„Am fost la capătul lumii“, un jurnal de călătorie sensibil despre depărtările lumii AVANPREMIERĂ

0
Publicat:

Nimeni nu se potrivește mai bine zicalei „Călătorului îi stă bine cu drumul“ decât Liviu Stănescu, cel care a văzut peste 100 de țări și ale cărui experiențe inedite le putem regăsi, scrise cu pasiune și sensibilitate, în cartea „Am fost la capătul lumii“, publicată la Editura Humanitas.

Salar de Uyuni, Bolivia, 2017. FOTO: Liviu Stănescu
Salar de Uyuni, Bolivia, 2017. FOTO: Liviu Stănescu

Cartea va avea lansarea duminică, 28 mai, în cadrul Bookfest, în prezența autorului, a scriitorului Radu Paraschivescu și a Lidiei Bodea, director general al Editurii Humanitas. „Am fost la capătul lumii“ poate fi găsită în librăriile din toată țara, dar și online, pe libhumanitas.ro

"O alcătuire subtilă, surprinzătoare şi rafinată, care te absoarbe şi te transformă în bagaj numai bun de cărat spre capătul lumii şi spre capetele iubirii. (Câte? La întrebarea asta nici Hidra nu ştie răspunsul.) Am fost la capătul lumii este o foaie de drum afectiv şi existenţial, o declaraţie de dragoste şi deznădejde, un poem cu suişuri şi coborâşuri, cu înălţimi alpine şi câmpii potopite de mlaştini. Când priveşti depărtările, iar ele îţi întorc privirea, se cheamă că ai deprinderea să descoperi oglinzi pretutindeni şi să li te arăţi aşa cum eşti: fără cosmeticale scumpe, dar cu sufletul în palmă. Când în extaz sau în jubilaţie, când sângerând. Liviu Stănescu ilustrează splendid diferenţa dintre turist şi călător, dintre colecţionarul de obiective şi spiritul iscoditor, care străbate lumea cu o candelă în inimă. Şi cu obrazul colorat pe rând de bucurie, de îndoială, de nelinişte.“, spune Radu Paraschivescu.

FRAGMENT

Cel mai frumos vis

– Împrumută‑mi un vis frumos de‑al tău, mi‑a zis oftând în timp ce mai multe lacrimi nărăvașe îi apăruseră în colțul ochilor împingând‑o pe prima să sară în necunoscut. Am nevoie de un vis frumos!

De obicei nu împrumut vise necunoscuților, dar de data aceasta, nu știu de ce, probabil înduioșat de lacrimile fetei, dar și de felul ei direct de a‑mi cere lucruri înainte chiar de a‑mi da binețe, i‑am împrumutat visul meu cel mai frumos, cu rugămintea să mi‑l înapoieze a doua zi pe la amiază. I‑am dat întâlnire în același loc în care ne cunoscuserăm și în care încă ne aflam, în singura cafenea de pe plaja sălbatică, de fapt doar două mese mici cu scaune și mai mici umbrite de niște viță‑de‑vie, te miri cum și de unde apărută în pustietatea aceea. Mai era și bătrânul Hamza, cu ibricele lui de aramă îngropate până la genunchi în nisipul fierbinte, tăcut și mereu cu un zâmbet ascuns în barba răvășită.

image

De niște ani buni verile mi le petreceam pe dunele acelea de nisip, tot mereu altele de la an la an, schimbătoare ca și mine, tot mereu altul de la an la an. Diminețile îmi plăcea să fiu acolo încă de la prima ițire a soarelui de după ușa imperială a orizontului, să‑i deslușesc fața roșie, aidoma feței unui copil ce aleargă spre casă la întâlnirea cu propria‑i întârziere. Obișnuiesc apoi să plec în lumea minunată a viselor, să lenevesc pentru vreo două ceasuri până la amiază, când îmi iau avânt din nou spre cafeneaua lui Hamza. Deși sunt doar două mese, niciodată nu pare aglomerat, iar dacă sunt ambele ocupate, de fiecare dată un binevoitor mă invită să șed la masa sa.

În după‑amiaza următoare întâlnirii cu fata necunoscută eram singurul mușteriu al cafenelei. Aburii cafelei au ajuns la mine cu mult înaintea cafelei propriu‑zise. Ăsta era meșteșugul lui Hamza, învârtea ibricele într‑un dans doar de el știut, tot timpul câte două chiar dacă comanda era de o singură cafea. Și mai avea un meșteșug Hamza – nu vorbea niciodată cu gura, ci doar cu ochii. Nimeni nu‑l auzise vreodată scoțând vreun cuvânt pe gură. M‑am așezat la masa din dreapta, de unde vedeam deopotrivă marea și dunele, pe care please fata în ajun cu cel mai frumos vis al meu. Hamza mi‑a adus cafeaua, s‑a așezat pe scaunul din stânga și s‑a apucat să scruteze marea. Dacă nu pregătea cafele, asta făcea – scruta marea precum un bătrân conchistador, parcă în așteptarea unei grozave corăbii spaniole, care să‑l ducă într‑o lume nouă, mai nouă decât Lumea Nouă! Iubeam acea pustietate, dar fără Hamza cel tăcut acel loc ar fi devenit o banală pustietate pustie de‑a dreptul și sigur mi‑aș fi căutat o altă pustietate, pe care un alt Hamza s‑o umple.

La cea de‑a treia cafea amiaza era deja pe sfârșite și nici urmă de fată, iar visul meu cel mai frumos părea pierdut definitiv. Am zis să mai zăbovesc puțin până ce ziua nu se va mai desluși de noapte, când deodată a apărut, din locul din care soarele își spunea ultima poveste a zilei, o umbră lungă, lungă, muuult mai lungă ca aceluia sau a aceleia căreia îi aparținea. Nu puteam limpezi deloc imaginea făpturii din pricina luminii de adio a soarelui în amurg, dar speram să fie fata căreia îi împrumutasem visul meu cel mai frumos. Am băut lung, prelung și ultima gură de cafea și, când eram pe punctul de a pune ceașca pe masă, inima a început a‑mi da de înțeles că vrea să iasă din piept. Făptura nu era o singură făptură, ci erau doi oameni care mergeau unul în spatele celuilalt. Odată ajunși în fața mea s‑au oprit. Era fata de ieri căreia îi împrumutasem visul meu cel mai frumos și… și cu mine. Ea a întins o mână către mine și a spus simplu:

— Visătorule, hai!

Eram din nou la poalele zidurilor nevăzute ale visului meu celui mai frumos, probabil pentru a mia oară. Oare voi avea suficient curaj să merg până la capăt de această dată? Mi‑am întors privirea către Hamza, cerându‑i parcă ajutorul. Hamza făcea ceea ce știa el cel mai bine, scruta marea. Și ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată, s‑a petrecut. Hamza a vorbit. Simplu și apăsat a rostit trei vorbe:

— Ce mai aștepți?

Atunci am înțeles ceea ce ar fi trebuit să înțeleg de mult, așa că m‑am ridicat și am făcut un pas în visul meu cel mai frumos!

Keratokampos, Creta

26.12.2020

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite