INTERVIU Niko G, artista romă din Ferentari care a cântat în SUA: „Uneori judec romii din perspectiva românilor, altădată invers. Încerc să mă pun în pielea tuturor“
0Născută în Ferentari și crescută într-o „cultură a bătăilor“, Nicoleta Ghiță și-a depășit trecutul cu ajutorul artei. Muzica și teatrul le-a dus în paralel, încă din adolescență, iar acum spune sincer despre ea că este „o tânără romă pasionată de ceea ce face și care dă mereu tot ce are mai bun“.
Un mare pas pentru începutul de carieră a ajutat-o să îl facă artista Mihaela Drăgan, fondatoare a Giuvlipen, primul teatru rom feminin din România. Împreună, au concretizat un album-manifest, „Tehno-Vrăjitoarele“, care a impresionat atât de mult încât l-au dus în turneu prin Europa, iar mai apoi au cântat tocmai în SUA. Cele două pot fi auzite în București, la festivalul Zilele Caleido, în perioada 25-28 august.
La cei 22 de ani, Nicoleta spune cu mândrie că este romă și că singurul ei prieten adevărat a fost un român, Vlad, care o striga Dumitra. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Niko G, așa cum se prezintă ca artistă, vorbește despre viața grea de la periferia Capitalei, cum se raportează la tradițiile rome, dar și despre momentele în care s-a lovit de discriminare.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta în Ferentari? Simți că te-ai descurcat?
Niko G: Nașpa! Cred că toată lumea are părerea asta. Cel puțin la noi în cartier, copiii nu prea sunt copii. Învață de la o vârstă fragedă să se descurce, nu neapărat să muncească. Unii reușesc, alții nu. Față de alți copii, am avut și noroc, dar a ținut și de mine. A fost clubul de educație alternativă la noi în Ferentari, care, vrem, nu vrem, a salvat mulți copii. I-a ținut la niște cursuri, meditații, i-a obligat să-nvețe la școală – aici văd norocul meu.
Erați mulți copii?
În jur de 50 de copii. Nu prea eram copilul cu prieteni, dar încercam tot timpul să-mi fac. Nu prea reușeam.
Viața de familie cum era?
De multe ori mă gândesc dacă m-am simțit vreodată în familie, iar răspunsul e că nu. Mi-am dorit de la toți să fie mai mult lângă mine. M-au descurajat tot timpul. Nu m-au lăsat să mă duc la cursuri, n-au crezut niciodată în visul meu. Mama și tata sunt morți amândoi. Mama a murit când eram mică, avea o tumoare pe creier. Rudele ziceau că a înnebunit de la pușcărie și de la bătăile tatei. A intrat când aveam eu opt luni și-a stat opt ani.
Pentru ce a intrat la pușcărie?
Pentru un parfum ca să-l vândă să-mi aducă mie lapte. O punea tata să fure – un turc pe nume Kemal care locuia cu taică-su. Dar cine sunt eu să-i judec? Eu trebuie să mă bucur de situația mea și să am grijă să n-ajung ca niciunul dintre ei.
„Am învățat să-mi leg șireturile ruptă cu bătaia“
Unde ai stat? Cine a avut grijă de tine?
Când a intrat mama la pușcărie, am stat vreo 3-4 ani în plasament la „Sf. Ana“ și la „Sf. Maria“. Erau cele mai periculoase. Nu știu cum stau lucrurile acum, dar pe vremea mea băteau copiii și băgau fecale-n mâncare. Îngrijitoarele ne băgau cu capul în closet și trăgeau apa peste noi. Nu puteam merge la baie cu zilele de frica lor și făceam pipi pe mine. Când își dădeau seama, la fel, mă băteau. Spre exemplu, am învățat să-mi leg șireturile ruptă cu bătaia. Ca și cum trebuia să mă nasc învățată doar pentru c-aveam un loc unde să dorm și să mănânc. Nu-mi aduc aminte lucruri bune, și eram doar un copil. Apoi, am stat cu mamaie, în casa ei, împreună cu fratele meu. Când s-a eliberat mama, s-au mutat la noi două surori de-ale ei. Cea mare a avut grijă de mine. Se mutase cu soțul și cei trei copii ai lor. Trebuia să fac curățenie și mâncare-n casă.
Mamaie cu ce vă creștea?
Cu o pensie de 400 de lei. Vindea în fața blocului semințe, jucării, iarna ciorapi sau colanți. Mergeam cu ea în Europa (n.r. – fostul magazin) s-o ajutăm la cărat. După, mergeam la Pucheni pentru porumb. Făcea ciubucuri cum fac femeile rome în vârstă. N-a fost așa ușor. Au fost multe momente în care n-am avut ce să mâncăm, dar atunci când făcea rost de bani, voia să ne ia ce e mai bun. Noi suntem din neam de boldeni, adică florari, dar ne-am adaptat.
Care a fost cea mai urâtă experiență din copilărie?
Îmi aduc aminte că odată, când eram mici, eu și fratele meu veniserăm de-afară, de la joacă, să mâncăm. Am găsit o pungă unde ne așteptam să fie pâine caldă, să o rupem, să o mâncăm, iar apoi să plecăm înapoi la joacă. Am găsit un colț mic de pâine uscată. L-am împărțit și-am început amândoi să plângem.
Dar cea mai frumoasă?
Când mergeam cu mamaie la cumpărături.
Inimă de mamă, creier cu tumoare
Ai avut parte de bullying în copilărie?
Mi se spunea că sunt băiețoaică și era perceput ca ceva rău. La început mă supăram, dar acum m-am acceptat. Îmi place, îmi oferă autoritate în fața băieților. Dar cel mai mare bullying a fost după ce a fost eliberată mama și râdeau copiii de noi. Ziceau că-i nebună. Bullyingul e un abuz, atât timp cât îți provoacă traume în viitor.
De ce spuneau că e nebună?
Avea tot felul de glume deplasate cu oamenii necunoscuți, mai ales când cerșea. Lumea îi dădea de milă, dar cei mai mulți își băteau joc de ea. Îmi amintesc că într-o dimineață, când mă ducea la școală, pe când voia să facă rost de bani de-o pungă de cipsuri, un tip a scuipat-o-n față. Am început să plâng și i-am spus că nu mai vreau nimic. Jana – așa o strigam. Mamă i-am spus doar când am cunoscut-o și-atunci când trăgea să moară. Creierul era mort, dar știam că m-ascultă cu inima, pentru că doar aia mai funcționa. Noi am aflat de tumoare după ce-a murit, deși vedeam toți că se comportă ciudat.
Profesorii bătăuși, profesorii părinți
Ce școală ai făcut?
Nr. 136, cea din Ferantari, de la Vâltoare. Toate cele opt clase. Și-acolo am luat multă bătaie, de la colegi, de la profesoare, fără să le fac nimic. M-așteptam să mă lase-n pace pentru că sunt fată la fel ca restul fetelor. Nu eram băiețoaică pe atunci, dar eram în școală cu toți netoții – bătaie la ordinea zilei. Ajunsesem după bătaie să râd ca să nu plâng. Apoi, am ajuns la „Dumitru Moțoc“, lângă Viilor, profil brutar-patiser. Am 10 clase terminate. În a XII-a m-am certat dintr-o prostie cu directorul care era și profesorul meu de sport. Avea vechime-n școală și se știa că-i din clanul sportivilor. M-a lăsat corigentă, iar eu am refuzat să merg în toamnă. Eu niciodată nu am avut sub 9 la sport. Regret acum.
Ce profesor te-a marcat în bine?
Mi-a plăcut româna, mai ales când am început să fac teatru. Dar cel mai mult domnul de muzică, din generală. Din toată școala, el m-a-ncurajat cel mai mult. Singurul om care se uita-n ochii mei și-mi vorbea doar mie. Singurul care s-a interesat de mine când a murit mama: „Unde e Nicoleta aia care, după ce greșește, își mușcă buza și-și cere scuze? Eu înțeleg durerea ta, dar nu ne-o provoca și nouă“. Îmi dădea niște vorbe, așa, părintești. M-am atașat mult de el.
Știi să vorbești în limba romani?
Nu. Am făcut la școală, dar nu m-a pasionat s-o învăț. Atunci era rasismul la putere mai mult decât acum. Cel puțin așa-l simțeam eu. N-aveam de ce să mă mândresc că știu romani. O limbă care oricum îmi spuneam că se va pierde. Acum îmi pare rău. Mi-ar fi plăcut să reprezint comunitatea mea cântând rap, trap pe romani.
Bani pe munca celor mici
Cum se numește clubul acesta pe care îl menționezi?
Policy Center for Roma and Minorities. Un ONG de educație alternativă unde aveai meditații pentru școală și activități extracurriculare. Una dintre ele era PlayHood – trupa de teatru. Condiția lor ca să participi la activitățile extra era să te ții de școală. Aveam cursuri de la dans, muzică, teatru, film, fotografie, pictură până la capoeira. Eu am trecut prin toate ca să văd ce mă pasionează cel mai tare, iar cel mai mult a fost teatrul. Culegeau poveștile noastre din cartier și le puneam în scenă. Aveam multe conversații despre viețile noastre. Dar a fost bine doar cât a fost Valeriu Nicolae la conducere. Cei care i-au luat locul nu s-au mai interesat de noi. Ni s-a spus că vom primi o bursă de 400 de lei în fiecare lună, dar propunerea se făcuse când școala se termina. N-am mai primit nimic. Dădeau vina unii pe alții. Domnul de teatru dădea vina pe club, iar clubul pe el. Cei de acasă voiau să le aduci bani, iar noi trebuia s-alegem: teatru sau muncă. Nu mai eram copii. Dar asta nu-nseamnă că nu-ncurajez restul copiilor să meargă acolo. Dacă nu erau ei, poate acum eram pe stradă, la furat sau cerșit.
Apoi ce a urmat?
Studiourile Ferentari care înseamnă de fapt domnul Ionuț Oprea. El a înființat trupa de teatru PlayHood la Policy Center. După neînțelegerile de acolo, a făcut o asociație împreună cu soția lui. A luat visul nostru și l-a dus mai departe. Dar mulți au ieșit din trupă sau au fost dați afară. Noi începuserăm să strigăm foarte mult după bani. Aceeași problema ca la Policy Center. Cum să mai merg la teatru când trebuie să m-angajez ca să am ce să mănânc? Când te doare stomacul de foame, nu-ți mai arde și de artă.
Ai lucrat vreodată?
Da. De la depozite, unde sortam deșeuri, până la bucătării și cazinouri. Cel mai mult am lucrat la o pizzerie unde intrasem ca patiser, dar unde profitau de mine pentru că eram doar un copil și nu știam să iau atitudine. Pe urmă am fost la alte două lanțuri de restaurante-n Băneasa, iar apoi ca shuffler la un cazinou online. Același salariu peste tot. Asta mă miră acum, am vrut să mă reangajez de când cu inflația, când am văzut că iau tot 1.300 de lei cum luam acum opt ani, am renunțat. Din primii bani i-am dat mătușii mele și mi-am luat de îmbrăcat.
Prima experiență de artist, la Teatrul Național
Te consideri artistă?
Oamenii îmi spun că sunt artistă și-mi place. Dar n-am ajuns încă la standardele pe care mi le doresc, așa că nu mă pot numi artistă. O să mă consider când voi avea un trai decent. Nu sper la ceva wow. M-am simțit cu adevărat artistă atunci când am cântat pe scena TNB.
Ce înseamnă arta pentru tine și ce te inspiră?
O pasiune dusă la extrem. Mă las inspirată de oamenii și poveștile lor care sunt în general despre viața din Ferentari și despre toate nedreptățile lor. Uneori judec romii din perspectiva românilor, altădată invers. Eu încerc să mă pun în pielea tuturor. Trebuie să mergi înainte și să-ți atingi visurile.
Cum ai descoperit muzica?
Cântam de când eram mică, la fel și frate-miu. Îl rugam să mă ia să cânt cu el pe la nunți, dar îmi spunea că nu-i o meserie pentru fete. Alteori, mai mergeam cu colindul prin fundația „Sf. Dimitrie“ pe care o descoperise mamaie și unde mă duceam după ore să mănânc sau să fac teme. Aveam o profesoară care m-a dus la un concurs de talente unde câștigătorul putea să tragă-n studio voci pentru desene animate. N-am câștigat, dar faptul că ea a avut încredere-n mine a contat foarte mult. Contează să vezi un om căruia îi pasă de tine. Din păcate, sunt puțini.
Rapul, muzica poveștilor
Când ai auzit prima melodie rap?
La 14 ani m-am apucat de rap. Am auzit de la verii mei care erau fani B.U.G. Mafia și Paraziții. Rap străin am început să ascult mai recent. Dacă nu știam limba, ce rost avea? Acum mă pasionează. Ascult Travis Scott și Princess Nokia. Preferatul meu e Rilès din Franța.
Din România, care e preferatul?
Idolul meu dintotdeauna a fost Connect-R. El și Guess Who. Pe la vreo 12 ani, ne-au dus cei de la Policy Center la un spectacol de-ale lui Connect-R unde la final trebuia s-avem și-o discuție cu el. I-am cântat Imnul romilor, iar de-atunci am început să-nvăț toate piesele lui. Mai târziu am ajuns în studioul lui prin niște prieteni de care se și ocupă și mi-a zis că sună bine rapul meu. Îmi place de el că-i un om idealist.
Și Guess Who?
Datorită lui am ales rapul. Mi-au plăcut întotdeauna poveștile lui. Am avut ocazia să cânt cu el la un eveniment în Ferentari. Era invitatul-surpriză, iar eu trebuia să cânt piesa lui „Tot mai sus“. Când l-am auzit în spate, la pian, nu mi-a venit să cred. N-am mai putut cânta nimic pentru că-l iubesc. O făcusem de oaie... (râde)
Știi vreun instrument?
Știu să „miorlăi“ puțin la chitară. Eu țin ritmul din picior. Am realizat asta când a venit Damian Drăghici la club, să facă o selecție pentru trupa lui. I-am cântat o melodie veche și nu avea cine să-mi țină ritmul. Mi-a spus că simt muzica. Eu sunt Niko care a învățat să cânte-n camera ei sau singură pe străzi.
Rap sau trap?
Unde mă regăsesc cel mai mult e rapul – poveștile sunt sufletul și viața mea. Ajunge altfel la oameni, la noi în țară însă a fost înțeles greșit. Dar vreau să dovedesc și trapul. Mesajele sunt total diferite.
„Tehno-Vrăjitoarele“, albumul feminist ajuns în SUA
Care a fost prima interacțiune cu teatrul?
Ori la Teatrul Masca, când ne-a dus Sorin Aurel Sandu, un actor rom, foarte bun, ori când am fost la Țăndărică la ceva cu Harap-Alb. Trebuia s-aleg, ori să mă duc acasă ca să fac curățenie ori să mă duc la teatru. I-am cerut 11 lei doamnei Ionela de la club și i-am dat profesoarei de la școală pentru bilet.
Unde erau jucate piesele PlayHood?
La sponsori, în general. La oamenii care ajutau cu bani clubul să existe. Aveam vreo 10-20 de spectacole pe an, în toată țara. Singura ieșire a fost în Germania, la un festival din Dortmund. Primii ani au fost grei, trupa era mereu în schimbare. Pentru niște copii din Ferentari era distracție. O oportunitate să pleci de acasă. Când ne-ntorceam în prima săptămână, intram toți în depresie, începeau iar greutățile.
Mai mergi la PlayHood?
Mai colaborez cu ei prin Giuvlipen, primul teatru rom femeiesc din România fondat de actrița Mihaela Drăgan și creatoarea de modă Zita Moldovan.
Care a fost prima interacțiune cu ele?
Mă tot urmăreau pe la spectacole. Mi-au zis că dacă termin liceul și dau la facultate mă cooptează, dar m-am angajat la pizzerie. Două zile eram la școală, două la muncă. Profii nu voiau să-nțeleagă. Aveam multe absențe. Nu era treaba lor să-mi dea de mâncare. Îmi luasem gândul că voi mai putea fi în Giuvlipen, dar am primit un telefon de la ele. M-au băgat în mai multe proiecte și-au început să mă ia peste tot. PlayHood era o trupă de amatori care făceau artă din suflet. Ne-a pregătit pentru lumea care e dincolo de Ferentari. Giuvlipen e profesionist. Nu le poți compara. În Giuvlipen am învățat ce-nseamnă rasism, feminism, homofobie. La PlayHood abia începusem să vorbim de ele. Miha avea un background – e romă, s-a documentat și-a călătorit prin toată lumea. A fost lângă mine în multe momente când am rămas singură. Mă simt iubită. E ca surioara mea.
Un album de (re)prezentare
Să vorbim puțin despre albumul „Tehno-Vrăjitoarele“. Care e povestea?
Ne-am strâns la Miha acasă. O bătea gândul să-mi facă un album. Vorbeam pe tema feminismului. Ce-nseamnă pentru noi și cum este (re)prezentată femeia-n industrie. Mai ales femeia romă sau despre misticism și vrăjitorie. Pentru femeile rome era o meserie, un meșteșug. Eu nu cred în vrăjitorie, ci în bine și rău unde magia și puterea stau în gândul tău. Am combinat vechiul cu noul și ne-am imaginat cum ar fi romii-n spațiu. Am strâns niște fonduri, inclusiv de la AFCN, și-am dat drumul la treabă.
Cum au decurs producția și procesul creativ?
Miha cunoștea un producător, Wanlov the Kubolor, africano-român. E din Ploiești, dar stă-n Ghana. Ne-a spus că ne va ajuta pe gratis. Spunea că suntem albe pentru că așa suntem pentru ghanezi. Dar Miha a ținut să-i dea niște bani, că așa e ea. Vrea s-ajute. După ce-am lucrat, nu a vrut să ne mai dea albumul. Voia dublu decât stabilisem prin contract. Ultimele două piese de pe album le-am lucrat cu altcineva. Scriam împreună despre subiectele pe care le dezbăteam. Albumul este o combinație între rap, trap, tehno și lăutărie. Coperta a fost făcută de Renata Mihaly, o ilustratoare și creatoare de modă romă din Cluj.
„Tehno-Vrăjitoarele“ e inclus și în piesele de teatru?
Doar „Vulvatac“, o piesă despre emanciparea femeilor rome. A fost prima melodie scrisă de noi. Ea a dat naștere albumului.
A fost odată-n America
Unde jucați piesele voastre de teatru?
Prin țară în toate orașele mari și afară. Am fost în America, Germania, Italia, Franța, Croația şi Ungaria – unde am fost și învățată să fiu trainer și să fac workshopuri cu puști, despre abuzuri.
Cum ați ajuns să plecați?
Pe Mihaela o cunosc mulți din afară, ea fiind și angajată la un teatru din Berlin. O cunosc oameni până și din Hong Kong. A făcut multe proiecte și a învățat multe de la viață.
Cum a fost în America?
Ca-n visul meu. M-am simțit ca-n filme când am văzut oamenii de toate rasele că se strâng în buza scenei și dansează cu mine. Cântau și făceau poze cu noi. Chiar și cei de la ambasadă, organizatorii, oamenii cu funcții mari. Dar zborul a fost groaznic, lung. Oamenii pe străzi au pistoale, dar când vorbesc cu tine sunt mai deschiși. Totul e pe bani și pe japcă. Sunt oameni care cântă pe stradă și se iau de tine dacă stai să te uiți și nu le dai bani. Erau profesioniști, dar nu mi-a plăcut tupeul lor. De ce te iei de mine? Suntem amândoi pe stradă, e normal că mi-ai atras atenția.
Care e cea mai frumoasă experiență din afară?
America, primul meu vis. Al doilea, de fapt. Primul vis e să am casa mea. Să nu mai plătesc chirie și să investesc toți banii în arta mea.
Dar cea mai urâtă experiență?
Se uită la tine – te văd că ești mai închis la culoare decât ei. Dar tot în România am avut experiențe urâte. La Cluj, la Iași. Cea mai urâtă a fost la aeroport unde eram cu o colegă trans. O femeie a-nceput să urle la noi. A vrut s-o lovească pe Miha, ne filma și ne batjocorea.
„Rasismul este atunci când culoarea pielii tale stă ca un zid în fața ușii“
Ce e rasismul pentru tine?
Niko G: Atunci când culoarea pielii tale stă ca un zid în fața ușii. Toții anii de sclavie au creat azi confortul alb. Încerc să nu-mi pese. Când cineva stă de vorbă cu mine vreau să mă ia de la zero. Dacă te urci prea sus, trebuie să ai grijă să nu cazi. Asta am învățat în Ferentari. Îți promit eu c-o să cazi dacă nu mă iei de la zero – mulți romi au asta-n sânge, pentru că tot timpul am fost nevalidați. E o durere și-o nevoie de-a-ți face singur dreptate când vezi că nimeni nu ți-o face.
Care a fost cea mai dură formă de rasism de care te-ai lovit?
Când vine cineva și-ți spune în față că ești „cioară infectă“, doar pentru c-ai trecut pe lângă el și poate l-ai atins din greșeală. Sau când vrei să ceri un foc pe stradă sau să ceri o informație ca s-ajungi undeva. Nu apuci să te apropii de ei că fug de tine sau se fac că nu te aud. Reacții venite de nicăieri.
Săracii se ajută. Dacă ceri o cană cu ulei unui vecin, el îți aduce o cană cu ulei și-un pui. Au grijă de copii și se interesează de viața ta. La cei bogați e problema.
Rom sau țigan?
Rom (râde). Atât timp cât am învățat ce-nseamnă țigan, n-are rost să mă mai numesc așa. Mă auto-sabotez. Eu nu sunt sclavă. Jumătate de secol am fost ținuți sclavi. Nu știu eu tot, dar parcă nici n-aș vrea să aflu tot. Mă-nrăiesc și mai tare, iar eu vreau să cred în oameni.
Român sau gadjiu?
Gadjiu, adică alb. Nu există rasism invers. E de bine. Să fii alb nu e ceva rău. Cu toate astea, se simt ofensați, dar cuvântul n-are nicio istorie urâtă-n spate.
Cum te raportezi la cei 500 de ani de robie?
Să am grijă ca vocea mea să fie auzită atât de frumos încât toată lumea să-și dorească să m-audă. Nu vreau să-i schimb, pentru că nu sunt Dumnezeu, dar măcar să rămână cu o întrebare. Măcar cei mici. Și să rămână cu ce vor ei s-aleagă. Aș fi mulțumită.
Și dacă vor alege greșit?
Înseamnă că eu am transmis mesajul greșit. Mesajul meu principal e să nu renunți. Aud prea des de copii care se omoară din cauza problemelor. Dar viața ți-o faci tu. Și eu mai am momente slabe, dar mă urc într-un tren și mă duc la capătul lumii (zâmbește) și-mi trece. E mai bună soluția asta.
Nevoia învață omul să fie om
Ce părere ai despre toate relele din Ferentari și de gradul de criminalitate mare din zonă?
Nu e plăcut să faci o infracțiune și să stai cu gândul că te prinde. Oamenii o fac de nevoie. Din cauza sărăciei, a foamei și a abandonului școlar. N-au curent, n-au apă. E o lipsă care te face să stai mereu în beznă. Ieși la lumină doar ca să-ți iei ceva de mâncare, ca un urs. E legea junglei, din cauza instinctului de supraviețuire.
Au romii conceptul de Black-on-Black murder cum au afro-americanii?
Nu neapărat. Săracii se ajută. Dacă ceri o cană cu ulei unui vecin, el îți aduce o cană cu ulei și-un pui. Au grijă de copii și se interesează de viața ta. La cei bogați e problema. La clanurile cu mulți bani. Așa cum cei care conduc lumea și fac războaie mondiale, ei fac războaie de stradă pentru putere. Dar cum noi, săracii, sărim pentru unul de-ai noștri dacă vine cineva din afară ca să-i facă rău, așa și clanurile bogate sar pentru unul de-ai lor. Ne aliem pentru că nu vrem să fim înjosiți, chiar dacă ne mai certăm între noi. Vrem să ieșim din sărăcie. Să ieșim în lume, iar când ne-ntoarcem acasă, să-i scoatem și pe restul. Faptul că se omoară ei între ei nu m-ajută sau mă pune în pericol. Mă pune în pericol atunci când sunt prost educați. Nu mai e vorba despre clan, ci despre ce-au primit părinții tăi și despre ce oferi tu mai departe copiilor tăi.
Toate problemele romilor cum crezi că s-ar putea rezolva?
Durează schimbarea. Mai este nevoie de oameni cărora să i se alăture. Unii îmbătrânesc sau mor, dar noi vrem să dăm mai departe ce facem la Giuvlipen.
Emanciparea începe (și) de la colțul străzii
Femeile au loc în clanuri?
Da, dar ca femei – la nunți și la botezuri, să-ntindă mese și s-arate cât mai bine și mai frumos. Pentru săraci, femeia trebuie să muncească-n casă și s-aducă bani. Să-ndeplinească multe funcții. Indiferent că ești rom sau român, acolo unde-i lipsă de educație, e și sexism. Băieților le convine s-audă că au drepturi în plus față de fete. Și duc asta mai departe ca bărbați. Numai ție, ca femeie, ți se spune ce nu ai voie.
Și care ar fi soluția ta?
Să-nvăț fetele să lupte împreună. Și nu doar din Ferentari. Femeile sunt atât de puternice încât pot arăta bărbatului că pot fi ce vor ele. Eu mă bucur foarte tare atunci când văd că fetele se strâng la colțul străzii și-ncep să cânte câte ceva despre cât de tari sunt ele. Este o emancipare.
Ce părere ai despre traficul de persoane din România?
Multe femei așa au fost crescute. Când vezi că mama ta s-a vândut ca să ai ce să mănânci, zici că este ceva bun. Faci și tu la rândul tău. Eu n-am mai auzit că a furat-o pe cutăreasca a lui cutare. Și dacă mai sunt, au avut ceva contact cu agresorii. Acum, tehnica agresorilor e de-a manipula frumos. Pleacă împreună afară unde-i spune că pot face bani frumoși, iar fata o face de dragul lui. Și nu-l mai are decât pe el, pentru c-a făcut-o să se certe cu familia de acasă ca să nu aibă unde să se mai întoarcă. Femeile trebuie să nu-și mai dorească averi de la alții. Sunt învățate de la părinți că trebuie să-și ia unul cu bani. Iubirea-nseamnă să protejezi cât de mult poți, indiferent că pierzi sau câștigi.
Când te-ai simțit cea mai iubită?
Când mi-am dat seama că mă iubește mult Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeul de la biserici, dar mi-a dovedit că există atunci când m-am simțit singură și mi-a dat niște semne prin alți oameni. Mi-a dat ce i-am cerut. Mă văd cu familie, dar nu acum.
Te-ai lovit de sexism?
Da și nu – pentru c-am știut când să pun frână. Dacă am arătat că am o parte bună, nu înseamnă că n-am și-o parte rea.
Cum te simți ca femeie la 22 de ani?
Independentă, dar mai am de lucrat. Aproape mulțumită de ce sunt în prezent și de ce fac. Nu prea am crezut niciodată în mine. Miha a crezut în mine când nici eu n-o făceam. Mi-am găsit sensul. Îmi doresc să mișc lumea, s-ating oamenii și să trăiesc prin muzică împreună cu ei.
„Între noi ne spunem țigani“
Te simți româncă sau romă?
Sunt Niko G! (râde). Nu mi-e rușine să spun că sunt romă. Mi-a fost în copilărie, la un recensământ, dar am semnat că sunt romă.
Cunoști tradițiile romilor?
Doar ce am prins din zbor. Foarte puține familii mai respectă tradițiile, depinde de zone și de neamurile de romi. De exemplu, gaborii, maghiarii romi, nu prea au de ales. Sunt învățați de mici să se-nsoare, să muncească și să nu viseze. Cu alte neamuri vorbim în română. Ne privim la fel. Cei tineri vor să fie mai emancipați. Din cauza asta nu ne judecăm. Doar romii care nu vor să pară că sunt romi și discriminează la rândul lor. Între noi ne spunem țigani, e ironia noastră.
Ce părere ai despre căsătoriile între minori?
Poate să fie și de bine, și de rău. Contează cum e învățat băiatul să se comporte, pentru că femeia e din start învățată cum să fie. Dacă și băiatul ar fi instruit cum să se comporte într-o căsnicie ca relația să meargă și să țină cu femeia lui și s-o iubească, poate ar merge.
Ce părere ai despre cultural appropiation (apropierea de cultură)?
Dacă spui că ești rom doar pentru că ai stat cu niște romi, e o formă de rasism. Românul ar trebui să fie mândru că e gadjiu, și că n-a avut ghinionul meu să poarte culoarea asta și să fie judecat pentru ea la orice pas.
Cum te raportezi față de ideile politice de extremă dreaptă și de oamenii care se-ndreaptă acolo?
Să-și vadă de bucățica lor. Eu nu sunt Dumnezeu să schimb lumea. „N-am nevoie de tine. Am nevoie de ei:/ De cei care-și văd povestea prin ochii mei“. Suntem atât de diferiți în lumea asta, încât vor fi sute, mii de bule create. Nu-mi doresc să ies din bula mea, ci-mi doresc să creez una cât mai mare, dar nu oblig pe nimeni. Să intre cine vrea și să reziste cine poate. De tine se leagă doar cel căruia îi permiți să o facă, iar odată ce te afectează, i-ai dat putere.
Ce părere ai despre comunitatea LGBTQ+?
Sunt la fel ca romii: o comunitate vulnerabilă care trebuie ajutată. S-a pus problema dacă eu aș putea fi gay, dar mie-mi plac băieții. Nu mă atrag fetele.
Ce sfat i-ai dat lui Niko G de acum 10 ani?
Să ai încredere în tine și să ai ambiție multă. Să-ți dorești să muncești mult, dar să n-o consideri muncă și just do it!
Se încarcă comentariile...
