FRAGMENT Un spectaculos joc al perspectivelor în noul roman de Mihai Măniuţiu, „A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
humanitas

„A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce”, noul roman al scriitorului şi regizorului de teatru Mihai Măniuţiu, publicat de Editura Humanitas, implică cititorul în descifrarea unui mister şi a unei poveşti de viaţă folosind un joc de perspective care reface cu o mare autenticitate fluiditatea, complexitatea şi ambiguitatea unui destin.

Alexandru Royce e un orfan angajat ca portar la conacul unui afacerist din orăşelul Gimău, de lângă Cluj. Conacul e închiriat pentru petreceri cu circuit închis unor politicieni corupţi, oameni de afaceri cu trecut obscur, bancheri etc. Enigmatic, fragil atât fizic, cât şi emoţional, Alexandru e prototipul inocentului care se pierde în labirinturile unei lumi tulburi – o lume a afaceriştilor veroşi, fără scrupule, a interlopilor, o lume unde chiar şi grupurile de activişti antrenaţi în diferite proiecte de reconstrucţie socială sunt ori abulici, ori ineficienţi. Structurat ca o suită de mărturii ale unor personaje implicate într-un fel sau altul în „cazul“ Alexandru Royce şi propunând o intrigă de policier, romanul vorbeşte de fapt despre numeroasele feţe ale adevărului pe care le poate ascunde un destin.

Fragment

Peregrinul

Eu, stimate domnule gazetar, sunt încântat să contribui.

În şcoală, tare mi-o plăcut caligrafia. Şi sunt mare citator de ziare. Ani de zile am învăţat pe de rost pasajele care-mi sunau la ureche. Şi mi-or sunat multe. Dar nuvreau să vă plictisesc cu asta, nu vă fac demonstraţii, mai ales că-n ultima vreme le mai încurc şi le combin de-mi vine şi mie să râd. Am îmbătrânit, mă ţine încă memoria, însă memoria asta a mea a devenit buclucaşă, se joacă aşa cum vrea ea cu ce i-am dat să reţină.

Citesc ce găsesc, şi într-o gară, pe o bancă, am găsit ziarul şi articolul domniei voastre. Şi-am văzut pozele cu băiatu’. Mi-am zis: Ăsta e. I l-am arătat şi lui Leo, care a fluierat cum fluieră el când e de acord cu mine. nu că ar fluiera altfel vreodată, pentru că între noi nu sunt dezacorduri.

Am păstrat ziarul şi numărul dumneavoastră de telefon. Şi v-am telefonat îndată ce am ajuns la Bucureşti şi mi-am făcut cât de cât un rost. Eu îs peregrin, nu boschetar, domnul meu. Îmi caut un rost, pe lângă vreo biserică de cartier, unde stau o vreme şi-apoi pornesc din nou. Pe drum mi se-aşază mie minţile în poziţie elevată. Corectă.

Şi-mi face mare plăcere să vă întâlnesc.

Parcă mirosiţi şi dumneavoastră a cerneală, ca ziaru’. Voiam să întâlnesc un jurnalist şi să-mi exprim sentimentele cele mai alese faţă de presa scrisă. Şi uite că datorită băiatului am cinstea să vă văd în carne şi oase. Am avut baftă încă o dată. Că-s băftos.

Pe băiat l-am întâlnit în cantonul părăsit de lângă Râpnea, pe calea ferată de dinainte de Covna Mare. Stătea să plouă şi-am intrat şi l-am văzut durmind cu capul pe rucsac, abia sufla, nu l-am deranjat, m-am aşezat pe scaun să aştept să treacă ploaia şi poate şi noaptea care se-apropia. Era o singură dormeză în canton, cu arcurile ieşite prin tapiţerie, da’ se putea durmi şi pe jos, că acoperişul era bun şi lemnul podelei nu putrezise. nu l- am trezit pe băiat. nici Leo, ăsta-i papagalul meu, n-o cârâit şi nu s-o pus pe cântare. nu mai cântă ca altădată, o-mbătrânit şi el, şi-i e dor de ăia care s-or dus. Şase aveam, domnule dragă, şi toţi ştiau să fluiere Internaţionala împreună. Mai mergeam la bâlciuri cu ei. Da’ s-or dus pe rând şi mi-o rămas numa’ Leo.

A început să plouă, picurii de ploaie se izbeau de acoperişul de tablă, şi Leo s-o burzuluit şi o cârâit. Ieşeau aburi din pământ. se-ncinsese peste zi, şi aburul nu era rece. Băiatu’ s-o deşteptat. M-am temut să nu se sperie de mine ori să sară la bătaie. n-ai cum să prevezi. El numa’ o deschis ochii şi se uita la mine. I-am spus cine-s eu şi cine-i Leo. El s- a sculat de pe dormeză şi mi-a spus că pot să mă întind şi eu, că el durmise vreo câteva ore. Nu-i era chiar bine. Avea un ochi umflat şi nişte julituri pe obraz. Vezi bine că-l bătuseră unii. Sau cine ştie ce altceva. Aburu’ ăla de la ploaie te făcea să te năduşeşti. Aveam la mine şi limonadă, şi conserve de carne, şi o pită. Am pus de cină. Civilizat, la masă, pe când se-nsera, ca să mai vedem ce băgăm în gură. Şi, domnule, io i-am dat din inimă, ca unui alt amărât, cum eram eu, bunioară, el o mulţumit după ce-am strâns masa şi m-o lăsat cu gura căscată. Că mi-o dat cinci hârtii, bani, domnule, erau acolo o sută de dolari. Mi-o trecut mie prin minte, nu-i vorbă, că-s bani de-ăia copiaţi, falşi, traşi la maşină, însă vă zic de pe-acum că i-am schimbat peste câteva zile în oraş şi erau bani adevăraţi. Gestul, nu banii, m-o mirat atâta. M-o mirat că era aşa încrezător. Şi că n-o să fac oareşice ca să-l fur ori să văd dacă mai are. De unde să cunoască el că eu îs peregrin şi nu umblu la înşelat şi la furăciune?

humanitas

Trecea câte un tren şi se lumina în canton, de la vagoane, era când ca o umbră de lumină, când ca o umbră de întuneric. Afară se lăsase noaptea. Da’ nu era noapte deasă, că luceau stele şi era şi o pată de lună, în spatele unor nori. Când trecea trenul şi venea lumina de la vagoane, mă uitam parcă prin ocheanul ăla prin care m-am uitat odată la târg, la bâlciurile unde mergeam. Caleidoscop îi zice. De chipul băiatului vă spun, că îl vedeam ca prin ocheanul ăla, cum trecea trenul, şi o dată lumina, o dată era iarăşi umbră, şi se schimba atunci şi chipul, o dată era tânăr, o dată era bătrân, o dată era frumos, o dată te lua groaza de cum arată, n-avea de două ori acelaşi chip. Eram ostenit, se-nţelege, dar nu eram tulburat la vedere şi totuşi aşa vedeam. C-avea şase-şapte chipuri băiatu’, nici unul la fel cu celălalt. Ca-n caleidoscop. Din pricina asta şi nu numai de-asta nu mi-o fost greu să-mi amintesc de el când am găsit ziarul cu poze.

M-am întins pe dormeză şi băiatu’ s-o aşezat pe singurul scaun de rămăsese întreg în canton, şi-am durmit ca la vreo trei- patru ceasuri. Când m-am ridicat, umbra băiatului era tot acolo, nu se clintise din loc, parcă era umbra unuia care-a fost acolo odată şi plecase de mult şi-şi lăsase numai umbra îngheţată în locul cela. Chip nu mai avea deloc. Că era prea întuneric, chiar dacă pe geamul cantonului se vedeau ceva stele, chipul nu era, erau numai ochii, adică, deşi noaptea nu te lăsa să deosebeşti una de alta, ochii lui îi puteam deosebi de chipul pe care nu era nici o lumină. Pentru că avea un fel de lucire în ei. un fel de lucire foarte albă.

I-am zis să treacă la durmit, că-i rândul lui pe dormeză, m-o ascultat şi s-o întins, nu am cum şti dacă o aţipit, însă ştiu c-o închis ochii, acum avea ochii închişi, că nu mai era nici lucirea, nici părerea aia de sticlire albă pe faţa lui.

M-am aşezat pe scaun şi i-am zis şoptit lui Leo: Băiatul are o problemă. nu i-o putem rezolva noi. Da’ îi poţi fluiera, Leo, să doarmă bine. Şi Leo i-a fluierat Internaţionala. Tare bine i-o ieşit. Aşa, ca un cântec de leagăn.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite