Scriitorul Marius Chivu, despre aventura sa în Deșertul Sahara și în Munții Atlas, într-un nou jurnal de călătorie publicat la Humanitas | FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
0După scris, călătoria este cea de-a doua mare pasiune a lui Marius Chivu. În toamna anului trecut, el a luat la pas Marocul, asta după ce în 2012 s-a aventurat în Nepal, iar în 2016, în Peru. Noua lui experiență s-a concretizat într-o carte, ce va fi lansată în curând la Editura Humanitas.
„Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens. O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile. O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte. O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip. Marea nisiparniță a planetei. Depoul tuturor vânturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat în spațiu. Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune. Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului. Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?“, spune autorul.
Fragment
Cu soțul dumneai, domnul Ali Benabderrazzak, discutăm conflictul din Sahara de Vest și primim al doilea curs introductiv în istoria protectoratului franco-spaniol și a conflictului saharian. Este supranumit „docteur des pauvres“ pentru că obișnuiește să facă vizite la domiciliu atunci când pacienții nu-și permit spitalizarea. Om profund religios, fruntea lui poartă însemnul atingerii frecvente a covorului în timpul rugăciunii, știe că Profetul Mahomed îi prețuia foarte mult pe săraci („O, Doamne! Ține-mă în viață sărac și lasă-mă să mor sărac; și înviază-mă în rândul celor săraci“ este o parte din rugăciunea Profetului.) O vreme a fost implicat în politică, ne povestește cu mândrie despre bunicul actualului rege care a refuzat să-i predea pe evrei în timpul Holocaustului: „În Regatul Marocului nu trăiesc decât marocani musulmani“, ar fi declarat la vremea respectivă, deși în Maroc comunitatea evreiască era încă numeroasă în acel moment.
Pe seară – înainte să ieșim să mâncăm în oraș cu Elamine, vorbitor impecabil de română și venit să ne vadă la el acasă, așa cum ne-a promis, taman din München – ieșim să facem o scurtă plimbare pe jos până la Grădina Menara – un pavilion de secol 19 în fața unui vast bazin cu pești, cu o priveliște frumoasă spre culmile Atlasului – doar pentru a simți cu propriii plămâni poluarea orașului. Traficul este infernal, iar motoretele fac aerul irespirabil. Până și păsările trebuie că tușesc.
Ne întoarcem pe întuneric și la intrarea în curtea blocurilor o femeie se apropie de mine și îmi vorbește în arabă. O lămuresc că nu sunt arab și atunci femeia mă roagă în franceză să le însoțim pe prietenele ei până în capătul străzii neluminate. Le conducem pe cele două femei îmbrăcate în caftan și cu hijab pe cap și încercăm să ne potrivim pașii în așa fel încât să mergem împreună, dar femeile își tot ajustează mersul, astfel încât să rămână mereu cu un pas în urma noastră. În cele din urmă renunțăm și mergem cu femeile după noi până într-o intersecție luminată de unde pot lua taxiul.
Seara urmărim la televizor un reportaj pe un canal franțuzesc care abordează problema reducerii gramajului la alimente pentru a masca scumpirea lor: pe fostele ambalaje de 200 de grame acum scrie micuț 192 de grame, mascând astfel o creștere a prețului de 14 procente. Shrinkflation este numit acest truc de marketing de către un oengist de la Foodwatch.com, iar pe burtieră scrie „Changement du poids de La Vache qui rit“.
Înainte să adorm, citesc revista Maroc Hebdo, pe a cărei copertă se află portretul lui Emmanuel Macron, scrâșnind din dinți, care tocmai a făcut o vizită în Alger exact în momentul în care președintele Tunisiei l-a primit cu mare pompă pe separatistul Brahim Ghali, liderul Frontului Polisario și președintele Republicii Democrate Arabe Sahrawi, situație pe care presa marocană nu o consideră simplă coincidență. Titlul de pe prima pagină: „Le jeux diabolique de Paris.“ Subiectul e dezbătut pe larg în revistă („Noua axă a Răului: Paris–Alger–Tunis“), există chiar un apel pentru boicotarea curmalelor tunisiene, căci peste douăzeci de mii de tone ajung în Maroc. Celelalte articole se ocupă de: moartea reginei Angliei și a fostului lider sovietic Gorbaciov („Un héros maudit“), reducerea cu 70% a vizelor acordate de Franța cetățenilor marocani este numită „refuz sistemic“, condițiile dezastruoase din sistemul medical (sinuciderea unui tânăr medic rezident a declanșat proteste stradale), eforturile de restricție, raționalizare și desalinizare a apei mării sunt considerate insuficiente (rezervele de apă dulce ale țării au scăzut sub o mie de metri cubi de persoană pe an; iar suprafața muntoasă acoperită de zăpadă a scăzut de aproape zece ori), fostul președinte al Mauritaniei, Mohamed Ould Abdel Aziz, a fost repus în libertate după un an de detenție preventivă și control judiciar (pentru suspiciuni de corupție, spălare de bani, îmbogățire ilicită, obținere de avuturi necuvenite, delapidarea banului public și obstrucționarea justiției), turismul post-pandemic și-a revenit (5,4 milioane de turiști, preponderant din Franța, Spania și Germania, veniți în prima jumătate a anului) și, nu în ultimul rând, un interviu cu președintele asociației librarilor independenți – Marocul este este cel mai mare importator de carte franceză din lumea arabă și al șaptelea din lume –, care deplânge creșterea prețurilor la manualele școlare cauzată de lipsa unor reglementări.
A cui e Sahara de Vest?
Sahara de Vest, fosta Sahară Spaniolă, actualmente Provinciile de Sud ale Regatului, având o suprafață mai mare decât a României, este ultimul mare teritoriu nedecolonizat de pe lista ONU. Iată un rezumat al istoriei sale din ultima jumătate de secol.
În urma Marșului Verde din 1975, pornit din orașul Tan-Tan, la care au participat 350 de mii de marocani chemați de regele Hassan II, tatăl actualului rege, Spania a cedat Sahara de Vest Marocului și Mauritaniei. Însă mișcarea naționalistă de extremă stângă Frontul Polisario a pornit împotriva acestordouă state un război de gherilă, cu atentate teroriste în care au murit și civili, pentru a recupera teritoriul respectiv în numele populației băștinașe sahrawi.
Câțiva ani mai târziu, Mauritania s-a retras, iar Frontul Polisario – însemnele sale sunt o pușcă și o ramură de măslin peste conturul Saharei de Vest, imnul său se numește „Sahara este pământul nostru natal“, își are sediul într-o provincie din sudul Algeriei și reprezintă acum Republica Arabă Democrată Sahrawi – a continuat lupta de gherilă împotriva Marocului, care a preluat toată Sahara de Vest.
Cu ajutor strategic și logistic din partea Africii de Sud, a Coreei de Sud și a Israelului, Marocul i-a izolat pe rebeli într-o fâșie de 20% din teritoriu, construind în partea de est, înspre granițele cu Algeria și Mauritania, un zid de tip movilă de nisip înalt de peste doi metri, cu buncăre și garduri, lung de 2500 de kilometri, considerat acum cea mai lungă zonă minată din lume. „Zidul marocan“ sau „zidul rușinii“ a fost militarizat cu legionary portughezi și francezi, echipat cu artilerie, radare și sisteme de supraveghere, alte linii de fortificații fiind implementate și în restul teritoriului controlat de marocani: în Laayoune, fosta capitală a Saharei Spaniole, și în zona minelor de fosfat din Bou Craa (marea miză a conflictului).
În 1991, la intervenția ONU, care a trimis în zonă trupe de monitorizare și menținere a păcii, s-a semnat un armistițiu pe termen nelimitat, urmând să fie organizat un referendum, mereu amânat, pentru ca populația să aleagă între independență și integrarea în Maroc. În vara lui 2005, armata marocană a expulzat toți imigranții ilegali de pe teritoriul său (proveniți din Gambia, Camerun, Nigeria, Ghana, Bangladesh) dincolo de zid, în zona deșertică nelocuită controlată de Frontul Polisario, care a amenajat tabere de refugiați. În 2020, având la dispoziție Tropas Nomadas, o armată de sub o mie de oameni, antrenați și înarmați între timp cu sprijinul Algeriei și Libiei, Frontul Polisario și-a reluat acțiunile militare și au încercat să străpungă zidul marocan.
Anexarea Saharei de Vest de către Maroc n-a suscitat interes prea mare în lumea occidentală, însă țările continentului african și altele din lume (cincizeci, în total, dar nici una europeană) au recunoscut suveranitatea Republicii Arabe Democrate Sahrawi și sprijină acțiunile Frontului Polisario. ONU a propus și susține soluții de negociere, dar situația actuală este în continuare tensionată, dovadă titlurile din ziare.
Se încarcă comentariile...
