INTERVIU Balerinele Marina și Alice Minoiu, despre copilăria la Coregrafie și importanța nutriției și a sănătății mintale. „Cu cât intri mai mult în război cu tine și cu corpul tău, cu atât îți va fi mai rău“
0Marina și Alice Minoiu povestesc pentru „Weekend Adevărul“ ce înseamnă lumea baletului de aici și din străinătate, ele ducând pe marile scene internaționale lecția bine învățată: fără echilibru nu există emoție.
Pentru Marina și Alice Minoiu, poarta către lumea artelor elegante, sensibile – care s-au strecurat, de-a lungul secolelor, de la curțile marilor familii regale și nobiliare și au ajuns să le fie dedicate cele mai alese scene ale lumii – s-a deschis încă de când erau mici. În casă răsuna mereu muzica clasică, iar baletul a intrat în viața lor înainte de a le deveni vis: „Aveam o cunoștință care era în orchestra Operei Naționale la violoncel, și le-a propus părinților mei să ne aducă la un spectacol de balet. Eu am fost prima dată la «Giselle», cea în rochia clasică albastră, și mi s-a părut că văd îngeri. Și de atunci doar asta am vrut să fac în viață. Oricum părinții noștri și-au dorit mereu să știm cât mai multe lucruri despre artă și deciseseră într-un fel ca eu să fac pian și Alice balet – și nu mi-a convenit. Așa că le-am pus condiții: dacă vreți să fac pian, merg și eu la balet“, povestește Marina cum a reușit să-și negocieze visul.
În România, începutul unui drum în domeniul artistic și, mai ales, al baletului este foarte costisitor, însă familia Minoiu a fost mereu alături de cele două fete atât de pasionate de arta dansului frumos. La noi, școlile și companiile de dans nu asigură nici măcar strictul necesar, însă, peste hotare, situația stă altfel: „de la poante și flexibili până la condiții speciale, precum fizioterapeuți și maseuri“, descrie Marina, pe scurt, condițiile care îi sunt oferite unui viitor balerin pentru a se dezvolta. Plié, tendu, dégagé – primele reguli ale baletului, primele brațe ridicate grațios deasupra capului, primele semicercuri desenate pe podea cu vârful piciorului bine-ntins – le-au făcut la o sală privată, înființată de fosta prim-balerină Magdalena Rovinescu. „Doamna Beatrice Rancea a fost persoana care a discutat cu mama ca noi să ajungem la doamna Magdalena Rovinescu, prima noastră profesoară de balet“, subliniază Alice începutul relației pentru toată viața cu baletul profesionist.
Primul grand jeté
Pentru o perioadă, fetele au dus în paralel școala și lecțiile de balet, Școala de coregrafie „Floria Capsali“ nefiind luată în considerare de către părinți pentru viitorul lor. Propunerea a venit pe neașteptate – și la sugestia profesoarei lor de balet Iolanda Petrescu: „N-am să uit momentul când mă luase mama de la un curs de balet într-o seară și zice: «Ce-ar fi dacă facem chestia asta? Să te mutăm la Coregrafie din semestrul II». Am fost mai fericită ca niciodată. Eram în clasa a VI-a, deja măricică. A trebuit să dau admitere. La primele cursuri făceam tot ce învățasem eu de la studioul privat, eram foarte fericită – mi se schimbase viața“, povestește Marina.
Această schimbare, însă, nu a însemnat doar fericirea de a face în fiecare zi balet, ci a venit la pachet cu un program extrem de riguros și rigid: „Este un consum de energie fantastic pe care elevii de la Coregrafie încă îl fac. Diferența dintre școala de Coregrafie din România și cele din străinătate este că acolo totul se desfășoară în același loc – la noi, nu, așa că elevii își folosesc din timp și energie și pe transport, pe încălzit din nou, un du-te vino între școală și Operă. În anii mai mari, pentru orele de repertoriu și ansamblu, sunt nevoiți să meargă la Operă pentru repetiții, din cauza spațiului“. Timpul dedicat și efortul depus au fost prețul pe care fiecare elev de la Coregrafie trebuia să îl plătească pentru performanță: „Ne trezeam la 6 dimineața, apoi aveam ore de la 8.00, apoi cursurile de balet propriu-zis, repetiții și ajungeam acasă seara, la 8.00-9.00“, mai spune Marina.
Piruetă completă
Clasa a XII-a este anul de foc pentru toți elevii, însă cei de la Coregrafie sunt într-o adevărată luptă cu Goliat: „Sunt, practic, două școli în una. Este Bacalaureatul, pe care îl dăm ca toată lumea, dar este și Bacul la dans clasic, care constă, parcă, în oră de studiu – o oră normală de antrenament –, apoi variații clasice și încă alte câteva probe“. Poate mulți se întreabă ce face un absolvent, când apar oportunitățile pentru viitorii dansatori? Munca constantă, dedicarea întru totul, dar mai ales talentul sunt răsplătite imediat: „În cazul meu au apărut când aveam 16-17 ani. Atunci am început să colaborez cu ONB și chiar și în afară. Însă depinde, cu cât ești mai pregătit în anii terminali, cu atât mai repede te vor lua. În străinătate sunt companiile de juniori unde, de la 17-18 ani, te testează, te pregătesc și apoi ajungi în echipa mare – este ca o pepinieră. La noi nu există așa ceva, dar asta ar trebui să fie Liceul de Coregrafie. De asemenea, acolo ai mai multe oportunități, nu doar dans clasic, ci și contemporan, neoclasic, musical – este o paletă foarte mare pentru un dansator care ajunge într-o companie mare. Nu există să rămână doar cu un singur tip de dans – până la urmă, de exemplu, un dansator de contemporan are baza clasică. Plus că, apoi, poți să devii coregraf, asistent, producător – este o arie foarte mare“.
Dincolo de elementele tehnice, obligatorii, pe care și le însușește, un absolvent de Coregrafie va băga în bagajul pentru toată viața disciplina și rigurozitatea: „O școală de coregrafie te educă foarte bine pentru viață. Presiunea, stresul, competiția, constanța fac parte din viața lor încă de mici. Însă, este foarte important ca încă de la început să știi ce vrei să fii la sfârșit – sau măcar o direcție să ai“, subliniază Marina Minoiu. Toate acestea împing, uneori, și la extreme, după cum povestește și Alice: „Eu îmi doream să exersez non-stop – aveam o determinare în exces. Eram acea elevă care îi spunea profesoarei că vrea să repetăm și duminica. Nu simțeam nicio durere, nici că este prea mult, nici că aș vrea să renunț. Însă, mai târziu, am avut ocazia să învăț ce este echilibrul și că nimic din ce este făcut în exces nu te ajută pe termen lung. Trebuie să existe un echilibru și cu viața personală. Baletul este o artă care trebuie să vină dintr-un plin, iar asta se poate doar având un echilibru între profesie și viață personală – să știi mereu că ai către ce te întoarce. Dacă creezi din gol, gol iese – nu mai transmiți emoție publicului, doar execuți“.
Determinarea celeilalte surori Minoiu i-a fost pusă la încercare chiar în clasa a XII-a: „Am avut o accidentare gravă, am avut piciorul în ghips, și multă lume mi-a zis că este capăt de drum pentru mine. La examenul de final de an nici nu puteam să stau în poziția I. În afară de familie, doar un singur om mi-a fost alături, profesoara mea, Gabriela Dumitrescu, care mi-a zis că pot, să nu mă dau bătută. Atunci am reușit. Am avut mai multe momente în care am vrut să renunț la balet, însă de fiecare dată m-a întors din drum viața“.
Pe linia destinului
Surorile Minoiu s-au lovit fără să vrea de preconcepția meseriei cu deadline, însă a considerat că oamenii ar trebui lăsați să facă ceea ce își doresc și să dea tot ce e mai bun – „dacă crezi că mai ai de dăruit acestei arte încă 6-7 ani, de ce să nu faci?“, spune Marina. „Știu că ne facem și noi destinul, dar cred că vei fi unde trebuie la momentul potrivit. Eu nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina cu dansul. Am crezut că va veni răspunsul de Sus și că nu e preocuparea mea să mă gândesc, ci să fac lucruri, să contribui cu ceva. În final, deznodământul stă în destin – poate îți este menit să faci ceva mai mare decât te aștepți sau să descoperi în propria viață anumite calități și, automat, să ai de ales. Cred că cu toții depindem de divinitate. Noi două am avut mereu credință și atunci când ai bagajul acesta cu tine nu te temi de viață, ai încredere că cineva de Sus are grijă de tine și te îndrumă“.
În echilibru perfect
Poantele și tutu-ul au rămas la fel, însă vremurile s-au schimbat pentru industria dansului. Echilibrul și atenția față de sine – un sine complet, corp-minte – sunt esențiale în această nouă eră în care s-a intrat nu neapărat cu grație: „În domeniul artei, te confrunți și cu mustrarea celor din jur, cu invidie, răutate, și dacă nu ești pregătit psihic, dacă nu ai o ancoră puternică, foarte rău o iei în jos. Este o lume destul de rea, dar așa a fost mereu acolo unde este competiție. Însă aici se simt mai rău pentru că este vorba de propriul tău corp. Remarcile răutăcioase te afectează, este vorba de evoluția ta într-un spectacol, de imagine, de încredere“, mărturisește Alice.
„Copil fiind, treci prin foarte multe provocări. Cred că în organigrama profesorilor ar trebui introdusă și psihologia, ca să știe exact cum funcționează un copil, ce ar trebui să îi spui și ce nu, pentru că poți distruge un om pe viață sau poți să construiești un psihic extraordinar, iar el să reușească tot doar pentru că i-ai dat această încredere. Iar zona asta este deficientă la noi. Nu se lucrează cu psihicul uman în domeniul performanței, cel puțin nu în domeniul baletului“, mai spune Alice. „La început, când eram în străinătate, nu mă simțeam confortabil să vorbesc cu un psiholog chiar și despre performanță, mi se părea tabu. Acolo, toată lumea mergea. Însă eu nu am fost învățată să mă deschid. Este bine să știi că ai pe cineva cu care să vorbești ca să poți face față. Inclusiv din școală, copiii trebuie învățați cum să gestioneze emoțiile, presiunea, stresul înainte de un spectacol“, adaugă și Marina Minoiu.
De asemenea, relația minte-corp este una pe care prea puțin se pune valoare în zona dansului din România. Corpul este învățat să își depășească limitele, iar când nu mai poate, apar frustrările și, automat, performanța scăzută. „Mintea este mult mai rapidă decât corpul și de multe ori ne dorim să ne iasă imediat. Dar corpul nu este întotdeauna acolo, atunci când vrem. Au fost frustrări, însă nu am cum să mă supăr pe corp pentru că el este mereu acolo lângă tine. Cu cât intri mai mult în război cu tine și cu corpul tău, cu atât îți va fi mai rău“, spune Marina. Focusul pe corp, pe perfecțiunea liniilor sale duce, în foarte multe cazuri, la tulburări de alimentație, precum bulimia, încadrate tot în rândul afecțiunilor psihice. „Am fost la un seminar în Hudson, unde s-a vorbit despre bulimie, cunoscută pentru băgatul degetelor pe gât și provocarea vărsăturilor – acolo fiind o afecțiune foarte întâlnită. Ni s-a explicat la acel seminar că dacă faci asta, ca dansator, nu mai ai pe ce mușchi să te bazezi. Trebuie să fii atletic. În afară, se fac multe seminarii de nutriție. Noi am început să facem și aici“, spune Alice. „Atunci când nu mâncăm, devenim canibali – ne mâncăm propria masă musculară“, completează Marina.
Seri de balet, în zodia Magiei
Cât poantele i se odihnesc, Alice se ocupă de fundația Ars Gratia Regalia, a cărei fondatoare este – o formă de a păstra eleganța, fragilitatea și artistocraticul a ceea ce a însemnat baletul încă de la începuturile sale. Și nu doar numele stă sub semnul Coroanei, ci și galele de balet pe care și le propune să le organizeze periodic. Prima dintre ele, organizată în onoarea primei regine a Românei, Elisabeta I, a fost un spectacol parcă rupt din intimitatea monarhilor de la începutul secolului XX – și așa cum nici ei nu știau că seratele le vor fi întrerupte pentru un timp prea îndelungat de către Marele Război, nici spectatorii care au umplut Sala Mare a Teatrului Național „I.L. Caragiale“ din București nu știau că arta va fi suspendată de pandemia de COVID-19. S-au aclamat în picioare momente special create în amintirea reginei-poete Carmen Sylva – coregrafia „Fluturi sărutându-se“, pe muzica lui George Enescu –, mai multe pas de deux celebre, care au umplut scena prin grația unor staruri ale baletului internațional – precum Francesca Velicu și Henry Dowden cu „Vocile primăverii“ sau Iana Salenko și Dinu Tămăzlăcaru cu „Romeo și Julieta“ –, dar și momente de mare emoție, precum cel al Ianei Salenko cu a sa „Moartea lebedei“, o adevărată virtuoso.
O seară de păstrat în cutia muzicală
La patru ani distanță, în Sala „Ion Caramitru“ a TNB, oamenii sunt invitați să viseze. De această dată, inspirația vine tot pe filieră monarhică, din povestea Anastasiei Romanov – precum cutia muzicală, rămasă cu prințesa peste ani – cum am văzut în animația „Anastasia“ –, așa își dorește și Alice să rămână spectacolul cu cei care vor ocupa locurile, la final de iarnă, pe 26 februarie. „Am revăzut filmul, am ascultat de mai multe ori melodia «Once upon a December» de pe coloana sonoră a filmului, și m-a inspirat scena balului de altădată. M-am gândit ca și spectatorii să vină într-o seară de iarnă și această secvență să le rămână înghețată în suflet“, spune Alice. Pentru Gala Internațională de balet „Once upon a dream“, artista a mizat totul pe emoție: „Toată lumea poate să simtă, toată lumea poate să viseze, toată lumea poate să-și imagineze, iar asta face baletul. Îți umblă în suflet. Îți creează o poveste“.
Și de această dată, dansatorii sunt aleși pe sprânceană, din spuma baletului internațional. De pe scena londoneză a The Royal Ballet vor veni prim-balerinii Reece Clarke și Yasmine Naghdi, într-un pas de deux pasional „Romeo și Julieta“, gândit de marele balerin și coregraf Sir Kenneth MacMillan. Aerul bavarez îl vor aduce Julian MacKay și Madison Young, de la Bayerische Stattsballett, care vor face pereche în „Cenușăreasa“, în coregrafia lui Cristopher Wheeldon, decorat cu Ordinul Imperiului Britanic, în grad de Ofițer pentru „servicii de promovare a intereselor și reputației dansului clasic și teatral britanic în întreaga lume“. Una dintre premiere, „Echoes of Tomorrow“, va fi adusă, cu forță și tandrețe, de către doi români, Marina Minoiu și Robert Enache, unul dintre reprezentanții Operei Naționale din București.
Și ca în orice basm, trebuie să existe și o vrajă – în „Once upon a dream“ va purta numele de Natalia Osipova. Prim-balerina de la The Royal Ballet va fi o punte între trecut și prezent – nici că se putea mai bine dacă menționăm faptul că este balerina cu cea mai înaltă săritură din lumea baletului feminin. Osipova, una dintre cele mai talentate balerine din generația ei, va aduce publicului din România dansul contemporan „Ashes“, în coregrafia lui Jason Kittelberger, și solo-ul clasic „Moartea Lebedei“, în coregrafia lui Mikail Fokine.
Pentru a pune cap la cap o gală de asemenea amploare, nu timpul este problema, ci banii sunt: „Un eveniment ca acesta nu se poate realiza cu trei ani înainte, căci sunt mai mulți factori care pot încurca ecuația. Noi am zis că ne apucăm din timp, cu opt luni înainte de data propusă, și tot am avut piedici neprevăzute – sponsori care s-au retras, artiști care au avut probleme și au fost nevoiți să anuleze. Sperăm că o să fie din ce în ce mai bine – știm doar că începutul e mai greu, dar văzând galele noastre, oamenii vor căpăta încredere“, spune Alice, cea care s-a îngrijit de aceste două gale de balet, atât artistic, cât și financiar. Fiind un eveniment care nu a primit finanțare de la stat, banii s-au strâns greu, însă fiecare încercare a meritat: spectacolul este sold-out cu mai bine de o lună înaintea premierei.
Deși balerină cu suflet de artist, Alice Minoiu este curajoasă, hotărâtă și pasională când vorbește despre proiectele sale: „Întotdeauna trebuie să te lupți pentru ceva în care crezi și să ții minte că acel lucru nu poate fi banal, orice ar spune alții. Trebuie să îți pui în joc toată energia și asta cred că face diferența. Iar oamenii simt acest lucru odată ce începi să le povestești“. Aceste devize ale sale sunt întărite și de faptul că nu a fost deloc greu să convingă staruri ale baletului internațional să vină la București: „Le-am arătat trailerul, au fost impresionați și au răspuns afirmativ imediat. Plus că știau deja de gala din 2020, așa că aveau încredere“. Balerinele și balerinii din străinătate vin cu doar o zi înaintea spectacolului, cât să fie timp pentru repetiția generală și puțină odihnă, după cum ne-a confirmat și Alice.
În săritură: de pe scenă, în spații neconvenționale
Pe lângă cele două gale deja concretizate, Alice mai are un dor: să coboare baletul de pe scenă și să îl ducă în spații neconvenționale. A reușit deja de două ori acest lucru, prin două momente artistice care s-au împletit de minune cu probleme sociale. În august 2020, Alice Minoiu, Rebecca Rudolf şi Raluca Jercea au dansat pe dealurile Subcarpaților din Secăria, județul Prahova, acompaniate de soprana Zsuzsana Cerveni, violonistul Mircea Lazăr şi pianistul Andrei Licareţ. S-a auzit melodia Mariei Tănase, „Până când nu te iubeam“, iar baletul și natura își doreau ca lumea să revină la normal și pandemia să ia sfârșit. Apoi, în primăvara anului trecut, proiectul „Consumed“ punea în atenția lumii artistice problema sănătății mintale și emoționale. Francesca Velicu dansează pe o coregrafie semnată de Ross Freddie Ray, tot în natură, unde, cu grație și eleganță, trece prin toate stadiile suferinței. „Îmi doresc să creez o poveste și să îi dau o simbolistică locului în care o pun. Este o modalitate de a aduce baletul mai aproape de oameni. Mi-ar plăcea să putem face un astfel de proiect și într-o salină sau într-un palat“, spune Alice.
Se încarcă comentariile...
