INTERVIU Ana Ularu: „După Revoluţie, am adunat gloanţe din curte şi am înţeles pentru prima dată noţiunea de Crăciun şi pe cea de moarte“
0Primele amintiri ale Anei Ularu sunt din timpul evenimentelor din Decembrie ’89, când „oamenii s-au întors împotriva oamenilor“. Abia mai târziu, prin cinematografie, ea a înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat atunci.
„Weekend Adevărul“: Ştim despre tine că te-ai născut în Bucureşti, iar la Revoluţie aveai aproximativ patru ani. Ce îţi aminteşti din acea perioadă?
Ana Ularu: Îmi amintesc perfect momentul Revoluţiei în sine pentru că am trăit un sentiment uriaş de frică. Ne-am ascuns în beci, iar mie mi se părea parţial minunat pentru că eram cu părinţii mei, erau amândoi într-un loc şi stăteam în semiîntuneric, unde îmi părea foarte acasă şi în familie. La un moment dat, am trăit un moment suprarealist – unul dintre vecinii „binevoitori“ a spus fără motiv că tata era securist, o aberaţie. Tatăl meu e pictor şi scenograf şi lucra în Televiziune. Oamenii s-au întors împotriva oamenilor din nou, era una dintre situaţiile de confuzie şi absurd ale acelor zile. Evident, situaţia s-a clarificat în câteva minute. După Revoluţie, am adunat gloanţe din curte şi atunci am înţeles pentru prima dată noţiunea de Crăciun şi pe cea de moarte. Încercam să înţeleg ce se întâmplă cu părinţii mei, de ce sunt atât de veseli. Mi-am dat seama cu adevărat când am făcut filmul „Sunt o babă comunistă“ că sunt generaţii cărora le-a fost furată viaţa, tinereţea şi cred că au fost foarte furioşi în acea perioadă. Şi eu aş fi fost.
Ai ştiut dintotdeauna că vrei să fii actriţă. Ai avut un moment de revelaţie în această privinţă?
Dintotdeauna mi-am dorit să fiu actriţă. Cred că mi-am dat seama cu adevărat de acest lucru atunci când mă uitam la repetiţiile de la „Teatru descompus“ şi am văzut-o pe scenă pe Maia Morgenstern.
Părinţii tăi, Mihaela şi Nicolae Ularu, ambii scenografi, ce rol au avut în alegerea carierei tale? Te-ai fi văzut făcând altceva?
Nu ţin minte să fi avut niciodată altă dorinţă. Nu ştiu de ce. Nu am fost împinsă în această direcţie, nici nu am fost oprită. Probabil că părinţii mei au avut câteva tentative să îmi spună că e o meserie grea, crudă, şi eu sunt prea sensibilă pentru asta, dar apoi şi-au dat seama că un copil trebuie să îşi trăiască propria viaţă şi că, încercând să îl protejezi, îl poţi face foarte nefericit.
Debutul pe micile ecrane l-ai avut la doar nouă ani, în două coproducţii româno-franceze „Meuetres par procuration“ şi „Passion mortelle“.
În primul an am avut patru zile de filmare, nu ştiam franceză deloc şi învăţasem fonetic replicile. Iar în următorul an, cumva cu furie, am învăţat franceza cu profesor şi începusem să citesc în franceză cărţi pentru copii.
Un rol controversat – Lolita
La 15 ani a urmat Lolita. Cum ai ajuns să joci acest rol?
Am dat două probe, una de lectură şi una la scenă, cu Ştefan Iordache. Cătălina Buzoianu, care a fost o regizoare absolut fabuloasă şi un formator de destine şi de actori incredibil, a venit cu forţa şi cu inteligenţa ei incredibile şi a creat cu foarte mare respect această poveste tragică. Dacă a fost cineva vreodată care a suferit într-o lume a bărbaţilor, a răzbit şi a fost învingătoare, cum va fi pentru totdeauna, a fost Cătălina Buzoianu.
Ce a însemnat pentru tine, dar şi pentru familia ta, să joci acest rol controversat?
Citisem cartea, văzusem filmele şi ştiam ce fel de personaj este. Eram, paradoxal, o adolescentă echilibrată şi foarte bine asumată din punct de vedere psihologic pentru un asemenea rol. Am fost crescută de părinţii şi de bunicii mei foarte sănătos, curat, pe picioarele mele şi foarte puternică, fără a eluda importanţa vulnerabilităţii. Părinţii mei au înţeles că acesta este prerogativul unui artist. Cred că au avut o încredere uriaşă în mine şi în modul în care m-au crescut şi şi-au dat seama că totul va fi bine în cele din urmă.
Cum a fost să joci alături de marele Ştefan Iordache?
Ştefan Iordache a fost un gentleman absolut şi un partener minunat. L-am iubit enorm. Cred că mi-a fost teamă de el înainte să îl cunosc pentru că mă impresionau foarte mult prezenţa şi vocea lui. Era ceva uriaş.
„Momentul de laborator“
Cu rolul Matildei, din filmul „Periferic“ (2010), ai câştigat numeroase premii, printre care şi Premiul Gopo pentru „Cea mai bună actriţă“, categorie pe care ai dominat-o şi la Festivalul internaţional de film de la Locarno. Te aşteptai la un asemenea succes?
Nu m-am aşteptat nicio secundă la succes. Am făcut filmul concentrându-mă doar la personaj şi fără să am aşteptări. Mi-am dat seama ulterior că de fiecare dată când creez un rol, dacă pornesc cu ideea că „acesta mă lansează“, în general, se poate întâmpla chiar opusul. Esenţial e momentul de laborator, de iscare a fiinţei a cărei poveste o spui.
Cum te-a marcat câştigarea acestor premii?
Este foarte plăcut să primeşti premii, dar tot te întrebi tot restul vieţii „Oare sunt bun?“. Trăieşti tot timpul cu un fel de sindrom al impostorului şi întrebarea „Oare sunt în stare sau i-am păcălit?“. Foarte mulţi colegi mi-au destăinuit că simt la fel deseori. Cred că din aceste gânduri te salvează bucuria simplă de a face meseria. Înţelegerea unui rol este ca înţelegerea unui om, a unui confrate. Când am făcut personajul Matildei m-am gândit că trebuie să îi spun cu respect povestea. Succesul vine sau nu. Premiile au fost doar nişte surprize foarte frumoase.
Hanks şi Reeves, prieteni de platou şi de viaţă
În 2016 l-ai cunoscut şi pe Tom Hanks, atunci când ai jucat în „Inferno“. Cum a fost întâlnirea cu marele actor?
Am lucrat cu el, am petrecut timp împreună, am avut nopţi de filmare în ploaie, pe grinzi la 10 metri de pământ, am fost la ziua lui de naştere. Am trăit mai multe experienţe alături de el, dar nu alături de o efigie, ci de un om, un artist care este cunoscut ca fiind extrem de prietenos şi cu picioarele pe pământ. M-am reîntâlnit cu el vara trecută când am filmat o zi pentru serialul în care juca soţul meu. Am fost pe platou şi am stat de vorbă îndelung cu soţia lui, extrem de drăguţă, iar el m-a luat în braţe când a venit. A fost o reuniune foarte plăcută. Până să ne reîntâlnim, îmi scrisese o scrisoare de recomandare pentru Green Card. A fost un coleg de platou foarte prietenos şi generos.
În 2018 ai jucat alături de Keanu Reeves în filmul „Siberia“, interpretând rolul iubitei lui. Cum a fost experienţa?
Acest tip de roluri se creează cu umor, foarte multă înţelegere între actori şi cu o comuniune foarte puternică a minţilor lor. În acea perioadă, vorbeam cu el încontinuu. La un moment dat, mi s-a părut că o scenă este scrisă prost şi am purtat o întreagă discuţie pe acest subiect, iar apoi a fost schimbată. Îmi spuneam mie, în timp ce purtam discuţia, să nu mă iau la ceartă cu Keanu Reeves. Cred că i-a plăcut foarte mult dedicarea mea faţă de poveste şi logica ei şi exact asta m-a făcut să fiu apreciată – m-am dus fără să fac plecăciuni şi foarte concentrată pe ce aveam de făcut.
De-a lungul carierei ai jucat în multe producţii străine, alături de mari actori. Cum te-au format pe tine aceste experienţe?
Am avut de învăţat de la toţi partenerii pe care i-am avut, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Învăţ încontinuu, din fiecare proiect pe care îl am, cum să mă raportez şi cum să trăiesc această meserie. Sunt bucurii uriaşe pe care le ai în viaţă. Spectacolele pe care le am în ţară sunt procese continue de învăţare pentru mine.
Teatrul, o înnobilare a actorului
Eşti cunoscută mai mult pentru rolurile tale din cinematografie, însă teatrul ce reprezintă în viaţa ta?
Pentru mine este esenţial să fac teatru. Simt că dacă nu sunt pe scenă, funcţionez în handicap. Am nevoie de întâlnirea cu publicul, am nevoie să fiu în personaj timp de două-trei ore. Mi se pare că este o înnobilare a meseriei noastre. Sper să pot face teatru până la sfârşitul vieţii mele. Îmi iubesc spectacolele, colegii, este o bucurie să mă întâlnesc cu ei. Am fost recent în ţară şi am jucat nouă spectacole şi a fost una dintre cele mai fericite perioade ale vieţii mele, în care am avut senzaţia de împlinire ca om şi ca artist. M-am simţit fericită.
Ştim că teatrul ţi-a adus şi o suferinţă mare încă de la începutul carierei, când ai dat concurs la Craiova...
Am dat concurs. Jucasem în „Măsură pentru măsură“, în regia domnului Silviu Purcărete, la Craiova. Ulterior, teatrul a organizat probe. M-am dus foarte pregătită, am dat o probă foarte cu suflet plin, am luat notă mare – probabil 10 –, iar în timp ce eram în drum spre gară am primit un telefon şi mi s-a zis că nu voi fi angajată, că nu este rentabil pentru că nu sunt distribuibilă în următoarele proiecte.
Ce impact a avut această experienţă?
Mi-a fost ruşine să ies în lume cu ceva despre care aveam senzaţia că este tot greşeala mea. Acest tip de abuz de putere e deseori întâlnit, cred. Apoi, nu am mai mers la nicio altă probă pentru alt teatru. Tot răul spre bine. Poate că destinul meu nu era acolo. Până la urmă, să te împrieteneşti cu refuzurile este parte din meserie, iar ce s-a întâmplat atunci m-a învăţat să nu fac depresii de fiecare dată când sunt refuzată. Am învăţat să înţeleg că ce nu se întâmplă nu e pentru mine, calea mea trece doar întâmplător pe acolo.
„Imagine editată a lui Jim Morrison“
Ştim despre tine că eşti pasionată şi de muzică şi ai scris şi versuri. Cum a început cariera ta în acest domeniu?
Am fost solista formaţiei Sunday People în 2009. Formaţia îşi căuta un solist şi membrii ei erau prieteni cu Sorin Leoveanu, cu care eu lucram la acea vreme la Teatrul din Craiova. Am intrat la munca unui album, care era gata compus. Am compus versuri ascultându-le melodiile acasă. A urmat o perioadă parţial foarte frumoasă, în care m-am concentrat foarte mult pe muzică, am avut concerte. Mi-ar plăcea să fac asta cât de des se poate.
Te-a tentat acest drum?
Mi-ar plăcea foarte mult să o fac, dar în paralel cu actoria. Mi s-a întâmplat să îmi zic „Ce mi-ar plăcea să fiu rockstar!“ (râde) E ceva fabulos sentimentul să cânţi pe o scenă. E puţin altfel decât sentimentul pe care îl ai când joci.
La începutul anilor 2000 ai fost pe coperta albumului „Mâinile sus!“ al celor de la OCS, în care ai apărut topless. La vremea respectivă era o mişcare foarte îndrăzneaţă...
A fost un lucru destul de controversat la momentul respectiv. Oamenii însă se întrebau dacă eu chiar exist sau sunt o imagine editată a lui Jim Morrison. Purtam o pereche de blugi şi aveam mâinile pe sâni, cu o atitudine cel puţin sfidătoare. Am simţit încă de atunci că era cumva o poziţie de putere.
„În timp de război, arta are putere“
Iar cu arta, ce relaţie ai?
Este foarte greu de explicat. Trăiesc prin, cu şi din artă. Cred că toţi suntem foarte legaţi de artă – ascultăm muzică, citim, vedem filme. Nu pot să trăiesc fără muzică şi fără să văd filme, sunt lucruri de care am nevoie. Dincolo de relaxare şi escapism, arta este o forţă care poate schimba societatea, îi poate arăta ce şi când greşeşte. Atât timp cât are curaj şi nu vrea să fie vasală stăpânirii, arta poate aduce revoluţii.
Care este rolul ei în aceste vremuri tulburi pe care le trăim – cele mai recente şi mai apropiate nouă, pandemia şi războiul din Ucraina?
Este foarte dureros să vezi ce se întâmplă în Ucraina şi cum mor atâţia oameni şi artişti. Pe de altă parte, îi vedeam cum îl ascultau pe Bon Jovi şi îmi dădeam seama că şi în timp de război arta are putere. Mi s-a părut un act de sfidare fabuloasă.
Unde o putem vedea pe Ana Ularu în această perioadă?
În teatru mă vedeţi în continuare la Bulandra în „Omul cel bun din Seciuan“ şi în „Carousel“, iar la Teatrul Act în „O intervenţie“ şi în „Constelaţii“.
„Dacă aş fi avut neşansa să păţesc lucruri foarte urâte, poate că actul Vioricăi Vodă mi-ar fi dat curaj să le spun“
Industria teatrului şi filmului este tot una a bărbaţilor. Cu ce greutăţi te-ai confruntat de-a lungul timpului din acest punct de vedere?
Este în continuare o lume a bărbaţilor, dar mi se pare că trăim într-o nouă fază de emancipare. În ultima vreme am lucrat, din întâmplare şi din fericire, doar cu regizoare, şi mă bucur că au fost date şanse unor femei extrem de talentate care ar fi fost ţinute în poziţii inferioare dacă nu s-ar fi schimbat lucrurile. Spun din fericire fără să exclud regizorii minunaţi cu care am colaborat, mă bucur doar de varietatea de personalităţi şi de opinii. Cât despre relaţionarea şi inevitabilele „probleme“... Până acum, eu m-am confruntat cu lucruri care, din păcate, devin obişnuite – comentarii, mici remarci. Ca femei, ne obişnuim şi trecem mai departe sau dăm o replică tăioasă şi dezamorsăm cealaltă parte. Nu vreau, câtuşi de puţin, să pozez în victimă. Mi se pare că acest lucru ar lua din poveştile oamenilor care au avut într-adevăr de suferit. În această lume a bărbaţilor, mi s-a întâmplat în mod egal să fiu tratată cu respect, înţeleasă, apreciată şi am avut noroc de un debut şi de o creştere armonioasă, din acest punct de vedere.
Recent, actriţa Viorica Vodă a ţinut un discurs emoţionant despre abuzurile pe care le-a îndurat timp de 20 de ani în lumea cinematografică...
O aplaud pe colega noastră pentru că a avut curajul de a ieşi în faţa lumii şi de a vorbi la Premiile Gopo. Dacă aş fi avut neşansa să păţesc lucruri foarte urâte, poate că actul Vioricăi Vodă mi-ar fi dat curaj să le spun. O apreciez pentru curajul pe care l-a dat altora. Sper că ce s-a întâmplat la Gopo să dea o pauză de reflecţie.
Unele persoane au minimizat intervenţia actriţei...
Evident. Acest lucru este din cauza misoginismului internalizat, eternul refren „eu nu sunt ca alte fete“, ceea ce înseamnă că celelalte fete sunt nasoale, „dar eu nu sunt ca ele“ şi aşa mai departe. Am auzit astfel de replici şi, din fericire, eu nu le-am spus niciodată. Eu nu am avut parte de hărţuirea sexuală nasoală şi alte lucruri asemănătoare pentru că parţial am fost norocoasă şi pur şi simplu aşa a fost destinul meu. În general, sunt o mare susţinătoare a faptului că nu trebuie să ne dăm cu părerea despre biografia cuiva, atât timp cât nu o cunoaştem în detaliu exact.
„Trăim cu armurile puse“
Momentul în care Viorica Vodă şi-a expus durerea pe scenă a fost unul în care ar fi trebuit să fim cu toţii solidari...
Nu m-aş fi aşteptat niciodată să existe solidaritate imediată şi sper ca măcar ulterior lumea să îşi dea seama că poate nu a avut cele mai fericite reacţii.
Ţinând cont de reacţiile celor din arta cinematografică, poate sunt femei sau bărbaţi care ar fi vrut să expună abuzurile la care au fost supuşi, dar acum fac un pas înapoi...
Acesta ar fi un rezultat foarte trist şi ar face ca lupta să se ducă în continuare în secret. Lupta aceasta este dintotdeauna – prădarea celor vulnerabili, tranzacţionarea de favoruri sau sentimentul că trebuie să ceri respectivele favoruri. Am colegi în străinătate, bărbaţi, care când erau tineri au fost supuşi abuzului de putere şi puşi să stea pe genunchii producătorilor. Abuzul de putere se vede peste tot, inclusiv la oamenii în uniforme. Dar lupta este mai întâi în viaţa cotidiană. Noi toate trăim cu armurile puse şi învăţăm să parăm, să distragem, să ne apărăm cât putem.
Şi iată că în această lume ai devenit mamă şi ai o fiică... Cum te-a schimbat asta?
Sunt foarte furioasă că la un moment dat poate va trebui să îi spun fiicei mele să treacă strada pe partea cealaltă, să nu meargă noaptea pe stradă, să nu se îmbrace într-un anumit fel... Mă lupt cu acest impuls şi vreau să o învăţ să fie curajoasă şi să nu trăiască în teamă. Vreau să se simtă un cetăţean egal şi să i se pară absurd că la un moment dat societatea a funcţionat altfel. Hai, educaţi-vă băieţii!