătite și nu vindem povești despre sărăcie, pentru că asta merge la public. Arătăm demnitate, arătăm că putem fi și puternice, că e foarte multă putere în această vulnerabilitate.
Apropo de teatrele de stat: sunt oamenii receptivi, în contextul discuției acesteia continue cu statul despre a avea o instituție?
Să știi că teatrul rom chiar a sunat super bine pentru mulți oameni. În turnee, de fiecare dată aveam un chestionar la sfârșit și îi întrebam asta: cum vi s-ar părea înființarea unui teatru rom? Până la urmă, suntem una dintre principalele minorități și de atâția ani producem și contribuim la dezvoltarea culturii românești, în primul rând.
Femeia romă, concentrată pe rezistență
În 2017 ai fost nominalizată la premiul anual oferit de The League of Professional Theatre Women, din New York, care celebrează munca excepțională din teatru a femeilor artiste din întreaga lume. A schimbat asta ceva pentru tine?
A fost foarte frumos – a fost prima oară când am călătorit la New York. Erau femei de teatru din toată lumea și erau – wow! – niște legende vii! Eu eram cea mai tânără. Am ținut ateliere, am făcut schimb de experiențe, fiecare a povestit ce face în țara din care vine, am avut și un mic moment performativ. A fost destul de onorant pentru mine să fiu nominalizată la premiul acela și să fiu și printre finaliste. Mi s-a părut că e un mare pas în cariera mea.
În spectacolele voastre, vorbiți mult despre drepturile femeii rome, despre rasism ca fenomen ce amenință comunitatea, despre destin și identitate. Cum construiești spectacole care să ilustreze și să reprezinte veridic cultura romă?
Noi nu prea lucrăm cu povești personale, pentru că ni se pare că e o formă de teatru destul de învechită, plus că încercăm să ne protejăm de a împărtăși povești foarte intime, care sunt fragile, nevindecate sau poate chiar umilitoare. Vrem să mergem dincolo de victimizare, pentru că nu schimbă nimic – când ești victimă, ești într-o stare pasivă, cineva îți plânge de milă și asta e, spectatorul merge acasă ceva mai confortabil: „Uite, m-am emoționat la povestea romului sărac“. Nu, suntem total împotriva acestui lucru și de multe ori discutăm asta cu actrițele tinere de la noi din companie. Nu ne spunem poveștile intime dacă nu suntem pregătite și nu vindem povești despre sărăcie, pentru că asta merge la public. Arătăm demnitate, arătăm că putem fi și puternice, că e foarte multă putere în această vulnerabilitate. Aș zice că suntem concentrate pe rezistență. E o strategie pe care am construit-o în mulți ani, văzând cât rău poate produce discursul de victimă și că nu schimbăm nimic, ci întărim niște prejudecăți. Pornim de la experiențe reale, care ni s-au întâmplat, le livrăm când simțim că suntem vindecate.
„Trebuie să ne spunem poveștile așa cum le simțim“
Aș vrea să vorbim un pic despre „Kali Traś“, spectacol care descrie Holocaustul romilor din România și care face parte din repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat din București. Cred că dualitatea asta „central vs. marginal“ dintre oameni vine din multă neînțelegere, respectiv cu faptul că nu știm prea multe despre lunga istorie a persecuției romilor în România – cinci secole de sclavie și 11.000 de romi care au pierit în Holocaust. Ce poți să ne spui despre asta, în special prin prisma spectacolului?
„Kali Traś“ (n.r. – Frica Neagră, în limba romani) a fost o dramatizare după cartea scriitorului și supraviețuitorului rom Valerică Stănescu, „Cu Moartea-n Ochi“. El s-a născut în Transnistria, părinții lui au fost deportați acolo în timpul regimului Antonescu, când mii de romi au pierit. Este, din păcate, prima producție culturală despre Holocaustul romilor din România, de asta ne-am și simțit presate să producem un spectacol pe tema asta. Spectacolul imaginează viața familiei lui Valerică Stănescu înainte de deportare și după întoarcerea acasă din lagărele de concentrare din Transnistria. Îmi amintesc că la premieră, mai ales din partea comunității rome, a fost un fel de catharsis, că au văzut o portretizare, o recunoaștere a istoriei noastre, despre care nu prea se știe și nu prea se vorbește. Noi am încercat mult să ducem spectacolul în comunități rome ca să discutăm mai mult despre asta, să păstrăm memoria.
Ce alte spectacole mai aveți în repertoriu?
În afară de „Kali Traś“, care este o coproducție cu Teatrul Evreiesc de Stat, avem „ROMACEN – Vremea Vrăjitoarei“, care e un spectacol futurist; se joacă mult cu ideea de realitate alternativă, cu unde am fi fost acum noi, romii, în lipsa unui trecut opresiv. Ne jucăm mult cu ideea de viitor: cum va arăta lumea noastră și ce rol va juca tehnologia. Acum lucrăm la un spectacol, tot în coproducție cu Teatrul Evreiesc de Stat, despre sănătatea mintală a oamenilor din industriile creative în timpul pandemiei, dar cu tot felul de teme paralele – consens sexual, kink, traumă și așa mai departe. Încă nu are un nume, suntem de-abia la începutul procesului de repetiții.
În discursurile artistice și literare, comunitatea romă este reprezentată în mod negativ mai tot timpul, iar poveștile sunt adesea însușite de ne-romi și, de multe ori, personajele prezentate sunt stereotipice. De ce e important ca fiecare cultură și comunitate să-și spună propriile povești?
E nevoie de autoreprezentare. E foarte jignitor când cineva vorbește în numele nostru, pentru că ne infantilizează și pentru că, având în vedere trecutul nostru opresiv, avem dreptul la o voce – propria voce. Trebuie să ne spunem poveștile așa cum le simțim, cum le gândim, cum ne dor. Neavând experiența noastră, nu ar fi la fel de veridic dacă altcineva ar vorbi în numele nostru.
Cu ce-ai vrea să rămână oamenii după spectacolele voastre?
Aș dori să rămână cu gândul că ar vrea să mai vină, că nu a fost o experiență unică aceea de a veni la un spectacol de teatru rom. Aș vrea că vor spune și familiei sau prietenilor despre noi, că îi vor trimite și pe alții, că o să contribuie la mișcarea noastră. Dacă am avea mai mulți aliați care ar face efortul de a discuta atunci când aud lucruri urâte despre romi – pentru că „glumele“ rasiste și discriminatorii sunt la ordinea zilei – ar fi mai ușor.
„Roma Futurism, intersecția dintre cultura și istoria rome cu tehnologia și cu vrăjitoria“
De curând, alături de Niko G (Nicoleta Ghiță), ai lansat „Tehno-Vrăjitoarele“, primul album de trap feminist din România, care abordează teme antirasiste și sociale. Ce pot găsi oamenii mai exact în el?
Albumul este format din șapte piese diferite. Tot albumul stă sub conceptul de „Roma Futurism“ și vorbește despre romi, despre prima cosmonaută romă, evocă eroine rome, cum ar fi Katarina Taikon, actriță și activistă romă din Suedia, un fel de Martin Luther King al romilor. Sunt cântece în care ne afirmăm puterea, ne revendicăm spațiul și corpurile, încercăm să împuternicim femeile. Sau ne jucăm cu incantații, cu blesteme, pentru că am vrut și lucrul ăsta. Așa cum am zis, să vorbim despre identitatea noastră printr-o lentilă de victimizare nu e o soluție, dar printr-o lentilă de genul we are powerful too devine o armă. Vorbim despre vrăjitoarele rome și încercăm să destigmatizăm imaginea ei de escroacă și să restabilim imaginea acesteia. Mai avem piese mai jucăușe în care dăm diss (n.r. – diss track este o melodie al cărei scop principal este să atace verbal pe altcineva, de obicei un alt artist) trapperilor care jignesc femeile în versurile lor.
Cât timp ați lucrat la el?
E un album la care am început să înregistrăm vara trecută, iar ultima melodie am terminat-o prin decembrie. Am lucrat cam șase luni la el: mă mai întâlneam cu Nicoleta, mai scriam o piesă, făceam niște improvizație. A fost o muncă grea să găsim și niște producători muzicali faini – am înregistrat la Studiourile Ferentari. Acum ne pregătim să lansăm al doilea videoclip de pe album, la piesa „Roma Stars“. Sperăm să mai ieșim puțin din bula noastră și să intrăm și în alte zone în care nu prea ajungem de obicei cu tipul ăsta de mesaje. E mai distractiv să faci muzică decât teatru din simplul motiv că muzica vine cu un limbaj universal. Muzica are o altă putere, e mult mai ușor să ajungi la oameni prin muzică.
„Tehno-vrăjitoria, un meșteșug din viitor“
Ascultând albumul, am întâlnit conceptul sau, mai corect spus, mișcarea culturală intitulată „Roma Futurism“.
Da, „Roma Futurism“ este un concept pe care l-am inventat și dezvoltat în 2018, într-o rezidență în Hong Kong, când, la fel, mă simțeam destul de presată să creez numai artă despre discriminare, despre trecutul nostru opresiv și că inclusiv comunitatea se așteaptă la asta, ceea ce nu îmi lăsa spațiu ca artistă să mă gândesc la lucruri SF sau să proiectez un viitor pentru noi, romii. Am pornit de la ideea de vrăjitorie pentru că mi-am dorit să revendic poziția vrăjitoarei, care e foarte des întâlnită în comunitatea noastră.
Și cum l-ai defini?
„Roma Futurism“ este intersecția dintre cultura și istoria rome cu tehnologia și cu vrăjitoria. Mi-am dorit să pun conceptul acesta și în teatru, și în muzică, și în arta video. După spectacolul „ROMACEN“, am făcut un film experimental despre vrăjitoarele rome și, la fel, am creat un cadru SF și am încercat să dezvolt o serie de vrăji politice, blesteme împotriva fasciștilor, ritualuri de vindecare a traumei rasismului. Sper ca de acum tot mai mulți artiști romi să preia această mișcare și să-și transpună propria viziune despre viitorul nostru comun.
Tot în album vorbiți și despre tradiție, despre meșteșug. De altfel, literatura istorică subliniază că încă din Evul Mediu, meşteşugarii romi ocupau un loc semnificativ în economia Ţărilor Române, umplând o nişă care nu putea fi satisfăcută de forţa de lucru a românilor. Ce loc ocupă asta în cultura și în identitatea romă? Cum se vede meșteșugul azi?
Încă mai sunt mulți meșteșugari romi, sunt meserii vechi care încă mai persistă în multe sate și comunități. Am vrut să onorăm meșteșugarii pentru tot ce au creat ei pentru binele comun. În același timp, totul e în conexiune cu „Roma Futurism“ – mi-am imaginat că tehno-vrăjitoria, această știință prin care inventăm tehnologie cu ajutorul magiei, ar fi putut fi un alt meșteșug rom, dacă nu am fi fost în precaritate.
De unde îmbinarea asta dintre tehnologie și vrăjitorie?
Tehnologia e foarte puternică și determină prejudecățile pe care le avem în lume. Faptul că tehnologia este creată de bărbați albi spune ceva și sunt discuții la nivel global despre cum femeile încearcă să facă internetul mai feminist, mai anti-rasist – spre exemplu, algoritmii funcționează foarte rasist. Cred că tehnologia e ceva ce ar trebui să revendicăm, pentru că au fost foarte multe femei, inclusiv în România, implicate în tehnologie. Pentru mine, tehnologia a fost mereu magie. Iar tehno-vrăjitoria ar fi un meșteșug din viitor.
„Muzica a fost o evadare“
Ce a însemnat pentru tine să te expui prin muzică?
A fost distractiv, că nu m-am luat foarte în serios. Mi se părea că e un proiect care să ne mute atenția de la pandemie. La început, i-am zis lui Niko că o să mă bag așa puțin, că o să scriem împreună, dar ea o să cânte mai mult. Dar apoi, tot stând cu ea, cântând și jucându-ne, a devenit din ce în ce mai interesant. A ieșit ceva drăguț. Să fac și muzică a fost o evadare.
Ați concertat și în SUA. Cum a fost experiența?
Ne-a invitat Institutul Cultural Român, care a avut un weekend românesc la Washington DC, organizat împreună cu Ambasada României de acolo. Au fost foarte multe formații folclorice, noi eram singurele mai conectate la contemporan sau chiar la viitor. A fost foarte mișto! Eu nu îmi imaginam că noi, cu versurile noastre românești, putem avea asemenea reacții de la niște străini. Oamenii au dansat, au fost multe femei de culoare care s-au regăsit, ne-am dat seama că e o conexiune și un tip de solidaritate aparte. Sper să ne întoarcem!
Se încarcă comentariile...
