Deturnat pe neașteptate către actorie, Gelu Nițu și-a cizelat talentul sub îndrumarea marilor actori și regizori. Cu înclinaţii artistice încă din copilărie, atunci când improviza spectacole de teatru în curte, printre cearșafurile întinse la uscat, Gelu Nițu voia să devină pianist de jazz, însă destinul sau întâmplarea l-a purtat înapoi către teatru. Ajuns acum la 74 de ani, încă nu știe dacă să îi mulțumească sau să îl înjure pe colegul lui de bancă din clasa a VIII-a, actorul Ștefan Velniciuc, pentru că l-a îndemnat să ia calea actoriei. Cu o carieră bogată atât pe scena teatrului, cât și în cinematografie, unde a jucat sub bagheta unor mari regizori români, Gelu Nițu ne-a mărturisit că, din fericire, deși este pensionar, încă joacă.

→

Imaginea 1/17: Gelu Nițu are o bogată carieră atât în teatru, cât și în cinematografie, inclusiv în cea europeană. Foto: arhiva personală

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Gelu Nițu despre momentele care i-au marcat destinul în teatru și în film, unde a jucat atât în producții româneşti, cât și străine, precum „Năpasta“, „Balanța“, „The Marksman“ și „Cerberus“, ce a însemnat să joacă în regia lui Francis Ford Coppola în filmul „Tinerețe fără tinerețe“, după nuvela fantastică a lui Mircea Eliade, dar și despre regizorii care l-au provocat cel mai mult și marea admirație pentru George Constantin.

„Weekend Adevărul“: Mărturiseați la un moment dat că în copilărie erați Prâslea. Cum arăta copilăria dumneavoastră pe Calea Vitan și ce năzbâtii făceați, mai ales că una dintre ele v-a dus la un pas de moarte?

Gelu Nițu: Nu am făcut chiar multe năzbâtii, în general eram un copil destul de docil, dar mai săream calul din când în când. Când locuiam pe Calea Vitan, trecea frecvent pe stradă un nene cu o șaretă plină cu tot felul de brânzeturi și eu îl tot rugam să mă lase să mân puțin calul. Normal că nu m-a lăsat, mai ales că aveam 8-9 ani atunci și niciun pic de experiență „în domeniu“. Aveam puseuri eroice de mic (râde). Într-o zi, l-am pândit când a intrat într-o curte mai lungă și m-am suit în picioare pe capra șaretei, am luat hățurile și biciul în mâini și dă-i... ca Paris din poveste. Calul a pornit-o din loc, iar eu tot voiam viteză, să îmi vâjâie vântul pe la urechi, nu eram mulțumit să merg agale. Când a trebuit să întorc șareta pentru a o duce înapoi în fața porții, nu am fost atent și am tras mai repede hățurile, iar o roată s-a urcat pe bordură, șareta s-a înclinat brusc, eu am căzut în mijlocul drumului. În cădere mi s-au prins niște sârme de picior care mi-au jumulit toată pielea de deasupra genunchiului. Mi s-a spus după aceea că, în momentul în care am căzut, în spatele meu venea un camion mare care a frânat la doar câțiva centimetri de capul meu. Dacă șoferul nu era atent, îmi strivea capul fără vina lui.

Iar părinții ce au spus când au aflat?

Mama venea de la Piața Vitan cu sacoșele pline când cineva i-a spus că m-a lovit calul. A aruncat totul și a venit fugind disperată. Eu credeam că o să mă bată pentru că făcusem o năzdrăvănie, dar ea m-a luat în brațe plângând, tremura toată, apoi m-a dus acasă, m-a spălat, m-a bandajat și a avut grijă de mine. Câteva zile am fost eroul acelei zone din Vitan căci eram bandajat tot: la cap, la picioare...

Deci aceasta a fost singura sperietură mai mare pe care le-ați făcut-o părinților. În rest, cum vă petreceați timpul? 

Nu făceam nimic ieșit din comun. Băteam mingea pe stradă toată ziua. Am fost un elev foarte bun la învățătură, până în clasa a VII-a veșnic premiant. Învățam foarte ușor, prindeam repede totul din clasă, iar vorbirea o aveam foarte bună, fluentă. Deci părinții nu trebuiau să îmi poarte de grijă în privința învățăturii. Dacă aveam chef să mă joc, nu aveam nicio opreliște din partea lor pentru că știau că la școală îmi vedeam de treabă și aveam 10 pe linie. Uneori mai dispăream de pe lângă casă, cutreieram prin cartierele învecinate să văd cum e pe acolo și mai uitam să vin acasă, apoi mă întorceam flămând, însetat... Mama răsufla ușurată că m-am întors întreg și nu eram pedepsit. În general, când eram mic nu am fost bruftuluit.

Visul unui pianist de jazz

Pare că părinții erau destul de deschiși și indulgenți, aveau încredere în dumneavoastră.

Din punctul meu de vedere, tata era unic. Nu cred că mai există un al doilea ca el pe Pământ. Nu a spus niciodată în viața lui niciunuia dintre copii „dă-te mai încolo“. Ne spunea doar cuvinte de dragoste și admira tot ce făceam, totul era minunat în ochii lui. Este adevărat că mai uita din când în când în ce clasă sunt (râde). Mama le știa pe toate. Avea foarte mult umor și trata așa și toate năzdrăvăniile noastre. Nu am fost o familie în care să fim pedepsiți, bătuți, nici vorbă de așa ceva. Întâmplător, nu a fost nevoie de astfel de lucruri.

Dincolo de învățătură și de bătutul mingii, aveați o pasiune mai aparte?

Am avut o pasiune pe care nu mi-am dezvoltat-o mai târziu, pianul. M-am apucat de o meserie la care nici măcar nu mă gândisem. Visul meu era ca la un moment să mă apuc serios de studiat pianul, chiar dacă era deja cam târziu să devin un adevărat pianist profesionist. Fratele meu cel mare deja studia la Conservator și era foarte serios din acest punct de vedere, iar mai târziu a devenit un mare profesor, foarte căutat, cu rezultate excepționale. Făcea minuni cu elevii lui.

Gelu Nițu recitând „Mistreț cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș

Deci aveați talente artistice?

Ca majoritatea copiilor, am avut acte de „saltimbănceală“. În fundul curților era un teren mai mare unde gospodinele își întindeau rufele pe sârme. Pe la 5-6 ani, acolo ne improvizam scene de teatru și ne foloseam de cearșafuri pe post de cortină. Jucam într-o limbă pe care nimeni nu o înțelegea, inventam cuvinte, dar interpretam ca și cum înțelegeam ce ne spuneam. Mai târziu, când eram în clasa I, o vecină mai mare decât mine cu câțiva ani m-a propus la echipa de teatru a școlii într-un rol de pitic din „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici“. Mi-au pus scufie și barbă, dar nu trebuia să fac nimic, doar stăteam în jurul Albei ca Zăpada. Acesta a fost debutul meu artistic pe scenă (râde). Câțiva ani mai târziu, la liceu, mă gândeam să devin compozitor și profesor de pian. Gândul meu era să învăț noțiunile de bază ale muzicii pentru a putea deveni un pianist de jazz, pentru că îmi plăcea genul acesta de muzică încă de mic.

Spre teatru, înainte

Și ce s-a întâmplat?

Când să încep pregătirile serioase pentru asta, m-a deturnat colegul meu de bancă, Ștefan Velniciuc. Am devenit colegi de clasă și de bancă în clasa a VIII-a. Mi-a spus că vrea să devină actor. M-am uitat cam îndoielnic la el pentru că mi se părea foarte greu, aproape imposibil, să fii actor, să joci în filme. Mai târziu mi-am dat seama că nu este chiar așa. La un moment dat m-am dus să îl văd într-un spectacol al trupei liceului și după aceea m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am spus că mi-a plăcut de el, dar partenerul mi s-a părut slăbuț și că eu aș putea juca mai bine decât el. La un an după, m-a anunțat că la Casa Studenților se face o selecție pentru o trupă de teatru de elevi, pregătitoare pentru viitoarea trupă de actori studenți. M-am dus și eu, la îndemnul lui. Am nimerit pe mâna unui fost actor, Arsene Tadeu, care a început să ne pregătească și ne-a pus să jucăm în „Jocul de-a vacanța“ a lui Mihail Sebastian. În această piesă există două personaje în vârstă – Domnul Bogoiu și Maiorul – și acțiunea se petrece într-o stațiune de vacanță, cu suflete însingurate care încearcă să se adune. Eu l-am jucat pe Bogoiu, iar Geo Costiniu pe Maior. Am avut succes cu această piesă, m-am simțit bine și nu mi s-a părut greu. Intram ușor în poveste. Întâmplarea a făcut ca peste mulți ani să fiu distribuit la teatrul meu de suflet, Odeon, în același personaj de către soții Andrei şi Andreea Grosu. De data asta la o vârstă care corespundea cu vârsta reală a personajului. Deci, am jucat Bogoiu la 16 ani şi încă o dată la peste 66. Revenind la teatrul de la Casa Studenților, când profesorul ne-a văzut puși pe treabă, ne-a dat să jucăm ceva serios – „Mozart și Salieri“ de Aleksandr Pușkin. La cum arătam atunci din punct de vedere fizic, eu ar fi trebuit să îl joc pe Salieri cel invidios și Velniciuc pe Mozart cel virtuos și luminos. Până la urmă l-am jucat eu pe Mozart pentru că știam să cânt la pian. În timp ce eram în culise și așteptam să-și termine Salieri monologul, mă gândeam că o să intru în scenă, o să mi se facă rău, o să leșin, o să vină salvarea să mă ia și o să râdă toată lumea de mine. O asemenea emoție nebună nu mai avusesem și, din fericire, nici nu am mai avut după aceea. Simțeam că inima îmi iese un metru din piept. Eu trebuia să intru în scenă râzând. Când am călcat pe scenă parcă Dumnezeu mi-a luat toată emoția cu mâna. Am jucat toată piesa cu lejeritate, vorbele îmi veneau ușor, eram în starea în care trebuia să fiu, dar la un moment dat trebuia să cânt la pian o piesă de Mozart și am făcut asta. Nu știam ce cânt.

Gelu Nițu în filmul „Vis de Ianuarie” (1979)

În ce sens?

Am crescut de mic într-un mediu muzical, ascultasem multe genuri, știam cum sună Mozart, Bach, Beethoven. Pe scenă am cântat ceva gen Mozart, iar când am terminat, tata, care era un mare muzician, m-a întrebat: „Când ai învățat bucata din Mozart, că nu te-am auzit acasă studiind-o?“. I-am spus că pur și simplu așa mi-a venit să cânt. Tata a rămas uluit. Momentul acela de pe scenă a fost un har de la Dumnezeu, îmi mergeau degetele singure pe pian. N-aș fi putut reproduce apoi ce am cântat atunci. După spectacolul cu această piesă, mi-am dat seama că acesta este drumul meu. Am ajuns la vestitul Petre Gheorghiu care pregătea actori pentru intrarea în Facultatea de Teatru. M-a încurajat tot timpul și îmi spunea că nu o să am probleme, o să intru la sigur.

Circulau pe atunci zvonuri despre admiterea la Teatru, că trebuia să ai pile?

Toată lumea îi spunea asta mamei, că voi fi dezamăgit după eșec, voi intra în depresie și va râde lumea de mine. Mama m-a întrebat: „Tu te simți în stare să faci meseria asta?“. Mi-am dat seama că mă simt în stare și am rugat-o să aibă încredere în mine, ceea ce a și făcut. Părinții m-au sprijinit. Nu demult, i-am spus colegului că nici când voi muri nu o să știu dacă să-l înjur sau să îi mulțumesc că am devenit actor din cauza (sau datorită) lui (râde).

„Am fost un actor fără caracter pentru că mi-au plăcut rolurile mari“

Și ați intrat la clasa Sandei Manu, la cine vă și doreați. Erați un student de 10 la actorie?

Da, cu excepția unui trimestru când am luat un 9. Când am primit nota, m-am uitat cu mirare la Sanda Manu. Ea mi-a spus că am primit 9 pentru neglijența în vorbire. Momentul acela a fost unul care m-a lecuit pentru toată viața. Bine că m-a pedepsit scăzându-mi-se un punct pentru că așa m-am trezit. M-am apucat serios de exerciții sub îndrumarea profesorilor și în scurtă vreme am scăpat definitiv de acea neglijență. Acum există o modă a vorbirii așa-zis lejere. Firescul de stradă nu are ce căuta pe scenă, părerea mea. Confuzia între stradă și scenă este ucigătoare pentru actul artistic. Dacă omul vrea să vadă filme-reportaje, se uită la televizor și vede realitatea așa cum e. La teatru există transfigurarea artistică a faptelor de viață, deci omul vine să vadă elementul artistic, nu-l interesează firescul banal. Prima condiție pe care un actor trebuie să o îndeplinească este să fie auzit până în ultimul rând și până la ultimul cuvânt din frază. Dacă spectatorul nu te aude, ai pierdut în fața lui.

Dar dumneavoastră când ați debutat propriu-zis pe scena teatrului?

Am debutat de mai multe ori. Am avut acest noroc când eram student, căci ocazia a venit din senin. Aveam un rol mic, la Teatrul Bulandra, în piesa „Transplantul inimii necunoscute“, în care jucam alături de Radu Beligan, Marin Moraru și Ileana Predescu. Aveam de jucat puțin, iar în restul timpului stăteam în culise și mă uitam avid la ei ce minunați sunt, ce frumos joacă, ce serioși sunt, cum se respectă unii pe alții. Am „furat“ întotdeauna de la cine a fost de furat.

Gelu Nițu în spectacolul „La Pulce”, regia Horațiu Mălăele

V-a inhibat în vreun fel tocmai acest sentiment de admirație față de modul în care jucau ei?

Nu, din contră, îmi alimenta dorința de a face și eu la fel de bine precum ei. Nu m-am gândit niciodată că n-aș putea face asta, și nu este o lipsă de modestie. Întotdeauna i-am privit cu mare respect pe cei cu rezultate palpabile, pe marii maeștri despre care m-a interesat doar viața lor artistică.

George Constantin, meticulos și atent

În anii studenției, aveați și alți actori consacrați către care priveați cu admirație?

Actorul pe care l-am venerat toată viața, începând din studenție, a fost George Constantin. Nu am avut bucuria să îl cunosc în particular. O singură dată am avut plăcerea să îi fiu partener într-o piesă la radio, în care el îl juca pe Peneș Curcanul, iar eu eram alături de el toată piesa. Am avut bucuria să văd cât de meticulos și de atent era la toate nuanțele. Sublinia cu diferite culori. Când îl vedeai, la prima impresie aveai senzația că totul pornea năvalnic, intuitiv și la prima inspirație din el, dar în spatele acestei naturaleți și al șuvoiului de energie pe care le emana întotdeauna era o muncă de amănunt. Odată m-am nimerit în culise la Teatrul Nottara și l-am văzut cum „se frăsuia“ uitându-se la ce este în scenă. Avea emoții precum un copil, dar când intra în scenă era zeu, stăpânea tot. Dacă erai spectator, te lua cu el peste tot, făcea cu tine ce voia el. Asta înseamnă să fii actor mare.

Dar după terminarea facultății, ce ați făcut?

În ’71, când am terminat eu, s-a scos la concurs un singur loc de fată la Teatrul Național, pe care l-a luat Tamara Crețulescu. Atunci, eu am făcut inițial o mare greșeală. Ulterior, lucrurile aveau să se îndrepte. Când am terminat anul IV, am aflat de la Dan Micu, coleg de la clasa de regie, că György Harag de la Târgu Mureș este interesat de mine. Era o mare onoare să te vrea György Harag, pentru că era unul dintre cei mai mari regizori ai țării de la acel moment. La repartiție, eram chemați în ordinea descrescătoare a mediilor, iar la Târgu Mureș, unde eram hotărât să merg, erau patru locuri disponibile. Ulterior, colegii m-au întrebat dacă pot ceda locul meu pentru că ei erau patru care se constituiseră într-un grup și voiau să rămână împreună în teatru. Eu, băiat bun, nu am vrut să le stric figura. Din punct de vedere egoist, am făcut o mare greșeală pentru că, dacă mergeam la Târgu Mureș, eram așteptat de unul dintre cei mai mari regizori ai momentului și era clar că voi fi folosit bine. Eu întotdeauna am fost un actor lipsit de caracter pentru că mi-au plăcut mereu rolurile mari (râde).

„În această perioadă, vrând nevrând, sunt în zodia lui Brâncoveanu

„Weekend Adevărul“: Ați ratat oportunitatea de a ajunge să lucrați cu unul dintre cei mai mari regizori ai țării. Aveați vreun alt plan? Ce ați făcut?

Gelu Nițu: Mă plimbam prin fața Institutului și nu știam unde să mă duc. Norocul meu a fost că a trecut pe acolo cunoscutul actor Alexandru Lazăr, care de ani buni se ocupa de „colectarea“ de actori pentru teatrul de la Piatra Neamț, considerat cel mai bun după cele din București. M-a îndemnat să merg la ei, dar i-am spus, cu mintea mea de copil, că nu vreau să joc acolo pentru că ei fac spectacole experimentale, iar eu vreau să joc teatru tradițional. Până la urmă, ca o mireasă fudulă, am acceptat (râde). Apoi i-am mulțumit toată viața lui Sandu Lazăr, pentru că am trăit acolo, timp de aproape trei ani, deosebit de fericiți din toate punctele de vedere, mai ales artistic.

Gelu Nițu a absolvit Institutul de Teatru la clasa Sandei Manu

Știm că în acea perioadă ați făcut și armata. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această experiență?

Nu am plecat cu inima strânsă. Consideram că este un lucru pe care trebuie să îl fac și să scap de chestia asta ca să îmi văd liniștit de treabă mai departe. Chiar dacă nu am făcut o armată grea, din punct de vedere psihic mă înnebunea stupizenia ordinelor, exercițiilor. La vremea respectivă, era un sistem de armată care pur și simplu se afla în treabă. Ne făceam că facem armată.

Iar după armată ce a urmat? V-ați întors la Piatra Neamț?

Da. Când m-am întors la sfârșit de decembrie, am prins un rol excepțional pe care l-am jucat până în vară: Zigger Zagger (n.r. – în piesa cu același nume). Însă în vară m-am hotărât să mă întorc acasă la București, chiar dacă în stagiunea următoare mi s-a spus clar că mă așteaptă trei roluri principale, ceea ce este foarte mult pentru un actor într-o singură stagiune. La București nu aveam nimic aranjat. M-am interesat de concursuri și am intrat la Teatrul Giulești alături de Geo Costiniu, doar noi doi din aproximativ 40 de candidați.

Răbdarea dumnezeiască a lui Coppola

Ați ajuns la Teatrul Giulești, astăzi Odeon, la care încă jucați...

La doi ani după, directoarea de atunci a obținut sala de astăzi (n.r. – sediul din Calea Victoriei 40-42), care era fosta sală a Teatrului Național și multe teatre se băteau pe ea. Bomboana de pe tort a fost că pentru deschiderea acestei săli trebuia pregătit un spectacol de excepție. S-a ales piesa „Zamolxe“ de Lucian Blaga. Norocul meu a fost să joc rolul principal în acest spectacol.

În acei ani ați debutat și în film – primul rol mai important fiind în „Vis de ianuarie“, iar ulterior ați avut numeroase roluri, inclusiv cel al vameșului din „Tinerețe fără tinerețe“ în regia lui Francis Ford Coppola...

Chevorkkian, care se ocupa de casting, m-a dus în fața lui Francis Ford Coppola care venise să filmeze în România. Când l-am văzut pe Coppola, m-am îndrăgostit la prima vedere. Acel munte de glorie și talent pe care îl veneram cu toții era în pantaloni scurți, șlapi, cămașă și tricou, foarte normal și natural. Dintre roluri, mai rămăsese neacoperit doar cel al ofițerului de la vamă. Și Coppola, cu o naturalețe de parcă ne cunoscuserăm de-o viață, mi-a spus că mă filmează chiar el. Nu dădea nicio clipă senzația că este cine este, ci era de o normalitate cuceritoare și toată lumea îl iubea. Tema probei în limba italiană era să fac pe vameșul și să îi pun întrebări specifice postului. După ce a pus camera pe mine, l-am întrebat cum îl cheamă. M-a surprins total spunându-mi să se numește Francis Ford Coppola. Am avut o sclipire și i-am răspuns: „Acela, faimosul, care a făcut «Nașul» și care e cunoscut în toată lumea? Foarte bine că l-ai chemat pe De Niro că eu eram foarte ocupat în perioada aia“ (râde). Lui i-a tremurat camera pentru că a început să râdă și mi-a spus că am luat proba.

Gelu Nițu îi apreciază pe regizorii care discută în amănut fiecare rol

Cum a fost la filmări sub bagheta lui regizorală?

Era foarte natural, dar de o minuțiozitate înduioșătoare. Era doritor de exactitate fără să impună într-un mod agresiv acest lucru, ci, din contră, avea o răbdare dumnezeiască. Pe Tim Roth, care juca rolul principal, l-a frecat la o scenă de mă minunam cum un asemenea actor stă ca un copil începător, ascultă și face tot ce îi spune maestrul. Am fost foarte plăcut impresionat de amândoi.

Regizori care îți dau rolul pe tavă

O dovadă despre cât de importantă este încrederea actorului în regizor, indiferent de cât de mare sau mic este unul sau celălalt. Ce regizori v-au îndemnat să scormoniți cel mai adânc sau inconfortabil în dumneavoastră pentru a face un anumit rol?

Întotdeauna mi-am dorit să am încredere în regizorul cu care lucrez. Am încercat să ascult și să sorb cuvintele care să mă ducă pe mine unde trebuia pentru a face rolul cât mai desăvârșit, cu un contur cât mai precis. Mi-e greu să spun cine „m-a scormonit“ cel mai tare. Am lucrat cu mai mulți în acest mod, dar îl dau exemplu pe Andrei Șerban, pentru că recent am lucrat două spectacole cu el: la Odeon, „Soldatul de ciocolată“ de Bernard Shaw, iar la Unteatru, „Pescărușul“ de A.P. Cehov, piesă pe care o jucam în același timp și la Odeon în regia soților Andrei și Andreea Grosu, unde interpretam alt rol. L-am cunoscut pe Andrei Șerban îndeaproape și, deși unii poate au fost nemulțumiți de el, eu, din punct de vedere al lucrului cu actorul, sunt în admirația lui pentru că discută în amănunt tot ce trebuie jucat. De multe ori, se punea el în poziția actorului sau actriței și juca acea bucată de rol, iar dacă țineai ochii deschiși și erai atent, înțelegeai exact ce vrea și te duceai pe drumul lui. Nu aveai cum să greșești. De asemenea, Alexandru Dabija arăta foarte bine actorilor. Le spuneam celor din jur să fie atenți la cum face el pentru că îți dă rolul pe tavă dacă ești într-adevăr atent la el. Am jucat și în regia lui Alexandru Tocilescu, pe care îl cunoșteam de o viață și eram prieteni. În 2009 am avut marea surpriză şi bucurie să fiu chemat la Teatrul de Comedie să joc rolul Obolianinov în spectacolul „Casa Zoikăi“ după Mihail Bulgakov (în sfârșit pentru mine) în regia lui Alexandru Tocilescu. Perioada de repetiții și spectacolul au fost pur și simplu o sărbătoare. Îmi cer scuze față de ceilalți regizori pe care nu îi amintesc. Îmi doresc să lucrez cu regizori pe care să nu am ce să îi mai întreb, să nu am cum să îi contrazic, să am o veșnică revelație față de munca lor.

Ce proiecte aveți în această perioadă?

Din fericire, deși sunt pensionar, joc în continuare la Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie și de curând la Teatrul Godot. Întâmplarea face ca în această perioadă să fi avut premiera la Godot cu rolul principal din piesa „Constantin“ (în care îl joc pe Brâncoveanu) de Alexandru Popa în regia George Remeș, iar pe 16 februarie are loc lansarea filmului lui Dan Pița „Ecce Homo Brâncoveanu“, unde am plăcerea să îl interpretez pe Enăchiță Văcărescu. Deci, în această perioadă, vrând nevrând, sunt în zodia lui Brâncoveanu.

* Gelu Nițu a fost nominalizat în 2010 la Premiul UNITER pentru rol secundar pentru interpretarea rolului Obolianinov din spectacolul de teatru „Casa Zoikăi”. De asemenea, a câștigat în 2021 premiul pentru cea mai bună interpretare masculină în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Independent de la Constanța (FITIC) pentru rolul lui Rudin din „Aeroportul” de Ștefan Caraman.